ICCJ. Decizia nr. 7676/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7676/2012
Dosar nr. 1072/105/2010*
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 336 din 15 septembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 1072/105/2010, a respins acţiunea formulată de reclamanta R.K.G.W., în contradictoriu cu pârâta SC D.D.M. SRL, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect invocată de pârâtă.
În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut, din decizia nr. 195112 emisă de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, vinul cunoscut sub marca „P.M.” este comercializat de SC S.P.V. SRL, care a constituit depozitul reglementar al mărcii individuale combinate, constând din denumirea „P.M.”, aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza facturii din 19 aprilie 2010 şi a contractului din 5 august 2009 încheiat între SC S.P.V. SRL şi pârâta din prezenta cauză, aceasta fiind societatea care comercializează vinuri sub semnul „P.M.”, semn a cărui interzicere se solicită prin cererea dedusă judecăţii.
Reclamanta a formulat opoziţie la publicarea cererii de marcă, constând în denumirea „P.M.”, al cărei solicitant este tocmai SC S.P.V. SRL, ceea ce dovedeşte o dată în plus că situaţia de fapt menţionată de pârâtă este cea care corespunde realităţii, reclamanta nefăcând dovada unei identităţi între persoana chemată în judecată şi persoana despre care se pretinde că ar fi obligată în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin decizia civilă nr. 134 din 13 decembrie 2010, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta R.K.G.W. împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe vizând lipsa calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care vinul cu denumirea „P.M.” cu element figurativ este comercializat exclusiv de SC S.P.V. Bucureşti, care a depus cerere pentru înregistrarea acestui semn ca marcă.
Au fost înlăturate susţinerile apelantei în sensul că vinurile comercializate sub semnul „P.M.” sunt produse şi îmbuteliate de SC D.D.M. SRL, fapt rezultat din înscrisurile doveditoare şi planşele fotografice depuse şi că nu ar avea relevanţă faptul că pârâta a încheiat un contract comercial de distribuţie a produselor proprii cu SC S.P.V. SRL.
Cererea în contrafacere formulată de către reclamantă nu poate fi îndreptată decât împotriva persoanei juridice care comercializează produsele în cauză, SC S.P.V. SRL Bucureşti, având exclusivitate în cumpărarea produselor societăţii pârâte, iar aceasta are obligaţia de a le vinde în exclusivitate numai beneficiarului, cum rezultă din contractul comercial din 05 august 2009.
Pentru aceleaşi considerente, au fost înlăturate şi susţinerile referitoare la faptul că, până la înregistrarea mărcii „P.M.” de către SC S.P.V. SRL, colaborator şi distribuitor al intimatei pârâte, care continuă să producă şi să îmbutelieze respectivele vinuri, nu există dreptul exclusiv de utilizare a acestui semn în patrimoniul distribuitorului. Curtea a constatat că, întrucât comercializarea vinurilor sub denumirea de „P.M.” se realizează exclusiv de către SC S.P.V. SRL, legalitatea constituirii depozitului reglementar al respectivei mărci şi a dreptului de utilizare a acesteia nu poate fi analizată decât în contradictoriu cu această societate.
Pârâta din prezenta cauză nu comercializează respectivul produs, neavând nicio relevanţă faptul că îl produce şi îl îmbuteliază sub acest semn, deoarece dreptul de comercializare a fost transmis în exclusivitate către un alt agent economic conform contractului din 05 august 2009.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.K.G.W. Germania, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea criticilor de recurs formulate, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 84/1998 şi a celor ale art. 3 C. com., atunci când a apreciat că doar actele de comercializare a mărfurilor ar reprezenta un act comercial, a cărui interzicere poate fi solicitată de către titularul unei mărci.
În realitate, şi operaţiunile de producere a mărfurilor sunt incluse în sfera activităţii comerciale la care se referă art. 35 din Legea nr. 84/1998, deoarece, în absenţa unei definiţii legale speciale a termenilor utilizaţi de legiuitor şi a unei distincţii între diferitele operaţiuni, activitate comercială reprezintă orice fapte de comerţ, astfel cum acestea sunt precizate în art. 3 C. com.
Astfel, faptul că societatea pârâtă produce vinuri sub semnul „P.M.”, pentru a le vinde apoi distribuitorului său, SC S.P.V. SRL, înseamnă că desfăşoară o activitate comercială, în sensul vizat de Legea nr. 84/1998. De altfel, contractul de distribuţie încheiat cu SC S.P.V. SRL reprezintă tot o activitate comercială, fiind primul act şi cel mai important prin care vinul respectiv este pus în circulaţie pe piaţă.
Este lipsit de importanţă că în lanţul distribuţiei pe piaţă se interpun una sau mai multe persoane, din moment ce faptele şi actele de comerţ care au stat la baza comercializării produsului sunt generate de societatea intimată, în calitate de producătoare.
În acest sens, recurenta a indicat, atât pe fond cât şi în apel, faptul că fiind în prezenţa unei denumiri comerciale, ce nu conferă utilizatorului protecţia şi drepturile decurgând din marca înregistrată, nu se poate vorbi de exclusivitate şi drepturi exclusive, încât responsabilitatea punerii în circulaţie pe piaţă a produselor sub semnul incriminat aparţine tuturor persoanelor ce se fac vinovate de acest lucru.
Deoarece semnul utilizat nu este în prezent o marcă înregistrată care să confere titularului sau un drept exclusiv şi să îi identifice în persoana unei singure entităţi juridice, ci doar o denumire comercială, utilizată de mai multe societăţi în activitatea lor, recurenta, în calitate de titular al mărcii înregistrate „M.”, fiind îndreptăţită, în temeiul art. 35 alin. (2) lit. b) din Legea nr. . 84/1998, să acţioneze în judecată pe toţi, pe unul sau pe nici unul dintre terţii ce utilizează semnul, neputând fi invocată în mod legal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Art. 35 alin. (2) [actualmente art. 36 alin. (2), cu un conţinut identic] din Legea nr. 84/1998, în forma de la data formulării cererii de chemare în judecată, 02 martie 2010, conferă titularului unei mărci posibilitatea formulării unei cereri adresate instanţei de judecată având ca obiect interzicerea folosirii de către terţi, în activitatea lor comercială, fără consimţământul titularului, a unui semn identic sau similar mărcii, cu respectarea principiului specialităţii, ca regulă, aşadar pentru produse identice sau similare cu cele pentru care marca a fost înregistrată.
Este corectă interpretarea normei expusă în motivele de recurs, în sensul că norma în discuţie vizează pe orice comerciant, întrucât nu se face nicio distincţie între diferitele categorii de persoane ce desfăşoară o activitate comercială.
Nu se relevă, însă, o interpretare greşită a legii din această perspectivă, prin aprecierea instanţei de apel în sensul că o încălcare a drepturilor exclusive ale reclamantei asupra mărcii înregistrate „M.” ar putea decurge doar din comercializarea produselor sub denumirea „P.M.”, iar asemenea acte de comerţ sunt derulate exclusiv de către distribuitorul pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu şi de către pârâta însăşi.
Aprecierea instanţei de apel nu are în vedere cerinţa legală a desfăşurării de către terţ a unei activităţi comerciale, ci o a doua condiţie dedusă din art. 35 alin. (2) din lege şi cerută pentru exercitarea dreptului la acţiunea în contrafacere a unei mărci, respectiv condiţia folosirii efective de către terţ a semnului identic sau similar mărcii.
În acest context, s-a reţinut că pârâta se ocupă doar de producerea şi îmbutelierea vinului, care, ulterior, este comercializat de către SC S.P.V. SRL sub denumirea „P.M”.
Reclamanta nu a demonstrat, prin probatoriul administrat, că pârâta, în activitatea de producere şi de îmbuteliere a vinului, foloseşte semnul „P.M.”, deoarece nu este suficient că aceste operaţiuni reprezintă acte de comerţ, cât timp nu conţin o utilizare a semnului identic sau similar mărcii „M.”.
Semnul „P.M.” figurează abia pe eticheta aplicată pe sticlele conţinând vinul produs de către pârâtă, ca denumire sub care vinul se comercializează, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să se probeze că pârâta este cea care aplică semnul pe sticlele de vin, anterior sau concomitent cu îmbutelierea, simpla operaţiune de umplere a sticlelor, neînsoţită de etichetare, nefiind o folosire a semnului.
Or, nu s-a dovedit vreo implicare a pârâtei în aplicarea etichetelor pe sticlele de vin, nici măcar în comandarea acestora, iar eventuala îmbuteliere a vinului în sticle deja etichetate nu poate fi considerată o folosire a semnului „P.M.”, cât timp semnul nu a fost aplicat chiar de către pârâtă, în activitatea sa comercială.
În absenţa unei susţineri explicite a reclamantei pe acest aspect şi care să fi fost dovedită prin relevarea aplicării semnului pe sticlele de vin de către pârâtă, în mod corect, ambele instanţe de fond au considerat că singura persoană juridică ce foloseşte efectiv semnul „P.M.” este distribuitorul autorizat al pârâtei, SC S.P.V. SRL, nu numai pentru motivul că această societate este cea care introduce produsul, ce poartă semnul în discuţie, în circuitul comercial, oferindu-l spre vânzare, dar şi pentru că tinde să-şi aproprieze semnul, prin înregistrarea sa ca marcă.
Ca atare, pârâta nu face parte dintre categoriile de terţi vizate de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, atât timp cât nu utilizează, în fapt, semnul „P.M.”, similar cu marca reclamantei, motiv pentru care se constată că instanţa de apel a menţinut în mod legal hotărârea primei instanţe.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.K.G.W. Germania împotriva deciziei nr. 134 din 13 decembrie 2010 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7678/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7674/2012. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
