ICCJ. Decizia nr. 7634/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7634/2012
Dosar nr. 534/111/2010
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1873/C din data de 21 octombrie 2011, pronunţată în Dosar nr. 534/111/2010, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată de către reclamanta M.E.-J., dom. în Bucureşti, str. M.A.C. nr. 6, ap. 2, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, cu sediul în Oradea, str. D.C. nr. 2, jud. Bihor şi cu chemata în garanţie Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, cu sediul în Bucureşti, C.F. nr. 202, sector 1 şi în consecinţă:
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, la 4000 RON cu titlu de despăgubiri.
A respins cererea de chemare în garanţie.
A respins restul pretenţiilor.
A obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, la 1000 RON cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele considerente:
Notificarea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul situat în Oradea str. G.C. nr. 2, înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top XX şi nr. top YY a fost formulată la data de 18 iunie 2001 şi soluţionată doar la data de 29 iulie 2009 prin dispoziţia nr. 3956 a Primarului Mun. Oradea, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 notificatoarei M.E.–J. pentru imobilul descris mai sus, reprezentând în natură casă şi teren în suprafaţă de 957 mp şi care nu poate fi restituit în natură.
Din adresele comunicate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, respectiv de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, rezultă că, dosarul reclamantei M.E.–J. ce conţine dispoziţia nr. 3956/2009 a Primarului Mun. Oradea a fost înregistrată în cadrul Secretariatului Comisiei Centrale. Rezultă aşadar că, notificarea reclamantei, deşi s-a înregistrat în anul 2001, nu a primit nici până în prezent o executare.
Legea fundamentală a României consacră în art. 21 alin. (3) dreptul părţii la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, drept ce este reglementat şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Durata excesivă a procedurii este de natură să lezeze prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţie şi să le lipsească de orice efect util.
Angajarea răspunderii statului se realizează, în prezenta speţă, exclusiv pentru încălcare dreptului reclamantei la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.
Statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor sale, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.
În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, nu trebuie neglijată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în cauze similare a acordat despăgubiri inferioare sumei de 5000 euro pentru încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei excesive a procedurii (cauza Balint contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010; cauza Bursuc contra României - Hot. din 12 oct.2004).
Pretenţiile reclamantei, în sensul de a i se acorda suma de 1.194.000 RON despăgubiri compusă din 526.000 RON reprezentând contravaloarea actualizată a construcţiei (conform expertizei întocmită de exp. M.S.) şi din suma de 668.000 RON reprezentând valoarea terenului (conf. exp. întocmită de exp. S.T.) sunt excesive faţă de considerentele mai sus expuse şi totodată, având în vedere faptul că reclamanta deţine un titlu executoriu privind contravaloarea construcţiei şi a terenului, titlu reprezentat de dispoziţiile nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului Municipiului Oradea.
Aşa fiind, tribunalul a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la 4000 RON cu titlu de despăgubiri materiale în favoarea reclamantei pentru durata excesivă a procedurii de reparare a prejudiciului cauzat, în urma preluării abuzive a imobilului din litigiu.
Cererea de chemare în garanţei a fost respinsă.
Excepţiile invocate de către chemata în garanţei prin întâmpinare sunt nefondate. Astfel, excepţia lipsei competenţei materiale a Tribunalului Bihor a fost respinsă pe considerentul că cererea se grefează pe dispoziţiile dreptului comun, şi anume, disp. art. 998 – 999 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar valoarea obiectului dedus judecăţii este peste 500.000 RON.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta M.E.-J.t cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, iar prin decizia civilă nr. 24 din 12 aprilie 2012 au fost respinse apelurile declarate reţinându-se următoarele considerente:
Acţiunea promovată în speţă s-a întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Convenţie ce fiind ratificată de Statul Român din anul 1994, potrivit art. 11 alin. (1) din Constituţia României, face parte din dreptul intern. Despăgubirile acordate în speţă s-au întemeiat atât pe dispoziţiile art. 6 al acestei Convenţii cât şi pe art. 998 – 999 C. civ., deci pe calea dreptului comun, astfel că, referitor la competenţa instanţei de fond în soluţionarea cauzei, raportat al valoarea litigiului – de peste 500.000 RON (1.194.000 RON) potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în mod corect Tribunalul Bihor a soluţionat-o în primă instanţă.
Ca urmare, criticile aduse de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, raportat la acest aspect sunt nefondate, nefiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 cu privire la calea de atac, faţă de valoarea litigiului, conform art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., aceasta într-adevăr este apelul nu recursul cum greşit s-a precizat în cuprinsul sentinţei, astfel că, instanţa a făcut aplicarea art. 84 C. proc. civ. recalificând calea de atac din recurs în apel.
Conform deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011, existând practică judiciară neunitară la nivel naţional, referitor la calitatea procesuală a Statului Român în litigiile având ca obiect acordarea de drepturi băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia, iar referitor la acţiunile prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiat pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ale art. 13, a stabilit că acestea sunt inadmisibile.
Din considerentele acestei decizii se reţine faptul că, nici constatarea nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Procedura în faţa Fondului este una execuţională ce intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, rolul statului în respectarea art. 6 şi 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Acţiunile directe împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care se solicită despăgubiri în baza C. civ. şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nu pot fi primite întrucât ignoră principiul specialia generalibus derogante, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea celei speciale iar în caz de neconcordanţe între aceasta – Legea nr. 10/2001 – şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, ceea ce nu este cazul.
Ca urmare, deşi convingerea Curţii, anterior pronunţării acestei decizii, a fost în sensul reţinerii calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin raportare la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Convenţiei, a admiterii acţiunilor în despăgubiri în măsura imposibilităţii restituirii în natură a imobilelor preluare abuziv de Statul Român – şi a rămas aceiaşi – fiind incidente dispoziţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., orice discuţii apar ca neavenite, impunându-se implicit aplicarea de către instanţă a dispoziţiilor deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie pronunţate conform art. 329 C. proc. civ., criticile apelantei reclamante nefiind astfel fondate.
Apelanta reclamantă a notificat Primăria Municipiului Oradea la data de 18 iunie 2001 cu cerere în vederea acordării de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, notificare soluţionată doar la 29 iulie 2009 prin dispoziţia nr. 3956 în sensul propunerii acordării de despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, dată de la care nici până în prezent nu s-a făcut dovada acordării acestora, trecând peste 10 ani de la data solicitării.
Ca urmare, raportat la acest aspect, al duratei excesive a procedurilor, în sensul art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod corect instanţa de fond a dispus acordarea a 4.000 RON despăgubiri pentru a asigura astfel o reparaţie echitabilă apelantei reclamante. Această Convenţie, conform art. 11 alin. (2) din Constituţia României, face parte din dreptul intern, obligatoriu a fi aplicată de instanţe în măsura în care se constată că au avut loc încălcări ale acesteia, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, conform acesteia şi a art. 25 din Decretul nr. 31/1954 putând fi obligat la plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului încercat, nefiind necesar ca partea să se adreseze Curţii Europene a Drepturilor Omului în acest sens, criticile aduse fiind nefondate.
S-au acordat cheltuieli de judecată reclamantei conform art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală în speţă a Statului Român fiind evidentă, rezidând din cele expuse, că nu a luat măsurile necesare soluţionării notificării nici după 10 ani de la data formulării acesteia. S-au acordat doar cheltuieli de judecată parţiale faţă de faptul că acţiunea s-a admis doar în parte, respectiv 1000 RON onorariu avocaţial parţial şi onorariu expert parţial (cel achitat fiind de 2000 RON) şi nu doar onorariu avocaţial cum greşit se susţine, fiind făcută o corectă aplicare a art. 276 C. proc. civ.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor cât şi reclamanta M.E.-J.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel de către recurenţi vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel, reclamanta M.E.-J- a solicitat modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
O primă critică adusă de reclamantă hotărârii instanţei de apel vizează greşita interpretare şi aplicare a legii în condiţiile în care decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dată în recurs în interesul legii, nu este incidentă în cauză, acţiunea fiind înaintată cu mult înainte de apariţia acestei decizii, iar pe de altă parte se mai invocă faptul că prin aplicarea acestei decizii se înfrânge principiul nediscriminării deoarece există numeroase litigii în care reclamanţii au obţinut prin instanţă obligarea Statului la plata despăgubirilor pentru imobilele ce nu au fost restituite în natură.
Cu privire la decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii de secţiile unite, reclamanta mai susţine că se încalcă şi principiul fundamental al oricărui stat de drept, respectiv principiul garantării dreptului de proprietate, care trebuie să fie recunoscut inclusiv de autorităţile statului.
În acest sens se mai invocă şi practica instanţei de contencios european prin care s-au conturat obligaţiile concrete ale statelor membre de a crea un cadru juridic care să respecte într-un mod rezonabil şi legitim dreptul de proprietate al foştilor proprietari deposedaţi în perioada martie 1945-decembrie 1989.
În aceeaşi idee, se mai arată că protecţia efectivă a proprietăţii se referă atât la bunuri cât şi la creanţele pe care o persoană le poate pretinde, protecţie ce trebuie să fie efectivă şi nu iluzorie, iar în măsura în care Statul şi-a asumat obligaţia de despăgubire, aceasta trebuie să fie pusă efectiv în executare, ţinând seama tocmai de necesitatea respectării atributelor de posesie şi folosinţă pe care le presupune exercitarea dreptului de proprietate.
Ca atare, susţine recurenta tocmai lipsirea de aceste atribute o perioadă atât de îndelungată de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi până la restituirea efectivă a valorii bunurilor preluate ce nu pot fi restituite în natură, conduce la suportarea de către fostul proprietar a unei sarcini disproporţionate şi excesive incompatibile cu cerinţele respectării art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În acceaşi idee, recurenta invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile date în cauzele Străin şi alţii, Păduraru, Radu, Roxana Ionescu Porteanu, Cârstoiu, Linder, Hammermazer stabilind obligaţia Statului Român de a proceda la despăgubirea imediată a foştilor proprietari prin raportarea la valoarea de circulaţie a imobilelor ce au fost preluate abuziv, fără a mai parcurge procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005
Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, a criticat hotărârea instanţei de apel pentru nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că instanţa de apel în mod eronat meţine concluziile instanţei de fond cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bihor, susţinând că potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 competenţa de soliţionare a cauzei revine Curţii de Apel secţia de contencios asdministrativ şi fiscal. în a carei rază teritorială domiciliază reclamanta.
O altă critică vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice raportat la dispoziţiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, cu atât mai mult cu cât aspectele legate de calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice în cererile având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv imposibil de restituit în natură au făcut obiectul recursului în interesul legii soluţionat prin decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Recurentul mai susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că nu există un concurs între legea generală şi cea specială, întrucât prezenta acţiune este întemeiată pe dreptul comun.
Astfel, se invocă exceptia inadmisibilităţii acţiunii în condiţiile în care dispoziţiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură, sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, procedură ce se finalizează prin emiterea deciziei de către Comisia Centrală.
Or, susţine recurentul, faţă de obiectul dedus judecăţii instanţa în mod greşit reţine răspunderea civilă a statului pentru încălcarea dreptului reclamantei la o procedură echitabilă sub aspectul duratei excesive.
Astfel, se invederează că reţinând încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se realizează o ingerinţă atât în activitatea legislativă cât şi în sfera atribuţiilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
O ultimă critică vizează greşita obligarea a Ministerului Finanţelor Publice la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert, menţinută şi de către instanţa de apel, în condiţiile în care efectuarea expertizei nu se impunea în cauză.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 4, 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Recurentul-pârât a formulat critici privind soluţionarea de către instanţa de fond şi de apel a excepţiilor lipsei competenţei materiale, lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii acţiunii.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei competenţei materiale a tribunalului de a soluţiona cauza în prima instanţă, se constată că aceasta a primit o corectă soluţionare.
Astfel, instanţele au fost sesizate cu o acţiune de drept comun, prin care reclamanta a solicitat, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.194.000 RON compusă din 526.000 RON – valoarea construcţiei şi 668.000 RON valoarea terenului pentru imobilul situat în Oradea str. C. nr. 2 înscris în CF nr. AA Oradea nr. top. XX şi nr. top. YY , dreptul la despăgubiri fiind recunoscut prin d ispoziţia nr. 3956 din 29 iulie 2009 a Primarului municipiului Oradea prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Acţiunea promovată este o acţiune de drept comun, formulată în baza art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 44 din Constituţie.
Prin urmare, instanţa fiind investită cu o acţiune de drept comun, sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. privitoare la competenţă, respectiv dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b), care prevăd că tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 RON.
Cât privesc excepţiile lipsei calităţii procesuale şi inadmisibilităţii acţiunii, se constată că ambele sunt excepţii de fond, ce au strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune.
Legea nu prevede ordinea în care urmează a fi soluţionate excepţiile de acelaşi tip, limitându-se a dispune doar în art. 137 alin. (1) C. proc. civ., că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
În cazul excepţiilor de acelaşi tip, atât practica judiciară cât şi doctrina au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanţa trebuie să deducă ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale din caracterul şi efectele produse de excepţiile invocate.
Or, faţă de problema de drept în discuţie, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale.
Prin urmare, urmează a se analiza excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ceea ce face de prisos examinarea calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
De asemenea, în cauză, nu se poate susţine că s-ar încălca exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi că ar exista neconcordanţă între Convenţie şi dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudenţa Curţii Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabilă, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi –constituie un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire .
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (parag. 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea hotărârii pilot încauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare conform principiilor consacrate de Convenţie.
Este important de subliniat că şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (parag. 233 ).
Nici constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea nu ar putea fi invocată ca un argument al admisibilităţii acţiunii, deoarece procedura în faţa Fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei, iar rolul statului, în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, este acela de a-şi construi un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.
Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi o schimbare a mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
Din această perspectivă este incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe art. 1 Protocol 1 adiţional la Conventia Europeană a Drepturilor Omului, raportat şi la decizia nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, care prevede cu putere obligatorie în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. că ”acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 13 din această Convenţie, sunt inadmisibile”.
Or, este de reţinut că argumentele legate de incidenţa excepţiei inadmisibilităţii acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor, sunt de fapt cele din considerentele deciziei nr. 27/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Ca atare, analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, primează analizei calităţii procesuale a statului ori a altei entităţi în astfel de acţiuni.
Din perspectiva celor expuse, raportat la obiectul dedus judecăţii este de reţinut că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care se apreciază ca fondat doar recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei instanţei de apel pe care o m odifică în parte în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1873 din data de 21 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă, ce urmează a fi schimbată în parte în sensul respingerii acţiunii înainată de reclamanta M.E.-J., ca inadmisibilă.
În baza aceloraşi considerente, urmează a se înlătura atât obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 4000 RON cu titlu de despăgubiri, cât şi obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, şi a se respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.-J. împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei civile nr. 1873 din data de 21 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia civilă. Schimbă în parte sentinţa apelată în sensul că:
Respinge acţiunea reclamantei M.E.-J., ca inadmisibilă. Înlătură obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 4000 RON cu titlu de despăgubiri.
Înlătură obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta M.E.-J- împotriva decizie nr. 24A din data de 12 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7639/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7633/2012. Civil → |
|---|
