ICCJ. Decizia nr. 7639/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7639/2012
Dosar nr. 2337/113/2010
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată din 9 aprilie 2010, reclamantul S.V. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei de modificare din 16 martie 2010, a art. 4 din dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008, şi a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 1701 m.p., cu motivarea că prin notificarea înregistrată din 11 iunie 2001, S.R., în calitate de moştenitor al autoarei C.A., a solicitat despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în municipiul Brăila, fosta str. R., nr. 176, în prezent, str. D., nr. 182, constând în teren în suprafaţă de 1701 m.p. şi construcţii aferente demolate de Primăria municipiului Brăila.
Reclamantul S.V. şi-a exprimat expres solicitarea de a i se restitui în natură suprafaţa de teren rămasă diferenţă, respectiv 1266 m.p.
La termenul de judecată din data de 18 iunie 2010 a formulat cerere de intervenţie în interes propriu Direcţia Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor Brăila şi a solicitat respingerea contestaţiei formulată de S.V. prin care a solicitat restituirea terenului în natură, menţinerea prevederilor art. 4 din dispoziţia Primarului din 16 martie 2010 de acordare de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 1169 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila s-a respins, ca nefondată, contestaţia şi s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu, reţinându-se următoarele:
În fapt, prin dispoziţia din 16 martie 2010 emisă de Municipiul Brăila prin Primar, s-a dispus modificarea art. 4 din dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008, în sensul că pentru diferenţa de 1266 m.p. teren nerestituit şi pentru construcţiile în suprafaţă de 263 m.p. – parter şi 338,72 m.p. – etaj, precum şi 132 m.p. - magazie, aferente imobilului situat în Brăila, str. R., nr. 176 se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, lui S.V., moştenitorul lui S.R., conform certificatului de moştenitor din 11 noiembrie 2002.
S.R. a formulat notificare la data de 5 iunie 2001 în baza Legii nr. 10/2001, înregistrată din 11 iunie 2001, prin care a solicitat în mod expres, plata de despăgubiri băneşti pentru imobilul demolat situat în Brăila str. D., fosta str. R. nr. 176, format din teren în suprafaţă de 1701 m.p. şi pentru construcţiile aferente demolate.
În notificare se menţionează că este moştenitorul lui C.A., fostul proprietar al imobilului notificat.
Anterior notificării în baza Legii nr. 10/2001, S.R. a solicitat despăgubiri băneşti pentru acelaşi imobil în baza Legii nr. 112/1995.
Ţinându-se cont de opţiunea notificatoarei S.R., Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a dispus evaluarea imobilului revendicat şi s-a întocmit în acest sens raportul de expertiză tehnică imobiliară de către ing. C.E.
Prin dispoziţia din 15 noiembrie 2005 emisă de Municipiul Brăila prin Primar s-a propus acordarea de despăgubiri băneşti.
Solicitarea notificatoarei a fost în mod constant de a i se stabili măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti şi nu restituirea în natură a imobilului ce a aparţinut autoarei sale C.A.
Reclamantul S.V. nu mai era în termenul legal să modifice notificarea formulată de S.R. pe care o moşteneşte în calitate de soţ.
Deşi opţiunea a fost făcută de beneficiarul moştenitor S.R., emiţându-se dispoziţia din 15 noiembrie 2005, acesta a formulat ulterior, cerere prin care solicita atribuirea în natură a terenului şi acordarea de despăgubiri băneşti pentru construcţiile demolate.
Dând curs cererii reclamantului, Municipiul Brăila prin Primar a emis dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008 prin care s-a restituit suprafaţa de 435 m.p. teren situat în Brăila, Piaţa P. nr. 20 şi s-a revocat în totalitate dispoziţia din 15 noiembrie 2005 şi dispoziţia din 5 octombrie 2006.
Constatând că restituirea în natură a diferenţei de teren nu este posibilă, s-a dispus modificarea art. 4 din dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008, în sensul că pentru diferenţa de 1266 m.p. nerestituită şi pentru construcţiile în suprafaţă de 263 m.p. – parter şi 338,72 m.p. etaj, precum şi 132 m.p. magazie, aferente imobilului situat în Brăila, str. R. nr. 176 se propune acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Reclamantul S.V. a contestat dispoziţia din 16 martie 2010 emisă de Municipiul Brăila prin Primar, prin care s-a dispus modificarea art. 4 din dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008, motivând că terenul există în natură, liber şi neafectat de construcţii.
Cererea reclamantului nu poate fi admisă deoarece nu a făcut dovada faptului că terenul revendicat este situat pe amplasamentul pe care se află obiectivul Piaţa H.
Există o confuzie cu privire la amplasamentul terenului revendicat.
În notificarea făcută de S.R. se menţionează că imobilul este situat în fosta str. R. nr. 176, în prezent str. D., colţ cu str. G., fostă str. M.B.
Aşa cum rezultă din documentaţia cadastrală depusă la dosar cu privire la istoricul municipiului Brăila, cele două străzi, G. şi M.B. au reprezentat locaţii diferite şi niciodată nu s-au substituit ca denumire.
Este evident că nu există identitate între imobilul ce a aparţinut lui C.A. autorul notificatoarei S.R. şi imobilul ce se revendică în natură, ce aparţine domeniului public al Municipiului Brăila pe care sunt amplasate obiective comerciale şi Piaţa H., aflate în administrarea intervenientei.
Examinând planurile de încadrare în zonă precum şi documentaţia cadastrală existentă la arhivele statului, pe care intervenienta a depus-o la dosar, se constată că terenul pe care este amplasată Piaţa H. a aparţinut domeniului Municipiului Brăila pe care a construit Halele C. din Brăila, datând încă din anul 1925.
Prin urmare, este indubitabil faptul că terenul pe care se află amplasate obiectivele comerciale ce compun Piaţa H. a aparţinut şi aparţine domeniului public al Municipiului Brăila şi se află în administrarea intervenientei SC A.P.T. SA Brăila, care, potrivit HCLM nr. 230 din 14 iulie 2010, este continuatoarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale Direcţiei Administraţiei Pieţelor şi Târgurilor Brăila.
În aceste condiţii, restituirea în natură a terenului nu este posibilă, iar propunerea de despăgubiri este în conformitate atât cu opţiunea iniţială a notificatoarei S.R., precum şi cu opţiunea finală a reclamantului.
Reclamantul a solicitat, prin precizările finale, să se constate că restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 435 m.p. situat în Brăila, Piaţa P. nr. 20, prin dispoziţia de restituire în compensare din 18 aprilie 2008, este nelegală deoarece tranzacţia încheiată cu privire la acest teren s-a făcut prin mijloace frauduloase.
Instanţa nu este investită să stabilească legalitatea tranzacţiei încheiate de reclamant cu privire la acest teren şi nici nu are competenţa materială în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001.
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor băneşti, instanţa nu are competenţa să stabilească deoarece este atributul Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, reglementată prin Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În drept, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat şi care nu pot fi restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, se face de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate în temeiul acestei legi.
Împotriva deciziei de stabilire a despăgubirilor emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, se poate face contestaţie la instanţa de contencios administrativ.
Aşa fiind, dosarul împreună cu dispoziţia prin care s-au stabilit măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti va fi trimis de către Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa de drept comun investită cu această cauză neavând competenţa să stabilească cuantumul despăgubirilor băneşti conform solicitărilor reclamantului.
În consecinţă, tribunalul a constatat că dispoziţia atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care a respins ca nefondată contestaţia formulată.
Cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta SC A.P.T. SA Brăila, prin care a solicitat respingerea contestaţiei formulată de reclamant având ca obiect restituirea în natură a terenului şi constatarea dreptului de administrare asupra acestuia, instanţa a considerat-o fondată, pentru aceleaşi considerente care au fost expuse în cadrul analizării contestaţiei, constatând că terenul în suprafaţă de 1701 m.p. situat în Municipiul Brăila, str. D. nr. 182 se află în administrarea intervenientei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.V.
Prin decizia civilă nr. 25A din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 S.R. – în prezent decedată – autoarea reclamantului S.V., a solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Brăila, str. R. nr. 176, imobil format din 1701 m.p, teren şi construcţie.
Prin probatoriile administrate în cauză s-a făcut dovada că în prezent, construcţia este demolată, iar terenul se află în proprietatea Municipiului Brăila.
Singurele probleme rămase în discuţie, în speţă, sunt amplasamentul imobilului şi dacă este posibilă restituirea în natură sau nu a acestuia.
Prin dispoziţia Primarului municipiului Brăila din 15 noiembrie 2005 s-a propus acordarea de măsuri reparatorii constând în despăgubiri pentru 1701 m.p. teren şi construcţie.
Ulterior, ca urmare a cererii din anul 2008 formulate de S.V. - moştenitorul lui S.R., s-a emis dispoziţia din 18 aprilie 2008 prin care s-a restituit în compensare o suprafaţă de 435 m.p. teren situat în str. P. nr. 20. Totodată, s-a menţionat că pentru diferenţa de teren imposibil de restituit în natură se va acorda un alt teren cu care notificatorul să fie de acord.
Prin dispoziţia din 16 martie 2010 a Primarului municipiului Brăila s-a propus, pentru diferenţa de teren şi pentru construcţii, acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte dispoziţia din anul 2008, reclamantul a făcut deseori afirmaţia că e rezultatul unui abuz de putere al unui consilier local cu care a încheiat o promisiune de vânzare-cumpărare pentru terenul ce i s-a acordat în compensare. Însă, în precizările privind obiectul cauzei a menţionat că prin prezenta contestaţie nu solicită decât restituirea în natură a terenului ce a aparţinut autoarei sale şi despăgubiri pentru construcţie.
Referitor la reconstituirea vechiului amplasament expertiza tehnică dispusă în cauză a ajuns la concluzia că terenul în cauză este situat în prezent la adresa str. D., nr. 182 şi este dispus pe direcţia N-S pe sectorul de fructe din „Piaţa H.” între str. Piaţa P. şi str. D. nr. 182, iar pe direcţia E-V pe halele cu peşte, minimarket, magazinele de comercializat pâine, vinuri, între str. M.B. şi str. R. (în Piaţa H.).
Identificarea şi încadrarea în zonă a terenului din str. D. nr. 182 (fosta R. nr. 176) este reprezentată în Anexa nr. 2 a raportului de expertiză.
De menţionat că acelaşi amplasament îl stabiliseră şi reprezentanţii Primăriei municipiului Brăila şi anume: juristul M.L., ing. C.V. şi teh. N.Ş. care utilizaseră în referatele lor sintagma „imobilul din str. D. nr. 182 (fostă str. R. nr. 176) (...) şi pe terenul respectiv este amenajată Piaţa M.”.
Şi petenta S.R. afirmase că vechiul amplasament al imobilului este pe terenul ocupat în prezent de Piaţa C. a Brăilei.
La expertiza B. efectuată în apel a formulat obiecţiuni Primăria municipiului Brăila considerând că nu s-au luat în calcul toate actele din dosar. Obiecţiunile au fost înlăturate argumentat de către expert, iar unele din înscrisuri întăreau concluzia iniţială a expertului.
Reprezentantul intimatei SC A.P.T. SA Brăila a propus alte două locaţii ale amplasamentului terenului, însă pentru că acestea nu aveau nimic în comun cu adresa din str. D. şi pentru că pe acestea se aflau construcţii vechi (iar construcţia lui A.C. a fost demolată potrivit afirmaţiei lui S.R., S.V.) în mod corect nu au putut fi primite nici aceste obiecţiuni.
Faţă de constatarea că în prezent terenul în discuţie este ocupat de Piaţa C. a Brăilei s-a stabilit regimul juridic al terenului.
Potrivit HCL nr. 107/2001 privind inventarierea bunurilor din domeniul public al Municipiului Brăila, la pct. 5, se află şi Piaţa C.; potrivit H.G. nr. 363/2002 s-a atestat acest fapt, iar potrivit HCL nr. 279/2009 acest bun a fost transferat în domeniul privat al Municipiului Brăila.
Conform dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total (...) restituirea în natură se dispune pentru terenul liber (…), iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În cazul în care pe terenuri (...) s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată de servituţi legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent”.
Conform expertizei efectuate în cauză, fosta proprietate C. (de 1701 m.p.) este ocupată în prezent de construcţii în proporţie de 56,6 % (964 m.p.), iar restul este constituit din alei şi căi de acces pentru cumpărătorii pieţei.
Acest fapt conduce la concluzia că nu se poate da eficienţă principiului restituirii în natură a terenului pentru că acesta este afectat de amenajări de utilitate publică – piaţa ce deserveşte cetăţenii oraşului Brăila. În drept, se constată că se aplică ipoteza a II-a a alin. (2) a art. 10 din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia persoana îndreptăţită urmează să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent.
E adevărat că tarabele unei pieţe se încadrează în sintagma „construcţii uşoare, demontabile” prevăzută de alin. (3) a art. 10, însă acestea sunt destinate unui tip de comerţ pretabil doar unei pieţe şi o piaţă nu lasă nici o urmă de îndoială că e o amenajare de utilitate publică.
În consecinţă, afirmaţia apelantului că amplasamentul terenului notificat a fost inclus abuziv în domeniul public al Municipiului Brăila în 2001 nu are fundament faptic, pentru că potrivit datelor din dosar (afirmaţii expert, reprezentanţii Primăriei şi ai intervenientei) Piaţa C. are această locaţie de dinainte de apariţia Legii nr. 10/2001, iar inventarierea sa în domeniul public nu a fost decât o aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul S.V.
Prin motivele de recurs, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă greşita aplicare a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, precum şi art. III din anexa la Legea nr. 213/1998.
Se susţine că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 10 al Legii nr. 10/2001, atunci când au apreciat că terenul ce aparţinut autorilor recurentului reclamant nu poate fi restituit în natură.
Art. 10 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 dispune că pot fi restituite în natură acele terenuri pe care se află construcţii uşoare sau demontabile, iar art. 10.4 din Norma de aplicare a Legii nr. 10/2001, dispune că se vor restitui în natură şi acele terenuri pe care au fost amplasate construcţii uşoare sau demontabile, cum ar fi chioşcurile, chiar dacă amplasarea acestora a fost autorizată.
Din Anexa 5 a raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul B.D. rezultă că natura construcţiilor aflate pe terenul în litigiu este cea avută în vedere de normele legale sus-menţionate, respectiv ca acestea sunt construcţii uşoare, demontabile cu caracter de chioşc.
Judecătorii apelului aveau obligaţia, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să observe că, deşi descrierea mai susmenţionată este făcută de expert pentru toate construcţiile, acesta, în cuprinsul expertizei face afirmaţia că doar o parte din aceste construcţii sunt uşoare.
Prin urmare, cum descrierea tehnică este una singură pentru toate construcţiile, acestea nu pot fi de două categorii: uşoare şi de alt tip.
Cum din descrierea tehnică făcută de expert în Anexa 5 este evident, chiar şi pentru o persoană care nu are pregătire tehnică, că aceasta descriere corespunde unei construcţii uşoare, singura concluzie logică este că toate construcţiile aflate pe terenul în litigiu sunt construcţii uşoare, demontabile.
În plus, cu privire la autorizaţii, expertul face o afirmaţie contradictorie, care trebuia avută în vedere de judecătorii apelului şi anume: „aceste spaţii au fost construite până în anul 1990 de agenţi economici privaţi”. Or, înainte de Revoluţia din Decembrie 1989 nu existau agenţi economici privaţi.
Pe de altă parte, judecătorii apelului au aplicat greşit legea, respectiv art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, deoarece au apreciat că „o piaţă nu lasă nicio urmă de îndoială că este o amenajare de utilitate publică”.
Caracterul de bun aflat în domeniul public sau privat al statului, însă, nu este lăsat la aprecierea vreunei persoane şi nu este dat de notorietate.
Art. III al anexei la Legea nr. 213/1998 stipulează care bunuri fac parte din domeniul public al statului: „Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri (enumerarea este limitativă): pct. 2 - pieţe publice, comerciale, târguri (...)”.
În chiar cuprinsul considerentelor deciziei recurate se retine că terenul în litigiu a avut regimul juridic de domeniu public, dar prin HCL nr. 279/2009 acest bun a fost transferat în domeniul privat al municipiului Brăila.
Cum pieţele comerciale şi târgurile fac parte, în mod obligatoriu, conform Legii nr. 213/1998, din domeniul public al statului, iar terenul în litigiu face parte din domeniul privat al statului, se poate concluziona că terenul în litigiu nu are caracterul de piaţă publică şi, prin urmare, poate fi restituit în natură.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate prin motivele de recurs se circumscriu sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece se invocă greşita interpretare şi aplicare a art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, precum şi art. III din anexa la Legea nr. 213/1998.
În susţinerea motivului de nelegalitate invocat, se arată că instanţele anterioare au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale, atunci când au apreciat că terenul în litigiu nu poate fi restituit în natură, în condiţiile în care toate construcţiile aflate pe teren sunt construcţii uşoare, demontabile, iar pe de altă parte, au greşit atunci când au apreciat că o piaţă comercială este o amenajare de utilitate publică.
În speţă, stabilindu-se situaţia de fapt, urmare analizei şi aprecierii probatoriului administrat, s-a constatat că în prezent, terenul în litigiu este ocupat de Piaţa H. – Brăila (Piaţa M.), situaţie în raport de care s-a stabilit regimul juridic al terenului.
Pentru determinarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit recurentul reclamant în temeiul Legii nr. 10/2001, este relevantă, desigur, destinaţia actuală a terenului solicitat a fi restituit în natură.
Prin urmare, având a se stabili dacă terenul solicitat este liber, respectiv dacă utilităţile amplasate pe acesta, constituie sau nu amenajări de utilitate publică ale localităţii urbane în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi pct. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2008, s-a constatat – din probatoriul administrat, că terenul solicitat nu este teren liber, restituibil în natură, pe perimetrul imobilului fiind dispus sectorul de fructe al Pieţii C. a Brăilei, cu spaţii comerciale diverse, un loc foarte populat şi fregventat pe timpul zilei de cumpărătorii brăileni, motiv pentru care, măsura reparatorie privind acordarea de despăgubiri prin echivalent, dispusă faţă de recurentul reclamant, apare ca fiind cea legală şi temeinică.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată şi art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, sintagma amenajări de utilitate publică are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, căi de comunicaţie, dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale, etc iar, prin teren liber, restituibil în natură, se înţelege terenul neconstruit sau neafectat de amenajări de utilitate publică, ce nu afectează căile de acces şi existenţa sau utilizarea unor amenajări subterane şi supraterane.
Textul art. 10 din Legea nr. 10/2001, republicată, reglementează mai multe ipoteze, dar în speţă, în raport de situaţia de fapt stabilită, recurentul reclamant invocă doar pe cele privitoare la terenuri ocupate de construcţii.
În cazul terenurilor ocupate de construcţii legea distinge între ipoteza edificării de construcţii noi autorizate şi cea a construcţiilor neautorizate, iar în prima situaţie se distinge între construcţiile fixe şi cele uşoare, demontabile, legea prevăzând restituirea în natură a terenului în cazul edificării de construcţii neautorizate şi de construcţii uşoare, demontabile.
În cauză s-a statuat că pe terenul în litigiu nu sunt construcţii neautorizate, majoritatea construcţiilor fiind fixe, nu demontabile, o parte fiind şi construcţii uşoare. Conform expertizei efectuate, fosta proprietate C. (de 1701 m.p.) este ocupată în prezent de construcţii în proporţie de 56,6 % (964 m.p.), iar restul terenului este ocupat de alei şi căi de acces pentru cumpărătorii pieţei.
În mod corect a reţinut instanţa de apel că tarabele unei pieţe se încadrează în sintagma „construcţii uşoare, demontabile” prevăzută de alin. (3) a art. 10, însă acestea sunt destinate unui tip de comerţ pretabil unei pieţe.
În situaţia dată, nu este posibilă o restituire în natură a terenului întrucât, cea mai mare suprafaţă de teren este ocupată de construcţii fixe autorizate, între care se interpun construcţii uşoare, demontabile (tarabele). O restituire doar a terenului aferent acestor din urmă construcţii ar duce la o fragmentare excesivă a terenului, ceea ce ar face dificilă, dacă nu imposibilă, utilizarea acestuia de către reclamant, ceea ce ar conduce şi la o diminiuare a valorii economice a terenului.
Nu se poate reţine, deci, incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 10.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nefiind în situaţia unor construcţii neautorizate şi în integralitate demontabile.
Faţă de situaţia actuală a terenului solicitat a fi restituit în natură de către recurentul reclamant, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, este fără relevanţă a se mai analiza caracterul de bun aflat în domeniul public sau privat al statului, pentru terenul în litigiu, esenţial fiind că nu este teren liber, restituibil în natură în sensul legii.
În consecinţă, stabilind că nu se poate da eficienţă principiului restituirii în natură a terenului, recurentul reclamant beneficiind de măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legii speciale la situaţia de fapt stabilită în speţă, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca, nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.V. împotriva deciziei civile nr. 25A din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7647/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7634/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
