ICCJ. Decizia nr. 7674/2012. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7674/2012
Dosar nr. 5380/100/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureş pronunţată în Dosarul nr. 5380/100/2009, a fost admisă în parte acţiunea civilă precizată, introdusă de reclamanta SC P.T. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC T.G. SRL.
În consecinţă, s-a dispus interzicerea folosirii de către pârâtă în activitatea sa comercială a mărcii „C.”, a aplicării acestei mărci pe produsele sau ambalajele sale, a oferirii spre comercializare, a comercializării şi a deţinerii în acest scop a produselor purtând această marcă, a oferirii sau prestării serviciilor sub această marcă, a utilizării mărcii pe documente sau materiale publicitare.
Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri materiale, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 6.650,5 RON.
A fost respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 40.000 RON.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că firmele SC P.T. SRL şi SC T.G. SRL comercializează aceleaşi produse, adică termostate, sub aceeaşi denumire C. Această stare de fapt nu permite consumatorului să deosebească produsele comercializate de SC P.T. SRL, în calitate de titulară a mărcii C. de cele comercializate de SC T.G. SRL, generând confuzie în mintea consumatorului, determinând mulţi consumatori să confunde cele două firme, lucru care nu este permis de legislaţia în vigoare, deoarece aduce prejudicii: pierdere de clienţi şi de piaţă, pierderea unor sume mari de bani alocate pentru promovarea serviciilor sub marca C., confuzia la consumatori.
Noţiunea de „comercializare” sau de „comerţ” regăsită în art. 36 alin. (3) din Legea nr. 84/1998 este o activitate desfăşurată de comercianţi, adică „cei care săvârşesc acte de comerţ în sensul art. 3 din C. com.”. C. com. al României actualizat la data de 25 octombrie 2006 stipulează la art. 3 pct. 1 că „legea consideră ca fapte de comerţ, printre altele, cumpărările de produse sau de mărfuri spre a se revinde”. Dicţionarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia Română în 2009, menţionează la pag. 20 „comercializarea este acţiunea de a comercializa, adică a pune o marfă, un bun în comerţ”. Acelaşi dicţionar, la aceeaşi pagină, precizează „comerţul este schimbul de produse prin cumpărarea şi vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor”.
Noţiunea de export este definită de Dicţionarul Explicativ al Limbii Române editat de Academia Română în 2009, la pag. 327 ca fiind „vânzare de bunuri materiale şi servicii”, iar la pag. 494 defineşte importul ca fiind „totalitatea operaţiilor cu caracter comercial prin care se introduc mărfuri din alte ţări”.
Noţiunile de comercializare, punere în circulaţie, import şi export se intersectează şi se asociază una cu alta.
În strânsă conexiune cu aceste definiţii, Clasificarea internaţională a produselor şi serviciilor, ediţia a 9-a, partea a II-a, editată de Organizaţia Mondială a Proprietate Intelectuală cu sediul în Geneva şi editată de Editura OSIM în 2007, pag. 253-256 nici nu menţionează la clasa 35 activitatea de comercializare ca atare, tocmai pentru că ea se regăseşte în alte activităţi, cum ar fi cea de „aprovizionare” (nr. RO-A 0096) şi „vânzarea cu amănuntul” (nr. RO-V 0009). Activităţile de import-export în sine nu se regăsesc nici ele în această clasificare, ci numai „agenţiile de import-export” (nr. RO – I 0020). Nu vor fi confundate agenţiile de import-export cu activităţile de import-export, deoarece primele intermediază servicii de import-export, iar celelalte le desfăşoară ca atare, adică fac comercializare, fac comerţ.
Deoarece SC T.G. SRL comercializează termostate sub denumirea C., ea se încadrează în prevederile menţionate anterior, adică SC T.G. SRL vinde produse identice cu cele pentru care marca C. a fost înregistrată de către SC P.T. SRL şi face acest lucru chiar sub denumirea C., adică exact marca înregistrată de SC P.T. SRL. Deci, SC T.G. SRL oferă spre vânzare şi comercializare termostate sub marca C., promovează termostate şi servicii de comercializare şi distribuţie sub aceeaşi marcă C., marcă care nu-i aparţine de drept, ea fiind în posesia exclusivă a firmei SC P.T. SRL.
Expertiza tehnică judiciară în specialitatea contabilitate cu completările generate de răspunsul expertului la obiecţiunile părţilor, a concluzionat în sensul comercializării de către pârâtă de produse sub denumirea protejată, indicând rulajul aferent perioadei incriminate, diferenţa dintre contravaloarea mărfii vândute şi contravaloarea mărfii achiziţionate fiind de 78.504,91 RON.
Reclamanta a precizat, după comunicarea concluziilor completării lucrării de expertiză, că solicită despăgubiri în cuantum de 50.000 RON.
Încălcarea dreptului la marcă de către pârâtă, în sensul art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998, creează premisele antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei şi obligării acesteia la despăgubiri către reclamantă, conform art. 37 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 şi art. 998-999 C. civ.
În determinarea daunelor datorate titularului mărcii, beneficiul realizat pe nedrept de contrafăcător, de care este lipsit titularul ca urmare a faptei de contrafacere reprezintă criterii pertinente, prevăzute ca atare de art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 100/2005 adoptată pentru transpunerea în dreptul intern a Directivei 2004/47/CE a Parlamentului European şi a Consiliului.
Raportat la considerentele mai sus expuse, în baza textelor de lege analizate, tribunalul a admis în parte acţiunea civilă precizată şi a dispus în conformitate cu art. 36 şi urm. din Legea nr. 84/1998.
Capătul de cerere având ca obiect despăgubiri în valoare de 40.000 RON a fost respins ca neîntemeiat, având în vedere dispoziţiile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în aplicarea cărora pârâtul a fost obligat la despăgubiri în sumă de 50.000 RON.
Prin decizia civilă nr. 47 din 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a anulat, ca netimbrat apelul declarat de pârâta SC T.G. SRL împotriva sentinţei menţionate şi a admis în parte apelul declarat de reclamanta SC P.P. SRL Baia-Mare împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o parţial, în sensul că a obligat pârâta să-i plătească reclamantei 10.000 RON daune morale, cu cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1020 RON.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat, în ceea ce priveşte apelul reclamantei, că, aşa cum a reţinut prima instanţă, pârâta a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, încălcându-i acesteia dreptul la marcă.
Prejudiciul suferit de reclamantă este nu doar unul material, ci şi unul moral, ce poate fi cuantificat avându-se în vedere criteriile indicate în cererea de chemare în judecată şi motivele de apel. Raportat la aceste criterii, curtea a apreciat că suma de 10.000 RON, reprezentând 20% din cuantumul daunelor materiale acordate de prima instanţă, este o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta SC T.G. SRL, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 3, 5 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece pârâta, prin administrator V.C., nu a fost citată, nu a avut cunoştinţă de termenul acordat de instanţă şi nu s-a prezentat la proces, sens în care viciul de procedură nu a fost acoperit. Mai mult, SC T.G. SRL, prin administrator, nu a luat la cunoştinţă în vreun fel de obligaţia de a plăti taxă de timbru şi timbru judiciar, întrucât instanţa nu i-a adus la cunoştinţă această obligaţie.
În acest fel, au fost încălcate prevederile art. 87 pct. 2 cu referire la art. 88 alin. (5) C. proc. civ., precum şi principiul rolului activ al judecătorului, producându-se o vătămare ce nu poate fi îndreptată decât prin anularea hotărârii date şi trimiterea cauzei spre rejudecare în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
2. Litigiul a fost judecat în fond de o instanţă necompetentă din punct de vedere material, întrucât, faţă de valoarea obiectului cererii şi calitatea de comercianţi a ambelor părţi, competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea judecătoriei, şi nu tribunalului, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
3. În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta a arătat că între părţi au existat relaţii contractuale încă din anul 2004 pentru vânzarea de produse cu denumirea „C.T.C.S.”, însă ulterior lunii iulie 2009, relaţiile comerciale dintre cele două societăţi au degenerat, în sensul că reclamanta nu a mai fost de acord să vândă pârâtei aceste produse, afirmând că sunt titularii mărcii verbale „C.T.C.S.”.
Întrucât avea în stoc termostate cumpărate de la reclamantă, societatea pârâtă le-a vândut, inclusiv ulterior notificării de către reclamantă, însă sub alte denumiri (Termostate electronice simple, Termostate cu unde radio, Termostate simple cu programare, Termostate cu program şi unde radio), chiar dacă ar fi putut folosi în continuare denumirea, în baza unui contract ce expira abia în 2012.
În anul 2009, pârâta a continuat să achiziţioneze aceste produse de la două societăţi, una din România SC T. SRL, şi una din Ungaria SC S.D.K. Debrecen, care le cumpărau de la acelaşi vânzător, în speţă reclamantul, iar acesta, la rându-i, de la un producător din China.
Produsele erau însoţite de: Cartea Tehnică, Certificatul de garanţie şi Prospecte ce aveau menţiunea „C.”, doar „C.”, denumirea producătorului chinez şi nu „C.T.C.S.”, denumirea reclamantei.
Recurenta a arătat că, în cauză, este aplicabilă teoria epuizării dreptului unui titular, pe care a expus-o pe larg, precizând, în esenţă, că dobânditorul, odată cu achiziţionarea produsului, primeşte şi marca. Prin punerea în circulaţie a produsului, dreptul titularului este „epuizat”, în măsura în care este vorba de o folosire normală a semnului aplicat sau ataşat la produs, deoarece funcţiile economice ale mărcii o fac inseparabilă de produsul pe care se aplică, odată ce produsul se află în circuitul civil.
Teoria este consacrată de art. 7 alin. (1) din Directiva 2008/95/CE din 22 octombrie 2008, fiind preluată şi de legea naţională, prin art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind epuizarea dreptului la marcă.
S-a mai arătat că, deoarece pârâta foloseşte o altă denumire, nu poate exista vreo confuzie din partea cumpărătorilor, deoarece menţiunea C. este chiar denumirea dată de producător şi nu poate fi schimbată.
În aceste condiţii, pârâta nu a produs vreun prejudiciu reclamantei şi nu a adus niciun fel de atingere dreptului titularului mărcii verbale. Reclamanta nu are protejată decât o singură activitate din clasa de produse şi servicii, iar pârâta nu produce niciunul dintre aceste produse, doar le comercializează la fel ca şi reclamanta, sub o altă denumire decât aceasta.
Recurenta a formulat critici şi în ceea ce priveşte raportul de expertiză, arătând că, în mod greşit, expertul a constatat că pârâta a efectuat achiziţii interne şi intracomunitare sub numele de „C.”, în condiţiile în care această denumire nu reiese nici din denumirea produselor înscrise pe facturile originale, nici din traducerea autorizată a facturilor de achiziţii intracomunitare.
În mod greşit, s-a stabilit un prejudiciu material în cauză de 50.000 RON, întrucât la stabilirea acestuia s-a avut în vedere doar un profit ce consta doar în adaosul comercial aplicat de către reclamantă la comercializarea produselor. Or, profitul rămâne în urma scăderii cheltuielilor de comercializare, a cheltuielilor cu angajaţii, cu impozitele etc. lucru ce nu s-a luat în calcul prin expertiza contabilă întocmită.
4. În mod greşit, instanţa de apel a admis apelul în ceea ce priveşte daunele morale acordate reclamantei.
Nu s-a făcut dovada acestor daune de 10.000 RON, or, întinderea prejudiciului trebuie să fie certă, să nu lase loc arbitrariului.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata reclamantă SC P.T. SRL a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., care a fost discutată în contradictoriu la termenul din 14 decembrie 2012.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că nu este fondată, în condiţiile în care, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă încadrarea acestora în cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., pentru considerente ce urmează a fi expuse, astfel încât nu operează sancţiunea nulităţii recursului preconizată de art. 306 alin. (1) C. proc. civ. pentru ipoteza imposibilităţii unei asemenea încadrări juridice, în conformitate cu alin. (3) al aceleiaşi norme.
În consecinţă, excepţia nulităţii va fi respinsă ca neîntemeiată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
1. Criticile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor legale în privinţa citării pârâtei şi a încunoştiinţării acesteia despre obligaţia de a plăti taxa judiciară de timbru şi a timbrului judiciar aferente apelului declarat de către pârâtă urmează a fi analizate în contextul cazului descris de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât se susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Din această perspectivă, se reţine că pârâta SC T.G. SRL a fost citată pentru primul termen de judecată fixat în cauză, respectiv cel din 15 martie 2012, cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru de 19,5 RON şi a unui timbru judiciar de 0,15 RON, corespunzător criticilor din motivarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureş, iar procesul - verbal de citare a fost primit şi semnat de către administratorul pârâtei, V.C., în calitate de reprezentant – persoană care a semnat toate cererile formulate în cauză, inclusiv cererea de recurs, calitate confirmată prin aplicarea ştampilei societăţii.
Deşi recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 87 pct. 2 C. proc. civ., nu a fost învederat niciun motiv de nulitate a citaţiei şi nici a procesului-verbal de citare, ce a fost întocmit conform art. 100 C. proc. civ.
Potrivit art. 153 alin. (1) teza a II–a C. proc. civ., partea căreia, personal sau prin reprezentant legal sau convenţional, i s-a înmânat, sub semnătură de primire, citaţia pentru un termen de judecată, nu va fi citată în tot cursul judecăţii la acea instanţă, presupunându-se că ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată.
Prezumţia cunoaşterii termenelor fixate în cauză, ca urmare a semnării procesului-verbal de citare pentru un termen de judecată, se aplică şi în cazul persoanelor juridice, în absenţa vreunei distincţii operate de către legiuitor între acestea şi persoanele fizice.
În aplicarea normei menţionate, se constată că, prin semnarea de către administratorul pârâtei, V.C., a procesului-verbal de citare pentru termenul din 15 martie 2011, pârâta a luat termenul în cunoştinţă, prezumţie ce nu a fost răsturnată. Dimpotrivă, partea, prin administratorul V.C., a depus la dosar, pentru termenul din 15 martie 2011, o cerere de amânare a judecăţii în vederea angajării unui apărător - admisă de către instanţă, împrejurare ce confirmă prezumţia în discuţie.
Astfel, în mod corect, pârâta nu a mai fost citată pentru termenul următor, cel din 05 aprilie 2012, făcându-se aplicarea art. 153 alin. (1) C. proc. civ., după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la acea dată, ce reprezintă practicaua deciziei recurate în cauză.
Mai mult, partea a fost încunoştiinţată despre obligaţia de timbrare a apelului odată cu citaţia din 15 martie 2011, citaţie care, după cum s-a arătat, a fost întocmită cu respectarea dispoziţiilor legale.
În aplicarea art. 20 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 146/1997, taxa judiciară de timbru aferentă apelului trebuie achitată, sub sancţiunea nulităţii apelului, odată cu cererea de apel sau până la termenul fixat de către instanţă în acest scop.
Împrejurarea că, la termenul din 15 martie 2011, instanţa a dispus amânarea judecăţii, la cererea pârâtei, a avut semnificaţia prorogării termenului fixat în vederea achitării taxei judiciare de timbru de către pârâtă, până la termenul de judecată următor.
Contrar susţinerilor recurentei–pârâte, instanţa nu avea obligaţia de a pune în vedere părţii, din nou, achitarea taxei judiciare de timbru, din moment ce această obligaţie a fost îndeplinită pentru termenul din 15 martie 2011, pentru când partea a fost legal citată şi a primit termenul în cunoştinţă, având posibilitatea să achite taxa judiciară de timbru până la termenul din 05 aprilie 2011.
În condiţiile în care această obligaţie nu a fost îndeplinită de către parte până la termenul de judecată arătat, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de apel a aplicat sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. ultim din Legea nr. 146/1997 şi a anulat apelul pârâtei ca netimbrat.
Faţă de cele expuse, criticile pe acest aspect vor fi respinse ca nefondate, cu atât mai mult cu cât nu s-a învederat un alt motiv al neachitării taxei decât acela al nerespectării de către instanţă a dispoziţiilor procedurale, susţinere ce nu are suport, astfel cum s-a arătat anterior.
2. În ceea ce priveşte competenţa ratione materiae a primei instanţe de soluţionare a cauzei, susţinerile recurentei sunt, de asemenea, nefondate.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a pretins repararea prejudiciului cauzat prin fapta pârâtei de încălcare a drepturilor sale exclusive asupra mărcii C.T.C.S., protejată cu începere din anul 2004 pe teritoriul României.
Tinzându-se la valorificarea drepturilor sale exclusive asupra unei mărci înregistrate, litigiul de faţă este unul de proprietate intelectuală, motiv pentru care competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine tribunalului, în aplicarea art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., context în care se constată că, în mod corect, Tribunalul Maramureş a soluţionat acest litigiu în primă instanţă.
3. Criticile referitoare la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei sunt inadmisibile şi urmează a fi înlăturate.
Îndeplinirea acestor condiţii a fost constatată prin hotărârea primei instanţe pronunţată în cauză, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat reclamantei prin fapta de încălcare a drepturilor asupra mărcii C.T.C.S.
Apelul pârâtei împotriva acestei dispoziţii a fost anulat ca netimbrat prin decizia recurată în cauză, astfel încât instanţa de apel nu a cercetat criticile apelantei – pârâte referitoare la fondul cererii. Ca atare, controlul judiciar ierarhic nu poate fi exercitat în privinţa aspectelor de fond vizate de motivele de recurs, întrucât, prin aceste motive, se tinde la reformarea hotărârii primei instanţe, ceea ce este inadmisibil în sistemul căilor de atac prevăzut de C. proc. civ.
Un asemenea control nu ar putea fi efectuat nici măcar în cazul în care motivele de recurs vizând modul de soluţionare a apelului pârâtei ar fi considerate drept fondate, deoarece în acest caz s-ar dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului pârâtei, nefiind posibilă încălcarea unui grad de jurisdicţie. Cu atât mai puţin, controlul nu poate fi exercitat în ipoteza în care motivele de recurs pe acest aspect nu sunt fondate, precum în cauză, hotărârea primei instanţe consolidându-se prin menţinerea deciziei de anulare a apelului pârâtei ca netimbrat.
Drept urmare, vor fi înlăturate criticile recurentei pe aspectul obligării sale la repararea prejudiciului material cauzat reclamantei.
4. Este, însă, admisibil motivele de recurs vizând prejudiciul moral, în legătură cu care prima instanţă a respins pretenţiile reclamantei, iar instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 RON, în considerarea acestui prejudiciu, către reclamantă.
Mai mult, criticile pe acest aspect sunt fondate, în condiţiile în care singurul argument reţinut în considerentele deciziei recurate pe aspectul daunelor morale este acela al pertinenţei criteriilor indicate de către reclamantă în cererea de chemare în judecată şi în motivele de apel.
Acest argument se referă la criteriile de cuantificare a daunelor morale şi nu se poate contesta faptul că, în principiu, afectarea imaginii şi a prestigiului titularului dreptului la marcă poate reprezenta o consecinţă a faptei de încălcare a dreptului la marcă, posibil a fi înlăturată prin acordarea unei reparaţii pecuniare proporţionale cu atingerea adusă valorilor morale pretins lezate, iar evaluarea potenţialului prejudiciabil al atingerii este la latitudinea instanţei de judecată, pe baza probatoriului administrat.
Acest rezultat prejudiciabil nu poate fi, însă, prezumat din săvârşirea faptei de încălcare a dreptului subiectiv şi nici din existenţa prejudiciului material, care a fost reparat distinct în cauză, fiind necesar ca şi existenţa prejudiciului moral să fie probată şi reţinută ca atare în ansamblul faptic pe baza căruia au fost admise pretenţiile reclamantei, ca fiind un prejudiciu cert şi actual.
Or, instanţa de apel nu a reţinut o situaţie de fapt prin care să confirme susţinerile reclamantei pe aspectul daunelor morale solicitate şi, de altfel, probatoriul administrat de către reclamantă s-a concentrat pe dovedirea faptei ilicite şi a prejudiciului material, nefiind înfăţişat niciun mijloc de probă în legătură cu percepţia cumpărătorilor produselor pe care este aplicată marca reclamantei, ca urmare a săvârşirii faptei.
Pe de altă parte, scăderea vânzărilor proprii şi reducerii pieţei ocupate până la constatarea acţiunilor pârâtului, invocate prin motivele de apel, ar fi fost elemente relevante, în primul rând, pentru prejudiciul material suferit de către reclamantă, or, acesta a fost evaluat pe baza beneficiului încasat pe nedrept de către pârâtă, şi nu pe temeiul pierderilor pretins suportate de către reclamantă, care nu au făcut obiectul probaţiunii în cauză. În consecinţă, nu sunt fondate pretenţiile reclamantei privind afectarea imaginii firmei şi a mărcii în contextul unor elemente care nu au fost reţinute în cadrul situaţiei de fapt relevante.
Se constată, în aceste condiţii, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 998 şi 999 C. civ., din moment ce a considerat că existenţa prejudiciului moral nu trebuie dovedită distinct de prejudiciul material şi nu a reţinut o situaţie de fapt care să releve un prejudiciu moral dovedit a fi cert şi actual, prezumând producerea sa din săvârşirea faptei ilicite şi din profitul încasat de către pârâtă ca urmare a acestei fapte.
Faţă de cele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva sentinţei nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata reclamantă SC P.T. SRL.
Admite recursul declarat de pârâta SC T.G. SRL împotriva deciziei nr. 47/A din 5 aprilie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC P.T. SRL împotriva sentinţei nr. 2253 din 21 decembrie 2011 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7676/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7651/2012. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
