ICCJ. Decizia nr. 7651/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7651/2012
Dosar nr. 48995/299/2011
Şedinţa publică din 13 decembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 11 iunie 2009, sub nr. 24987/3/2009, reclamanta C.G. a chemat în judecată Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să stabilească cuantumul despăgubirilor pentru suprafaţa de 721,952 m.p. teren, situat în extravilanul satului M., comuna G., jud. Ilfov, lotul nr. 1, intabulat în CF nr. AA a comunei G. cu numărul cadastral XX, expropriată în vederea construirii Autostrăzii A2, respectiv, stabilirea valorii reale a imobilului, precum şi prejudiciul cauzat proprietarilor în condiţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, stabilirea termenului de plată a acestor despăgubiri, calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în prezenta cauză, dată de la care pârâta să fie obligată la plata acestor despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bucureşti, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.
La termenul din data de 02 iunie 2010 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia necompetenţei materiale ca neîntemeiată, reţinând faptul că principiul disponibilităţii guvernează în mod fundamental procesul civil, iar faţă de obiectul prezentei cauze, aceasta reprezintă o cerere în materie de expropriere care cade în competenţa materială a Tribunalului potrivit art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.
La data de 13 mai 2011, reclamanta a formulat cerere precizatoare prin care a evaluat provizoriu cuantumul despăgubirilor la suma de 242.575 RON şi a precizat că exproprierea în fapt a terenului a avut loc în anii 1991-1992, atunci când s-a construit Autostrada A2.
Prin sentinţa civilă nr. 1636 din 6 octombrie 2011 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu, reţinând că, în cazul unei deposedări în fapt titularul dreptului de proprietate are deschisă calea unei acţiuni posesorii sau petitorii, iar cum reclamanta nu face dovada demarării procedurilor de expropriere a terenului neindicând nici suprafaţa de teren, nici locaţia şi nici hotărârea de expropriere, competenţa materială nu poate fi a tribunalului, ci a instanţei de drept comun, respectiv judecătoria competentă să soluţioneze atât acţiunea posesorie, cât şi cea petitorie.
După declinare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 48995/299/2011. La data de 11 mai 2012, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 8604 din 11 mai 2012, a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, s-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Bucureşti, s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus înaintarea dosarului la Curtea de Apel Bucureşti, în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a reţinut că atât din cererea de chemare în judecată, cât şi din poziţia manifestată ferm în cursul judecăţii de către reclamantă, rezultă că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamantei cu privire la care aceasta susţine că a fost expropriat în fapt, fără respectarea procedurii legale. Reclamanta şi-a precizat şi şi-a menţinut în cadrul judecăţii temeiul de drept al cererii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004.
Având în vedere faptul că reclamanta şi-a precizat clar obiectul, cauza şi temeiul de drept al acţiunii, instanţa este ţinută de principiul disponibilităţii şi nu poate califica acţiunea acesteia ca fiind o simplă acţiune în pretenţii, şi nu o cerere în materie de expropriere, după cum rezultă cu claritate din formularea şi susţinerea cererii, şi, cu atât mai mult, nu poate admite ca urmare a unei astfel de calificări excepţia necompetenţei materiale, după ce, în prealabil, o respinsese.
Prin sentinţa civilă nr. 69F din 22 august 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta C.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA, în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 11 iunie 2009, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA la plata de despăgubiri pentru o suprafaţă de teren despre care a arătat că a fost expropriată în vederea construirii Autostrăzii A2.
Tribunalul Bucureşti s-a declarat competent să soluţioneze, în primă instanţă, cererea de chemare în judecată, reţinând, în esenţă, în încheierea de şedinţă de la 02 iunie 2010 că, în temeiul principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil, instanţa este ţinută de limitele învestirii sub aspectul obiectului şi cauzei acţiunii, că reclamanta a formulat o cerere în materie de expropriere, care potrivit art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., intră în competenţa materială a tribunalului, fără a distinge după cum exproprierea s-a făcut conform prevederilor legale sau doar în fapt.
Cu toate acestea, ulterior s-a dezinvestit reţinând că nu se poate considera că cererea de chemare în judecată este o cerere în materie de expropriere, întrucât reclamanta nu a făcut dovada demarării procedurilor de expropriere, că nu s-a indicat suprafaţa şi locaţia terenului pretins expropriat şi că nu s-a făcut dovada existenţei unei hotărâri de expropriere.
Hotărârea de dezinvestire pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a fost motivată, în esenţă, pe constatarea că cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, stabileşte cadrul procesual de care instanţa de judecată este ţinută, în baza principiului disponibilităţii.
Curtea a reţinut ca fiind incidente în cauză prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., conform căruia tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de expropriere, ale art. 112 şi 84 din acelaşi act normativ privitor la conţinutul cererii de chemare în judecată şi consecinţele intitulării în mod greşit a cererii de chemare în judecată sau a cererilor de exercitare a căilor de atac.
Din interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, se reţine că în conformitate cu principiile disponibilităţii şi respectiv al rolului activ al judecătorului, o cerere greşit intitulată va fi corect calificată de către instanţa de judecată, ca şi cererile care prin conţinutul lor, fie conţin elemente care ar putea implica diferite cauze juridice, fie nu conţin elemente necesare pentru stabilirea limitelor investirii instanţei, însă o cerere care conţine toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. nu poate face obiectul recalificării, întrucât se aduce atingere principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil; cu alte cuvinte, instanţa nu poate schimba fundamentul pretenţiei deduse judecăţii
Prin urmare, Curtea a apreciat că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, de motivele de fapt şi de dispoziţiile legale invocate, competenţa de soluţionare aparţine Tribunalului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (5) C. proc. civ., a stabilit competenţa de soluţionare în favoarea acestei instanţe.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA.
În dezvoltarea criticilor de recurs se susţine că hotărârea instanţei de judecată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile interpretate în mod greşit fiind:
- art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., coroborat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (raportat la art. 7 din Legea nr. 33/1994 şi la art. 5 şi 22 din Legea nr. 255/2010); art. 112 C. proc. civ.
Instanţa a reţinut greşit aplicabilitatea dispoziţiilor legale care stabilesc competenţa materială în materie de expropriere - art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., întrucât terenul în cauză nu a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică.
Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. precum şi, pe cale de consecinţă, a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, se susţine că imobilul identificat cadastral cu nr. XX, în suprafaţă de 721,952 m.p., situat în extravilanul satului M., comuna G., jud. Ilfov, lotul nr. 1, nu a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică.
Pentru acest motiv, acţiunea introductivă de instanţă nu poate fi încadrată în categoria proceselor/cererilor în materie de expropriere, astfel că, în mod greşit, instanţa Curţii de Apel Bucureşti a stabilit că în cauză sunt incidente prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.
Se apreciază că analiza prevederilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. nu se poate realiza fără a lua în considerare şi dispoziţiile Legii generale nr. 33/1994 şi speciale nr. 255/2010, în materie de expropriere, tocmai pentru că aceste legi stabilesc şi reglementează cadrul şi condiţiile de exercitare şi soluţionare a cererilor privitoare la imobile expropriate.
Prevederile art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. sunt reiterate de dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, astfel: „Soluţionarea cererilor de expropriere este de competenţa tribunalului judeţean sau a Tribunalului Bucureşti în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere”, ori, pentru o analiză corectă şi completă a aplicabilităţii art. 2 pct. 1 lit f) C. proc. civ. se impune a stabili dacă, potrivit prevederilor acestor legi, despre imobilul în cauză se poate afirma că a fost sau este supus unei proceduri de expropriere.
Dispoziţiile legilor speciale în materia exproprierii au aplicabilitate doar în situaţia în care imobilul pentru care se solicită despăgubiri ar fi fost propus pentru expropriere, fie în temeiul Legii nr. 33/1994 (legea generală), fie în temeiul Legii nr. 255/2010 (legea specială), ori această ipoteză nu se verifică în prezenta speţă.
În aceste condiţii, faţă de valoarea pretenţiilor care nu pot depăşi sub nicio formă suma de 500.000 RON, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 1 C. proc. civ., coroborat cu art. 5 C. proc. civ., astfel încât instanţa competentă este instanţa de la sediul pârâtei, respectiv Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.
Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a art. 112 C. proc. civ. se susţine că invocarea principiului disponibilităţii de către instanţa Curţii de Apel, ca şi justificare a temeiului legal aplicabil prezentei cereri, este neîntemeiată.
De asemenea, referirea la art. 84 C. proc. civ. este lipsită de relevanţă, întrucât reclamanta de la bun început a arătat că temeiul de drept îl constituie dispoziţiile Legilor nr. 33/1994 şi nr. 198/2004, iar instanţele Judecătoriei sectorului 1 şi Curţii de Apel Bucureşti sunt acelea are au apreciat greşit că situaţia de fapt se circumscrie normelor incidente în materie de expropriere, spre deosebire de instanţa Tribunalului Bucureşti.
În speţă, aplicarea principiului disponibilităţii nu se poate face decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale. Nu se poate concluziona că reclamanta este îndreptăţită să-şi întemeieze cererea pe dispoziţiile legilor speciale în materia exproprierii, atâta timp cât aceste legi nu se aplică şi imobilelor care fac obiectul cererii de chemare în judecată, ci doar în cazul imobilelor care au fost declarate de utilitate publică şi ulterior expropriate.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Prin criticile de recurs se susţine că hotărârea Curţii de Apel a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dispoziţiile interpretate în mod greşit fiind art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., art. 21 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 (raportat la art. 7 din Legea nr. 33/1994 şi la art. 5 şi 22 din Legea nr. 255/2010) art. 112 şi art. 84 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., conform căruia tribunalul judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de expropriere, ale art. 112 şi 84 din acelaşi act normativ, privitor la conţinutul cererii de chemare în judecată şi consecinţele intitulării în mod greşit a cererii de chemare în judecată sau a cererilor de exercitare a căilor de atac, Înalta Curte constată că instanţa nu a încălcat sau aplicat greşit legea în cauză.
S-a reţinut, absolut în mod judicios, că în conformitate cu principiile disponibilităţii şi respectiv, al rolului activ al judecătorului, o cerere care conţine toate elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ. nu poate face obiectul recalificării, cu alte cuvinte, instanţa nu poate schimba fundamentul pretenţiei deduse judecăţii.
În speţă, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin poziţia manifestată ferm în cursul judecăţii de către reclamantă, s-a stabilit că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru terenul proprietatea reclamantei cu privire la care aceasta susţine că a fost expropriat în fapt, fără respectarea procedurii legale. Reclamanta şi-a precizat şi, totodată, a menţinut în cadrul judecăţii temeiul de drept al cererii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale Legii nr. 198/2004.
Având în vedere obiectul, cauza şi temeiul de drept al acţiunii, astfel cum au fost precizate de reclamantă, instanţa este ţinută de principiul disponibilităţii şi nu poate califica acţiunea acesteia ca fiind o simplă acţiune în pretenţii, şi nu o cerere în materie de expropriere. O altă soluţie ar însemna schimbarea de către instanţă a obiectului şi temeiului juridic ale acţiunii, putând vorbi chiar de o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Susţinerea recurentului pârât că acţiunea introductivă de instanţă nu poate fi încadrată în categoria proceselor/cererilor în materie de expropriere, deoarece cu privire la terenul în litigiu nu a intervenit exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu poate fi primită faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat de reclamantă, de motivele de fapt şi de dispoziţiile legale invocate de aceasta în susţinerea cererii, aspecte care susţin competenţa materială de soluţionare a cauzei pendente în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.
În acest context al considerentelor, urmează a fi înlăturată şi susţinerea recurentului pârât în sensul că, pentru o analiză corectă şi completă a aplicabilităţii art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ. se impune a stabili dacă potrivit prevederilor legilor speciale în materie de expropriere, despre imobilul în cauză se poate afirma că a fost sau este supus unei proceduri de expropriere.
Această chestiune urmează a fi examinată în cadrul controlului de temeinicie exercitat asupra acţiunii reclamantei, când pe baza probatoriului administrat se stabileşte situaţia de fapt şi regimul juridic al imobilului, de către instanţa competentă material, nefiind prin urmare relevantă în analiza ce poartă asupra competenţei de soluţionare a cauzei.
În consecinţă, în prezenta speţă nu se verifică dacă imobilul pentru care se solicită despăgubiri ar fi fost, sau nu, propus pentru expropriere, fie în temeiul Legii nr. 33/1994 (legea generală), fie în temeiul Legii nr. 255/2010 (legea specială), astfel cum susţine recurentul pârât, ci se face o caracterizare a acţiunii şi susţinerilor reclamantei, în raport de care se fixează instanţa competentă să o soluţioneze, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ.
Având în vedere că instanţa competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, a statuat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte, în temeiul art. 22 alin. (5) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA împotriva sentinţei civile nr. 69F din 22 august 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7674/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7647/2012. Civil. Uzucapiune. Recurs → |
|---|
