ICCJ. Decizia nr. 7606/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7606/2012
Dosar nr. 4057/108/2011
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 703 din 04 octombrie 2011, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Arad, prin Primar şi C.M.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Pârâta C.M., în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, a cumpărat locuinţa situată în Arad, Calea T. nr. 150, pe care o deţinea cu titlu de chirie la data apariţiei Legii nr. 112/1995. La momentul cumpărării, imobilul era înscris în cartea funciară ca proprietatea statului român şi nu exista în cartea funciară nicio notaţie, prin care să conteste titlul statului asupra imobilului în litigiu.
Odată cu construcţia, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/2000, încheiat cu SC R. SA Arad, pârâta a dobândit în proprietate suprafaţa de 330 m.p., teren, respectiv cota de 330/5434 din terenul care reprezintă parcela cu nr. top nr. AA înscrisă în CF YY Aradul Nou. Diferenţa de teren, de 5104 m.p., a rămas în proprietatea statului, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1991.
Reclamanta K.E. care a revendicat terenul din litigiu nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta C.M. cu Statul Român, în temeiul Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Arad, deşi din coala de CF reiese că imobilul în litigiu s-a preluat de la părinţii acesteia, întrucât în cadrul acţiunii în revendicare calitatea procesuală activă se confundă cu temeinicia cererii, nu se pune problema analizării distincte a acestei excepţii, cererea urmând să fie respinsă pentru motivele menţionate.
Prin decizia civilă nr. 6 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de către reclamanta K.E., împotriva sentinţei civile nr. 703 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad, secţia civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Reclamanta K.E. a formulat o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, constând din parcelarea unui imobil deţinut de autorii săi, trecut în proprietatea statului, în două parcele şi retrocedarea acestora în natură, deoarece imobilele au fost naţionalizate abuziv de fostul stat comunist.
Asupra unei porţiuni, respectiv parcela nr. BB, s-a constituit un drept real de proprietate în favoarea pârâtei C.M., în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, care a cumpărat de la Statul Român construcţia şi suprafaţa de 330 m.p.
Reclamanta nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
În speţa dedusă judecăţii, în mod corect, Tribunalul Arad a analizat admisibilitatea unei acţiuni de drept comun într-o materie reglementată prin dispoziţii cu caracter special, respectiv reglementate de Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, reclamanta nu a dovedit existenţa unor cauze mai presus de diligenţele sale, care ar fi împiedicat-o să urmeze procedura din legea specială, procedură care este prioritară şi obligatorie.
Trimiterile la dispoziţiile Convenţiei Europene nu sunt de natură a înlătura aplicarea reglementărilor speciale, dimpotrivă, acestea fac trimitere la epuizarea procedurilor speciale interne, care trebuie să îndeplinească o singură condiţie, respectiv aceea a recursului la o instanţă independentă.
Este tocmai ceea ce procedura Legii nr. 10/2001 prevede.
În acest sens este şi art. 142 din Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, în luna octombrie 2010 unde se arată în mod expres că realizarea pretinsului drept de proprietate trebuie să fie valorificată prin epuizarea căilor prevăzute în procedurile speciale.
Reclamanta nu a urmat această procedură specială ci a solicitat în contradictoriu cu Statul Român valorificarea acţiunii pe calea dreptului comun, în condiţiile în care aceasta nu se mai poate prevala de un „bun” în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este adevărat că reclamanta a pornit acţiune şi împotriva persoanei fizice C.M., cumpărătoare în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, însă a precizat că recunoaşte acest contract de vânzare-cumpărare, ceea ce implică o lipsire de efecte juridice a acţiunii faţă de această pârâtă.
Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs reclamanta K.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:
- Sentinţa apelată este netemeinică şi nelegală, întrucât nu s-au administrat toate probele solicitate, încălcându-se principiul contradictorialităţii şi cel al rolului activ al instanţei, prevăzut de art. 129 C. proc. civ.
- Potrivit pct. 1I din considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, instanţa apelului era obligată să analizeze în ce măsură legea internă a intrat în conflict cu Convenţia, şi, deci, admiterea acţiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege.
- Motivarea deciziei recurate este sumară, superficială şi inexactă.
- În mod evident şi inexact se reţine că s-a solicitat retrocedarea parcelelor, formate prin dezmembrare, deşi, în realitate, s-a cerut retrocedarea doar a unei singure parcele (parcela CC) în suprafaţă de 4609 m.p., iar parcela BB urma să fie atribuită pârâtei C.M.
- Decizia recurată, prin respingerea acţiunii în revendicare, încalcă în mod flagrant dreptul recurentei la un proces echitabil.
- Pârâta C.M. a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul încheiat la 21 ianuarie 2000, de la Statul Român, casa cu anexe şi garaj, iar terenul în suprafaţă de 300 m.p., ocupat de construcţii, i s-a atribuit gratuit.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Criticile recurentei-reclamante se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Aceste critici nu pot fi însă probate.
În mod corect, instanţa de fond şi de apel au analizat admisibilitatea unei acţiuni de drept comun într-o materie reglementată prin dispoziţii cu caracter special, respectiv reglementate de Legea nr. 10/2001 şi au interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente relativ la dreptul de proprietate.
Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în secţiile unite nu exclude posibilitatea formulării acţiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Cu privire la soluţia instanţei de apel privind acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deţinătoare” aşa cum aceasta este definită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente:
Reclamanta se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale.
În ceea ce priveşte revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie”.
Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparaţie, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta faţă de unitatea deţinătoare, respectiv să adreseze notificarea unităţii deţinătoare în termenul şi în condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, şi să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancţiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entităţile sau unităţile deţinătoare.
În speţă, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispoziţiile dreptului comun, art. 480 C. civ.
Or, având în vedere cele statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, analiza cererii de faţă, în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală şi legea specială se realizează în favoarea celei din urmă.
Prin urmare, se constată că, legal, instanţa de apel a respins acţiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480–481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deţinătoare”, respectiv pârâţii persoane juridice, ca inadmisibilă.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlurile pârâţilor, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează.
Astfel, titlurile pârâţilor nefiind contestate în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâţilor persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceştia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, reclamanta, care nu deţine un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Susţinerile recurentei-reclamante privind nemotivarea deciziei pronunţate de curtea de apel, motivarea superficială sau inexactă nu se justifică deoarece, deşi se invocă acest motiv de nelegalitate a deciziei, recurenta cu precizează în ce constă această motivare sumară a deciziei curţii de apel. Nici celelalte critici invocate nu se justifică.
Aşadar, faţă de cele reţinute se va respinge recursul declarat de reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta K.E. împotriva deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7538/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 7614/2012. Civil. Drepturi băneşti.... → |
|---|
