ICCJ. Decizia nr. 7679/2012. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7679/2012
Dosar nr. 4987/2/2011
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 621 din 29 aprilie 2009 pronunţată în Dosar nr. 40535/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamanta SC M. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B.R. SA, admiţând excepţia cu acest obiect, apreciind că numai o persoană fizică poate avea calitatea de autor în sensul art. 3 din Legea nr. 8/1996, iar reclamanta persoană juridică nu a învederat care dispoziţie legală îi conferă dreptul de a beneficia de protecţia legii şi nu există nici dovada unei cesiuni legale sau convenţionale către reclamantă.
Prin decizia civilă nr. 220A din 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că excepţia nu a fost supusă dezbaterii părţilor, în condiţii de contradictorialitate, pentru a permite exercitarea deplină a dreptului la apărare.
Prin sentinţa civilă nr. 747 din 27 aprilie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că pe broşura editată de către reclamantă şi care conţine mai multe texte publicitare prin care se promovează produsul încălzitor de terasă E., texte asupra cărora reclamanta solicită să se constate drepturile sale de autor, apare menţionat numele reclamantei SC M. SRL.
În favoarea reclamantei operează prezumţia instituită de Legea nr. 8/1996, în sensul că, până la proba contrară, autor este acela al cărui nume apare alături de operă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu a contestat calitatea de autor a reclamantei.
În ceea ce priveşte textul „Un nou concept de încălzire exterioară pentru restaurante, cafenele, terase şi grădini”, din catalogul expoziţional noiembrie 2007 (Dosar nr. 40535/3/2008), tribunalul a constatat că nu poate constitui obiect al dreptului de autor, deoarece nu implică niciun fel de efort creativ, reprezentând o simplă propoziţie prin care este prezentat un produs nou pe piaţa din România.
Textele din broşura E. a reclamantei, privind încălzitorul de terasă E., care de asemenea prezintă o serie de informaţii cu privire la produs, pot constitui obiect al protecţiei prin drept de autor, chiar dacă nu sunt deosebit de originale: „Încălzitorul de terasă model personal vă oferă căldura necesară pentru a petrece pe terasă zilele răcoroase de primăvară şi serile de toamnă târzie, indiferent de vremea şi temperatura de afară. De culoare alb crem, încălzitorul de terasă personal face posibilă încadrarea în orice mediu ambient: hotel, pensiune, restaurant, cafenea sau chiar grădina dvs. personală. Vi-l recomandăm pentru spaţii acoperite unde este ferit de umezeală, eliminându-se astfel pericolul ruginirii premature. Este potrivit pentru construcţii din lemn, încadrându-se perfect din punct de vedere estetic şi funcţional”.
Referitor la textele menţionate, tribunalul a constatat că în broşura B. - Sisteme de încălzire există textul: „Un nou concept de încălzire exterioară, încălzitor care îţi oferă căldura necesară pentru a putea petrece pe terasă zilele răcoroase de primăvară şi serile de toamnă târzie, indiferent de vremea de afară. Poţi amenaja util şi confortabil terasa, grădina, restaurantul sau cafeneaua. Încălzesc prin raze infraroşii, asemenea soarelui şi se pot utiliza până la o temperatură de -15 grade Celsius. Încălzirea cu aceste echipamente este una eficientă atât din punct de vedere al designului cât şi din perspectiva costurilor”.
Singurele elemente comune din textele celor două părţi sunt „oferă căldura necesară pentru a putea petrece pe terasă zilele răcoroase de primăvară şi serile de toamnă târzie, indiferent de vremea de afară”, în rest textele alese de reclamantă pe de o parte, şi de către pârâtă, pe de altă parte, pentru broşurile proprii de promovare a produselor acestora fiind diferite, astfel că nu se poate vorbi de încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei de către pârâta din cauză.
Tribunalul a constatat că în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 lit. f) invocate de pârâtă, privind excluderea de la protecţie a simplelor fapte şi date, dar nu se poate reţine nici încălcarea drepturilor de autor ale reclamantei reglementate în art. 10 (drepturile morale) şi art. 13 (drepturile patrimoniale), nefiind incidente, în consecinţă, dispoziţiile art. 139, atât timp cât nu se reţine vreo încălcare.
Prin decizia civilă nr. 249 din 25 octombrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva sentinţei menţionate.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că este formală critica privind lipsa unei argumentări în fapt şi în drept a soluţiei, aceasta conţinând motivele de fapt care au format convingerea instanţei de fond şi făcând totodată trimitere la textele legale aplicabile speţei.
Apelanta critică, de fapt, modalitatea de soluţionare a solicitării de constatare a încălcării de către pârâtă a drepturilor sale de autor, cu privire la textele publicitare care îi aparţin, referitoare la încălzitoarele de terasă marca E., cu consecinţa producerii prejudiciului.
În speţă, textul apreciat de către instanţa de fond ca fiind alăturat diferit de către părţile litigante, în broşurile proprii de promovare a produselor acestora - „oferă căldura necesară pentru a putea petrece pe terasă zilele răcoroase de primăvară şi serile de toamnă târzie, indiferent de vremea de afară” - nu a fost reţinut ca o prezentare simplă de fapte şi date, care să îl excludă de la protecţie, astfel cum a solicitat pârâta prin aplicarea art. 9 lit. f) din Legea nr. 8/1996, însă nici nu a fost considerat ca fiind deosebit de original, câtă vreme nu s-a reţinut că a existat o încălcare a dreptului de autor al reclamantei.
Protecţia dreptului de autor presupune reţinerea originalităţii operei, astfel cum indică art. 7 din Legea nr. 8/1996. Originalitatea reprezintă indiscutabil, o condiţie a protecţiei operei în cadrul dreptului de autor, însă aprecierea noţiunii constituie încă o problemă controversată, în funcţie de genul operei exprimate.
În domeniul materialelor publicitare, cum este cel în speţă, există o serie de particularităţi.
Originalitatea unei prezentări publicitare care depăşeşte descrierea originii şi caracteristicilor, trebuie apreciată prin manifestarea personalităţii autorului asupra individualizării produsului sau serviciului.
Pentru a putea fi reţinută ca operă de creaţie intelectuală protejată, prezentarea publicitară trebuie să urmărească atingerea scopului de a favoriza alegerea consumatorului, prin elemente percutante în memoria acestuia, conţinând un mesaj unic şi memorabil, dincolo de percepţia obişnuită a unei descrieri.
Aceste elemente permit alegerea consumatorului potrivit gustului ori convingerii sale şi în cunoştinţă de cauză, deoarece creează funcţia distinctivă a reclamei publicitare, care atrage protecţia prin dreptul de autor.
În cauză, textul în discuţie, reţinut ca fiind suprapus reclamelor părţilor litigante, nu îndeplineşte caracteristicile de individualizare a produsului mai sus menţionate, reprezentând o parte a unei prezentări generice şi obişnuite, făcute încălzitoarelor de terasă, care nu are suficiente elemente de originalitate pentru a se fixa în memoria publicului consumator şi a-i determina alegerea, cu excluderea altor opţiuni.
Prin urmare, privind în ansamblu reclamele publicitare ale părţilor, nu s-a putut reţine mai mult decât o asemănare a modului de prezentare, prin imitaţia de către pârâtă a unei părţi a descrierii reclamantei, parte nedeterminantă în particularizarea produsului, pentru a se putea constata încălcarea dreptului de autor şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 ale Legii nr. 8/1996.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC M. SRL, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 295 C. proc. civ., prin depăşirea limitelor judecării căii de atac, stabilite prin motivele de apel. Astfel, instanţa a rejudecat cauza şi sub aspectul analizării textelor reclamantei prin prisma condiţiilor de includere a unei opere la protecţia conferită de dreptul de autor, deşi reclamanta nu a formulat astfel de critici în motivarea apelului, neavând interes: motivarea primei instanţe era clară, în sensul includerii textelor în categoria operelor protejate.
- Cu toate că instanţa de control a respins apelul, din motivarea deciziei reiese faptul că nu menţine sentinţa atacată, ci o modifică, în sensul că exclude de la protecţia dreptului de autor textele reclamantei, ca fiind lipsite de originalitate.
Mai mult, excluzând de la protecţie textele publicitare, instanţa de apel a creat reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac.
- În mod greşit, instanţa de apel a considerat că textele publicitare ale reclamantei nu reprezintă opere protejate în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, deoarece nu sunt originale.
Originalitatea materialelor publicitare nu trebuie analizată în funcţie de anumite criterii determinate, astfel cum consideră instanţa de apel, a căror neîntrunire conduce la neacordarea protecţiei prin dreptul de autor, fiind suficientă imprimarea individualităţii autorului. Aceste texte nu pot fi exceptate de la protecţie prin simpla invocare a neprezentării de „elemente percutante” în memoria consumatorilor, cu atât mai mult cu cât o astfel de apreciere este extrem de subiectivă şi niciodată precisă, întrucât nu se poate analiza cu exactitate impresia creată de un material publicitar asupra întregului public destinatar.
Pe de altă parte, în speţă, textele invocate ca fiind copiate de către pârâtă nu se referă la prezentarea generică a produselor, sub aspectul relatării de date tehnice, ci la acele texte care au necesitat efort creativ din partea autorului, pentru a explica în mod artistic utilitatea produselor comercializate, ideile fiind alese tocmai pentru a crea o anumită imagine in mintea consumatorului şi a favoriza alegerea acestuia.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
Recurenta–reclamantă susţine în mod corect faptul că prima instanţă a apreciat că textul din broşurile de promovare concepute şi distribuite de către reclamantă privind produsul încălzitor de terasă E. poate constitui obiect al unui drept de autor, însă această apreciere a vizat întregul text, alcătuit din patru paragrafe, nu doar primul paragraf, pe care l-a reţinut ca fiind comun cu cel din broşura B., distribuită de către pârâtă. În raport de această parte de text, prima instanţă a conchis în sensul inexistenţei vreunei încălcări a drepturilor reclamantei.
Faţă de criteriul de analiză aplicat de către tribunal pentru evaluarea încălcării, instanţa de apel nu a cercetat dacă întregul text cu patru paragrafe face sau nu obiectul dreptului de autor, ci doar dacă partea de text comună este susceptibilă a conduce la o încălcare a dreptului invocat de către reclamantă, conchizând argumentat în sensul inexistenţei acesteia, motiv pentru care a menţinut soluţia primei instanţe.
Astfel, nu pot fi primite susţinerile din motivarea recursului în sensul depăşirii limitelor învestirii instanţei de apel - din perspectiva analizării existenţei unei opere protejate - prin prisma dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa a avut în vedere tocmai motivul de apel privind greşita apreciere de către tribunal a nedovedirii încălcării drepturilor reclamantei.
Se observă că motivul de apel pe acest aspect viza doar nemotivarea hotărârii primei instanţe în ceea ce priveşte inexistenţa încălcării dreptului de autor, iar instanţa de apel a abordat chestiunea de fond privind încălcarea dreptului. Recurenta nu a reproşat instanţei de apel depăşirea limitelor învestirii decât în privinţa operei protejate, ca atare, acest aspect nu poate fi cercetat de către această instanţă de control judiciar, în absenţa unor critici (ca, de altfel, nici în legătură cu aprecierea instanţei de apel asupra motivării în fapt şi în drept a sentinţei).
Din moment ce instanţa de apel nu a cenzurat concluzia primei instanţe privind dreptul de autor al reclamantei asupra întregului text, ci s-a raportat exclusiv la fragmentul comun în textul reclamantei şi cel al pârâtei, cu finalitatea cercetării motivelor de apel, nu se poate considera că a depăşit limitele învestirii şi nici că ar fi creat reclamantei o situaţie mai grea în propria cale de atac.
De altfel, prima instanţă nu a admis pretenţiile reclamantei, nici măcar în parte, cu toate că reclamanta formulase o solicitare de constatare a dreptului său de autor asupra textelor publicitare printr-un capăt de cerere distinct de cel având ca obiect despăgubirile băneşti pentru pretinsa faptă de încălcare a dreptului de autor. De asemenea, deşi în considerentele sentinţei se menţionează că textele publicitare de prezentare a încălzitorului de terasă E. pot forma obiect al dreptului de autor (fără a înfăţişa argumentele pentru această apreciere), prima instanţă nu a dat nicio eficienţă acestei constatări generice şi nemotivate în pronunţarea sentinţei, în condiţiile în care, după cum s-a arătat, a respins cererea prin raportare exclusiv la fragmentul regăsit în broşurile de prezentare ale părţilor.
Drept urmare, prin faptul că instanţa de apel, în soluţia de respingere a apelului, a completat considerentele tribunalului (considerând, fără vreo critică în recurs pe acest aspect, că sentinţa este motivată în fapt şi în drept) pe aspectul lipsei încălcării dreptului de autor, nu a fost încălcat principiul non reformatio in pejus, criticile recurentei – reclamante fiind nefondate şi în această privinţă.
În ceea ce priveşte includerea textelor publicitare în categoria operelor protejate, de natura celor enumerate în art. 7 din Legea nr. 8/1996, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că originalitatea reprezintă o cerinţă pentru recunoaşterea protecţiei unei creaţii intelectuale, ca reflectare a personalităţii autorului, după cum rezultă din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 7: „ Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor, cum sunt: (…)”.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut în mod corespunzător faptul că originalitatea trebuie raportată la genul operei create, în fiecare caz conturându-se criterii de apreciere a originalităţii, a căror aplicare la speţă reprezintă atributul exclusiv al judecătorului de fond.
În cazul operelor literare, originalitatea se apreciază, în primul rând, în funcţie de stilul autorului ( totalitatea mijloacelor lingvistice folosite într-o manieră personală: construcţia frazei, vocabularul utilizat, sintaxa etc.) şi, dacă este cazul, de compoziţie (structura operei). Dacă nu se relevă o notă specifică în concepţia operei, lucrarea nu este originală, ci este considerată banală, impersonală, nepurtând amprenta distinctivă a personalităţii autorului.
În ipoteza operelor cu finalitate utilitară (de natura celor menţionate în teza ultimă a lit. g) din art. 7 - opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice ori în art. 8 lit. b) - compilaţii de materiale sau date), este important efortul creator depus de către autor, pentru selectarea materialului şi/sau dispunerea acestuia, judecătorul urmând a ţine cont de gradul de libertate al autorului în alegerea mijloacelor de creaţie, în raport de constrângerile de ordin tehnic.
În toate situaţiile, însă, nu este relevantă calitatea lucrării ori gradul de originalitate, fiind suficient ca originalitatea să existe, purtând amprenta personalităţii autorului.
În domeniul materialelor publicitare scrise, în mod obişnuit, protecţia ar putea fi acordată materialului ca întreg (catalog, broşură sau un alt suport, conţinând text, grafică etc., într-un anumit mod de dispunere a datelor şi informaţiilor), în condiţiile art. 8 lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Cu toate acestea, în măsura în care se pretinde protecţie doar asupra textului publicitar, independent de întreg, precum în speţă, este importantă modalitatea de redare a caracteristicilor tehnice a produsului promovat ori a altor date necesare expunerii produsului, în sensul dacă acestea sunt sau nu înfăţişate într-o manieră riguros exactă, după cum, în mod corect, s-a relevat prin considerentele deciziei de apel.
Chiar reclamanta arată, prin motivele de recurs, că textele invocate ca fiind copiate de către pârâtă nu conţin relatarea de date tehnice privind produsele promovate, ci explicarea în mod artistic a utilităţii produselor comercializate, demers ce a presupus un efort creativ din partea autorului.
Pretenţia reclamantei, astfel formulată, nu se circumstanţiază unei simple descrieri a produselor promovate prin pliantul publicitar, pentru a fi aplicabile criteriile minimale descrise anterior pentru cazul operelor cu finalitate utilitară, ci tinde la recunoaşterea unui efort creator apropiat de operele literare.
Acest fapt relevă necesitatea aplicării criteriilor arătate anterior pentru atare gen de opere, ţinându-se, însă, cont de constrângerile presupuse de finalitatea comercială a operei, ce impun autorului respectarea anumitor cerinţe (de exemplu, o anumită temă).
Autorul păstrează, însă, deplina libertate în alegerea mijloacelor lingvistice de exprimare, care pot conduce la crearea unei opere originale.
Or, în speţă, fragmentul de text comun, avut în vedere de către instanţele de fond, este unul impersonal ca stil de exprimare, nu relevă o construcţie aparte a frazei, o topică neobişnuită, un vocabular ieşit din comun etc. Mai mult, nu este utilizată nicio figură de stil, cuvintele fiind folosite în sensul propriu, fără a crea un efect artistic, astfel cum pretinde recurenta. Nu se creează un ambient imaginar, ci este descrisă funcţia încălzitoarelor de terasă, aceea de a oferi căldură pe terasă în perioadele cu temperaturi scăzute.
Ca atare, în mod corect, a apreciat instanţa de apel că textul analizat conţine o prezentare generică şi banală făcută încălzitoarelor de terasă, nefiind întrunită cerinţa originalităţii pentru a se recunoaşte protecţia lucrării în sensul Legii nr. 8/1996.
Întrucât reproducerea elementelor banale, chiar dacă fac parte dintr-o operă originală, nu constituie o încălcare a dreptului de autor, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, de respingere a pretenţiilor reclamantei întemeiate pe dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC M. SRL împotriva deciziei nr. 249A din 25 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7614/2012. Civil. Drepturi băneşti.... | ICCJ. Decizia nr. 7678/2012. Civil → |
|---|
