ICCJ. Decizia nr. 7680/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7680/2012
Dosar nr. 263/109/2008*
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată, la data de 26 mai 2003, la Tribunalul Argeş, reclamantul V.I. a chemat în judecată pe pârâta SC V.A. SA, solicitând obligarea acesteia să-i restituie în natură imobilul (teren) situat în oraşul Costeşti, str. I., în suprafaţă de 2590 m.p. deţinut de pârâtă, parte a terenului de 10.900 m.p. ce a aparţinut antecesorului său, Ş.P.I., de la care a fost preluat de stat în temeiul sentinţei nr. 545 din 5 august 1953, pronunţată de Tribunalul Popular al raionului Costeşti.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 203 din 14 octombrie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a AVAS şi a admis în parte acţiunea în sensul că a constatat că reclamantul este persoană îndreptăţită la restituirea în natură a suprafeţei de 1680 mp teren situat în Judeţul Argeş, oraş Costeşti, str. I., nr. 1, compusă din două parcele, notate cu A-B-C-D-M-N-O-P-R-A şi respectiv E-F-G-I-J-L-K-S-T-E pe schiţa anexă la raportul de expertiză D.C.
Prin aceeaşi sentinţă, pentru diferenţa de 870 mp teren ce nu a putut fi restituit în natură, a dispus ca reclamantul să primească despăgubiri băneşti în sumă de 32.430 RON, echivalentul a 8.700 euro şi a admis cererea de chemare în garanţie formulată împotriva AVAS Bucureşti.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 69A din 26 martie 2009, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, a admis apelul chematei în garanţie şi a schimbat sentinţa tribunalului în sensul că a respins cererea formulată de pârâtă împotriva AVAS, menţinând restul dispoziţiilor din sentinţă.
Prin decizia nr. 8799 din 28 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a menţinut decizia instanţei de apel, prin respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta SC V.A. SA.
La 20 septembrie 2011, petentul V.I. a solicitat Tribunalului Argeş lămurirea dispozitivului sentinţei nr. 203 din 14 octombrie 2008 pronunţată de această instanţă, în sensul de a se preciza modul în care se pot valorifica despăgubirile băneşti în sumă de 32.430 RON, echivalentul a 8700 euro.
Prin încheierea de şedinţă din data de 20 septembrie 2011, Tribunalul Argeş a admis cererea petentului şi a lămurit dispozitivul sentinţei nr. 203 din 14 octombrie 2008, pronunţată de această instanţă, în sensul că a stabilit că despăgubirile băneşti în sumă de 32.430 RON, reprezentând echivalentul a 8.700 euro, urmează a fi acordate conform procedurii speciale prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În motivare, tribunalul a reţinut că, prin sentinţa a cărei lămurire s-a cerut, instanţa a reţinut că petentul este îndreptăţit să primească această sumă, ca echivalent a suprafeţei de 870 mp ce nu mai poate fi restituită în natură, fără însă să indice persoana obligată la plata sumei şi modalitatea în care poate fi executată.
În aceste condiţii, tribunalul a apreciat ca întemeiată cererea de lămurire a sentinţei, sub acest aspect, cu respectarea dezlegărilor în drept date de instanţă, respectiv a autorităţii de lucru judecat, create prin pronunţarea în litigiul părţilor. S-a avut în vedere că, soluţionând apelul împotriva sentinţei, Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr. 69/A din 26 martie 2009, a decis ca regulile înscrise în lege rămân aplicabile cât priveşte procedura de despăgubire, în sensul redirecţionării cererii soluţionată în instanţă, către instituţiile prevăzute de legiuitor care, la rândul lor, vor urma procedura instituită de art. 28 şi urm. din lege.
Or, art. 29 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data pronunţării soluţiei de lămurire, făcea trimitere la condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor, respectiv cele înscrise în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Împotriva acestei încheieri AVAS a declarat apel, fără a indica motivele de nemulţumire faţă de soluţia tribunalului.
Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 109/A din 6 decembrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul.
Având în vedere că apelanta nu a indicat motivele de nemulţumire faţă de soluţia tribunalului nici până la termenul când au avut loc dezbaterile pe fond, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Constatând că în faţa tribunalului, apelanta nu a formulat niciun fel de apărări şi că singurele argumente luate în discuţie au fost formulate de SC V.A. SA, prin administratorul judiciar, în sensul că pricina ar trebui suspendată în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, instanţa de apel a reţinut că nu se impune suspendarea întrucât pe calea lămuririi solicitată de petent nu s-au formulat cereri noi, a căror soartă ar trebui soluţionate în procedura insolvenţei. Instanţa de apel a reţinut că, de altfel, obligaţiile de despăgubire au fost fixate de legiuitor în sarcina altei persoane decât a celei juridice ce a primit în patrimoniul său bunurile ce nu mai pot face obiectul retrocedării în natură.
Decizia instanţei de apel a fost atacată cu recurs de către AVAS.
În dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenta susţine că în faza procesuală a apelului nu a fost respectată procedura de citare cu pârâta V.A. SA care, fiind în procedura falimentului, trebuia citată prin lichidator.
Printr-un alt motiv de recurs, recurenta susţine că în mod nelegal instanţa a făcut referire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 care privesc competenţa AVAS, arătând că acţiunea faţă de AVAS a fost respinsă în mod irevocabil şi întrucât a intrat în puterea lucrului judecat nu mai poate fi modificată pe calea lămuririi dispozitivului hotărârii. Susţine că în baza art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi a hotărârilor pronunţate în cauză, SC V.A. SA are competenţa de a emite dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, iar singura entitate competentă să acorde despăgubiri băneşti în temeiul Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 este Autoritatea Naţională pentru restituirea Proprietăţilor, prin Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recursul este nefondat.
În invocarea primului motiv de recurs, recurenta ignoră un aspect esenţial privitor la regimul juridic al nulităţilor şi anume, pe acela potrivit căruia nulitatea relativă poate fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul de procedură anulabil
Neobservarea dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor, respectiv cele ale art. 89 şi 95 C. proc. civ. - menite să asigure dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor - poate fi invocată, în cursul judecăţii în care a intervenit neregularitatea, de către oricare dintre părţi şi chiar de către instanţă din oficiu, în scopul evitării pronunţării unei hotărâri supuse anulării sau casării.
Cu toate acestea, nulitatea expres prevăzută de art. 89 C. proc. civ. poate fi invocată, în căile de atac, doar de către partea vătămată prin neregularitatea citării, cea care justifică un interes în înlăturarea vătămării produse prin pronunţarea hotărârii cu nerespectarea prevederilor legale referitoare la citarea părţilor.
Or, în speţă, recurenta invocă neregularitatea procedurii de citare a celeilalte părţi, respectiv a pârâtei SC V.A. SA, care nu poate fi analizată de Înalta Curte la cererea părţii care nu a fost vătămată prin pretinsa încălcare a dispoziţiilor legale în materie.
În atare situaţie, motivul de recurs invocat de recurentă nu este fondat.
Nici al doilea motiv de recurs nu este incident în cauză întrucât criticile formulate vizează fondul cauzei şi nu au constituit obiect de analiză al instanţei de apel.
Astfel, din examinarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că singura chestiune analizată de către instanţa de apel, în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., a vizat solicitarea administratorului judiciar al pârâtei SC V.A. SA de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, în condiţiile în care s-a pornit de ia premisa că AVAS nu a formulat cereri sau apărări în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei.
În aceste condiţii, motivele de recurs ar fi trebuit să vizeze exclusiv modul în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., relevarea unor eventualele susţineri ori apărări ale AVAS ce nu au fost examinate, ceea ce nu s-a întâmplat, recurenta formulând critici în legătură cu aspecte ţinând de fondul cauzei care nu au fost evocate în apel şi care, astfel, nu pot constitui obiect al controlului de legalitate al deciziei recurate exercitat de către această instanţă de recurs.
Pe de altă parte, se observă că recurenta nu este nemulţumită de însăşi dispoziţia de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 203 din 14 octombrie 2008 a Tribunalului Argeş, prin care s-a menţionat doar că despăgubirile băneşti în cuantum de 32.430 RON, echivalentul a 8700 euro, recunoscute contestatorului V.I. prin acea sentinţă (menţinută, sub acest aspect, în căile de atac), urmează a fi acordate conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin motivele de recurs, nu se face nicio referire la această dispoziţie, ci la considerentele sentinţei, în care s-a arătat că sunt incidente prevederile art. 29 din Legea nr. 10/2001, recurenta contestând, practic, faptul că i-ar reveni vreo obligaţie în aplicarea art. 29 din lege, în vederea iniţierii şi parcurgerii de către persoana îndreptăţită a procedurii Legii nr. 247/2005, motivat de faptul că cererea de chemare în garanţie formulată împotriva sa a fost respinsă.
Or, incidenţa dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu a fost stabilită pentru prima dată în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului, ci chiar în procesul de fond, respectiv prin deciziile de apel şi recurs, la care instanţa de lămurire a dispozitivului a făcut doar trimitere. În aceste condiţii, contestarea de către AVAS a calităţii de entitate învestită cu soluţionarea notificării ar fi trebuit efectuată în chiar procesul de fond, ceea ce nu s-a întâmplat: apelul său a fost admis în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, fără ca AVAS să declare, ulterior, recurs împotriva deciziei de apel nr. 69 din 26 martie 2009 a Curţii de Apel Piteşti.
Contrar susţinerilor recurentei AVAS, împrejurarea că cererea de chemare în garanţie a fost respinsă nu contrazice considerentele instanţei de lămurire a dispozitivului referitoare la incidenţa art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Încheierea primei instanţe din cauză privind cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. a vizat exclusiv dispoziţia referitoare la despăgubirile băneşti la care este îndreptăţit contestatorul V.I., adoptată în cadrul contestaţiei formulate în contradictoriu cu unitatea deţinătoare SC V.A. SA, nu şi dispoziţia vizând cererea de chemare în garanţie formulată de unitatea deţinătoare împotriva AVAS (de respingere a cererii, adoptată prin decizia nr. 69 din 26 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, ca urmare a admiterii apelului AVAS).
AVAS nu a fost parte în contestaţia formulată în contradictoriu cu pârâta unitate deţinătoare, motiv pentru care nici nu se putea stabili în sarcina sa, prin sentinţa a cărei lămurire s-a solicitat, vreo obligaţie referitoare la despăgubirile cuvenite persoanei îndreptăţite, însă acest fapt nu exclude redirectionarea notificării de către unitatea deţinătoare către instituţia implicată în privatizarea sa, respectiv AVAS, care va urma, la rându-i, procedura prevăzută de art. 29, astfel cum s-a arătat în considerentele deciziei nr. 69 din 26 martie 2009, menţinută prin decizia nr. 8799 din 28 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Aceste considerente interesează obligaţia ce revine unităţii deţinătoare (de redirecţionare a notificării, şi nu de plată a despăgubirilor, ce vor fi acordate în procedura Titlului VII al Legii nr. 247/2005) şi nu are nicio în legătură cu cererea de chemare în garanţie, care a fost respinsă tocmai în considerarea imposibilităţii de stabilire de către instanţă a vreunei obligaţii direct în sarcina AVAS.
În consecinţă, recursul declarat în cauză, nefiind întemeiat, urmează să fie respins în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta AVAS împotriva deciziei nr. 109/A din 6 decembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6790/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7602/2012. Civil → |
|---|
