ICCJ. Decizia nr. 7681/2012. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 7681/2012
Dosar nr. 1645/90/2008*
Şedinţa publică din 14 decembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 141 din 12 februarie 2009, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de către reclamantul Z.D., în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Finanţelor Publice Vâlcea.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că prin adresa din 8 mai 2008 Primăria Municipiului Drăgăşani nu a comunicat reclamantului unitatea deţinătoare a bunurilor solicitate, astfel încât reclamantul era îndreptăţit să formuleze cererea în contradictoriu cu statul, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, invocate în cererea de chemare în judecată.
Potrivit acestui text legal, statul este titularul obligaţiei de restituire în natură sau prin echivalent, rezultând că are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât o asemenea calitate presupune existenţa identităţii între persoana chemată în judecată şi titularul obligaţiei ce se pretinde a fi îndeplinită.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea statului la plata contravalorii mai multor bunuri mobile constând în utilajele ce au deservit o moară, fabrică de ulei şi gater, naţionalizate odată cu construcţiile ce au aparţinut reclamantului.
Din prevederile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, rezultă că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 privesc atât bunurile imobile prin natura lor, cât şi două categorii de bunuri mobile.
Potrivit art. 461 C. civ., bunurile, în raport de natura lor intrinsecă, se clasifică în bunuri imobile şi bunuri mobile, după cum ele se ţin sau nu de pământ. În categoria bunurilor imobile intră însă şi bunurile clasificate ca atare de art. 462 C. civ., respectiv imobile prin natura lor, prin destinaţie şi prin obiectul la care se aplică.
Bunurile solicitate prin cererea de chemare în judecată fac parte din categoria bunurilor imobile prin destinaţie la care se referă art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât între acestea şi bunul imobil (construcţia moară) există un raport de afectare (accesorialitate) în sensul art. 468 C. civ.
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte regimul juridic al acestor bunuri imobile prin destinaţie, prevede că pentru aceste bunuri se pot acorda măsuri reparatorii dacă se dovedesc existenţa şi preluarea lor de către stat, precum şi existenţa lor fizică în momentul intrării în vigoare a legii.
Cu privire la această din urmă condiţie, din art. 6.2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 498/2003 (în vigoare la data formulării notificării, în prezent abrogată prin H.G. nr. 250/2007, care a preluat în aceeaşi formă art. 6.2), reiese că incidenţa beneficiului legii se apreciază în funcţie de data naşterii dreptului la măsuri reparatorii, respectiv data intrării în vigoare a legii. Este, astfel, necesar ca bunul respectiv să existe fizic în patrimoniul unităţii deţinătoare la data intrării în vigoare a legii şi, totodată, ca acesta să nu fi fost casat la aceeaşi dată, respectiv să nu existe un proces-verbal de constatare a casării încheiat până la data de 14 februarie 2001.
În speţă, reclamantul a susţinut în numeroase rânduri, respectiv prin notificare, prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul cererii în revendicare înregistrate din 28 iulie 1998, că aceste bunuri nu mai există, astfel încât nu mai este îndeplinită una din cerinţele textului legal, respectiv existenţa fizică a bunurilor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 125 din 16 octombrie 2009, Curtea de Apel Piteşti a respins ca nefondat apelul declarat de către Z.D.D., N.E., G.C.V.N. şi Z.A.S., în calitate de moştenitori legali ai reclamantului Z.D. (decedat), confirmându-se legalitatea şi temeinicia considerentelor primei instanţe.
Prin decizia nr. 1174 din 11 februarie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei menţionate, pe care a casat-o, cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Prin decizia de casare s-a reţinut ca fiind greşită premisa pe care instanţa şi-a fondat soluţia de respingere a acţiunii, aceea că reclamantul ar fi recunoscut faptul că bunurile mobile ce fac obiectul cauzei nu mai existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât în cauză existau indicii cu privire la ultima unitate deţinătoare a bunurilor, respectiv cele aflate în dosarul de revendicare a morii şi terenului, care s-a judecat şi în contradictoriu cu SC A. SA Drăgăşani, din patrimoniul căruia s-a restituit în natură moara, astfel cum rezultă din decizia civilă nr. 810/2000 a Curţii de Apel Piteşti.
S-a imputat instanţei de apel lipsa de rol activ, în sensul că nu a solicitat acestei societăţi comerciale să comunice modalitatea în care a intrat în posesia morii şi să depună lista activelor morii la momentul în care a preluat-o pentru a se putea determina istoricul deţinătorilor morii, deci a persoanelor juridice care ar putea preciza şi dovedi dacă bunurile solicitate au existat, dacă au fost casate sau mai există încă, dacă se află în patrimoniul altor persoane juridice la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 19 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 141 din 12 februarie 2009, pe care a schimbat-o, în sensul că s-a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent pentru următoarele bunuri: una magazie cereale, gater pentru tăiat buşteni, două postamente metalice pentru pietre de măcinat, un valţ măcinat porumb, o fabrică de ulei vegetal, un motor cu ardere internă, un valţ pentru măcinat făină şi un racord electric de la reţeaua comunală la reţeaua internă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că din înscrisul comunicat de Primăria Municipiului Drăgăşani, respectiv tabelul întreprinderilor naţionalizate şi preluate de Primăria Drăgăşani aflată în Dosarul nr. 5/1949, fondul Prefectura Judeţului Vâlcea, rezultă că de la autorul Z.D.D. au fost naţionalizate şi preluate de primărie presă de ulei, moară şi gater, valţuri.
Martorii audiaţi în cauză au relatat că la data preluării morii de către stat aceasta era dotată cu două valţuri de măcinat grâu şi porumb, unul dintre aceste valţuri fiind nou, nefolosit, două postamente cu pietre de măcinat, o presă de ulei vegetal în stare de funcţionare, acţionată de un motor cu ardere internă, racordat la reţeaua electrică, un gater, precum şi o magazie de cereale.
Martorul G.A. a arătat că a lucrat în perioada ulterioară preluării prin naţionalizare a bunurilor într-o întreprindere aparţinând industriei locale care a funcţionat în imobilele preluate de la reclamant, astfel încât a cunoscut în mod nemijlocit ce anume bunuri mobile au fost preluate de către stat din patrimoniul reclamantului.
Martorul S.F., de asemenea, a arătat că a lucrat ca mecanic la moara din oraşul Drăgăşani care a aparţinut reclamantului, după momentul preluării acesteia şi a constatat personal ce utilaje şi instalaţii fuseseră preluate de la reclamant, respectiv presa de fabricat ulei cu componentele aparat de decojit seminţe, valţ pentru măcinare, două cazane, presă pentru extragerea uleiului, motor pe motorină; moară pentru măcinat mălai compusă din două valţuri cu motor, un valţ pentru măcinat porumb şi încă un valţ nou, nepus în funcţiune, un gater pentru tăiat buşteni şi prelucrat scândură, acţionat de motorul ce punea în funcţiune şi celelalte utilaje.
Din depoziţia acestui martor rezultă că toate aceste instalaţii şi utilaje au fost vândute de către Întreprinderea A. prin anii 1959-1960, martorul neputând preciza cumpărătorul, dar personal a constatat demontarea utilajelor, inventarierea acestora distinct pe piese, faptul că la acel moment toate erau funcţionale.
Instanţa de apel a solicitat Primăriei Municipiului Drăgăşani relaţii referitoare la unitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001 a utilajelor şi instalaţiilor preluate de la Z.D., cu precizarea dacă acestea au fost preluate de către fosta unitate de morărie A. Drăgăşani şi indicarea titlului cu care au fost transferate de către această întreprindere către o altă unitate, însă, primăria a comunicat că nu deţine niciun fel de relaţii în acest sens.
S-a constatat că au fost dovedite existenţa bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului şi faptul preluării abuzive a utilajelor de la reclamant, de către stat, prin naţionalizare, odată cu imobilele.
În ceea ce priveşte împrejurarea că aceste utilaje şi instalaţii nu au fost înlocuite, casate sau distruse, de care este condiţionată acordarea măsurilor reparatorii, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a constatat că norma se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia, iar odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar.
În mod greşit, prima instanţă a apreciat că era în sarcina reclamantului să facă dovada existenţei bunurilor, respectiv a faptului că acestea nu au fost înlocuite, casate sau distruse.
În aplicarea art. 6.2 lit. c) din Normele metodologice şi art. 22 din forma iniţială a legii, în sarcina persoanelor îndreptăţite există numai obligaţia de a depune, fie odată cu notificarea, fie într-un anume termen, doar actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor cele care atestă această calitate, orice alte dovezi fiind în sarcina entităţii notificate, care, dacă este deţinătorul bunului are şi obligaţia de a rezolva această cerere.
În speţă, persoana îndreptăţită necunoscând pe deţinătorul bunurilor solicitate a trimis notificarea primăriei în raza căreia s-au aflat bunurile care i-a comunicat că nu cunoaşte pe unitatea deţinătoare astfel încât în condiţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost chemat în judecată Statul prin Ministerul Finanţelor Publice.
Revenea pârâtului sarcina de a face dovada că aceste utilaje şi instalaţii preluate de stat şi transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse, dovadă pe care însă nu a făcut-o, astfel încât rămâne prezumţia existenţei bunurilor la data intrării în vigoare a legii şi incidenţa beneficiului legii pentru reclamant.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
- În mod greşit, s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora reclamantul a solicitat obligarea statului, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii mai multor bunuri mobile constând în utilaje ce au deservit o moară, fabrică de ulei şi zahăr, naţionalizate odată cu construcţiile.
Art. 28 din lege reglementează situaţia bunurilor imobile al căror deţinător nu este cunoscut la momentul intrării în vigoare a legii, nu şi a bunurilor mobile.
- Este greşită reţinerea instanţei de apel în sensul că s-a făcut dovada dreptului de proprietate a reclamantului asupra utilajelor şi instalaţiilor solicitate, în condiţiile în care, în cauza ce a avut ca obiect acţiunea în revendicare formulată la data de 28 iulie 1998, în contradictoriu cu SC A. SA Drăgăşani şi Municipiul Drăgăşani, s-a soluţionat situaţia bunurilor ce fac obiectul prezentei cauze, în sensul că la data formulării acţiunii în revendicare pentru bunurile imobile nu mai exista nimic din inventarul existent şi preluat odată cu moara.
Chiar în notificarea formulată de Z.D.D. în temeiul Legii nr. 10/2001 se precizează că, după anul 1990, nu a mai existat decât clădirea, nu şi utilajele şi magazia de cereale. De altfel, acţiunea a fost formulată pe considerentul că bunurile nu mai există cu mult înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Împrejurarea că reclamantul a încercat revendicarea tuturor bunurilor care au făcut obiectul naţionalizării înlătură prezumţia reţinută de instanţa de apel în legătură cu existenţa bunurilor la data intrării în vigoare a legii şi incidenţa beneficiului legii pentru reclamant.
- Prin obligarea Statului Român la plata contravalorii bunurilor în temeiul art. 28 din Legea nr. 10/2001, s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a normelor corespondente din H.G. nr. 250/2007.
Pe temeiul acestor dispoziţii, prezumţia că instalaţiile şi utilajele care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia, au aparţinut proprietarului imobilului, trebuia aplicată în sensul că reclamantul trebuia să solicite contravaloarea bunurilor aflate în localul morii tot de la persoanele de la care a fost revendicată moara şi terenul aferent, respectiv Municipiul Drăgăşani reprezentat prin primar şi SC A. SA Drăgăşani, care au fost obligate să respecte dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor asupra acestui imobil, prin decizia nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.
- Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare, întrucât se reţine că adresa prin care s-au solicitat relaţii de la SC E.P. SA (societate cu care s-a indicat că SC A. SA Drăgăşani SA a fuzionat prin absorbţie) a fost returnată. Or, în decizia de casare s-a indicat expres ca instanţa de apel să administreze probe în sensul dovedirii preluării şi existenţei bunurilor intimatului reclamant, iar această dispoziţie nu a fost dusă la îndeplinire.
- Instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut sau mai mult decât s-a cerut, deoarece a constatat dreptul contestatorilor la plata de despăgubiri în echivalent, fără a se raporta la ceea ce s-a cerut de către reclamant prin cererea de chemare în judecată.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată formulată în cauză, întemeiată pe dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la măsuri reparatorii constând în contravaloarea bunurilor mobile preluate odată cu imobilul moară, de la autorul reclamantului, în baza Legii nr. 119/1948, imobil ce a fost restituit reclamantului de către SC A. SA Drăgăşani, în executarea deciziei civile nr. 810/2000 a Curţii de Apel Piteşti.
Prin hotărârea primei instanţe din cauză, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, însă a fost respinsă şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român în acţiunea formulată în baza art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, considerându-se că, în măsura în care unitatea deţinătoare a bunurilor nu a fost identificată, în baza procedurii prevăzute în alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi art. 28, reclamantul este îndreptăţit să formuleze cererea de acordare a măsurilor reparatorii în contradictoriu cu statul.
Totodată, prima instanţă a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva condiţiei ca bunurile pentru care se solicită măsuri reparatorii să reprezinte „imobile” în sensul legii, deoarece bunurile mobile solicitate se încadrează în categoria imobilelor prin destinaţie, potrivit clasificării imobilelor din art. 462 C. civ., între acestea şi construcţia moară existând un raport de accesorietate în sensul art. 468 C. civ.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a declarat apel împotriva sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în cererea întemeiată pe prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel încât soluţia primei instanţe cu acest obiect a intrat în puterea lucrului judecat.
Susţinând, prin motivele de recurs, că este greşită obligarea Statului Român la plata contravalorii bunurilor în temeiul art. 28 din Legea nr. 10/2001, pârâtul reiterează, de fapt, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cu aceleaşi argumente ca cele invocate în faţa primei instanţe, anume că, în aplicarea art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantul trebuia să solicite contravaloarea bunurilor aflate în localul morii tot de la persoanele de la care au fost revendicate moara şi terenul aferent, respectiv Municipiul Drăgăşani reprezentat prin primar şi SC A. SA Drăgăşani.
Or, reiterarea unei excepţii procesuale ce a fost deja respinsă cu putere de lucru judecat este inadmisibilă, neputând fi ignorate efectele dispoziţiei instanţei consolidate prin neatacarea acesteia pe calea apelului de către partea interesată.
În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, din perspectiva cerinţei desprinse din alin. (1) al aceleiaşi norme, anume ca măsurile reparatorii solicitate în contradictoriu cu Statul Român - în ipoteza în care primăria notificată nu a identificat unitatea deţinătoare - să vizeze un imobil, Înalta Curte constată următoarele:
Prima instanţă a considerat că bunurile mobile precizate în cererea de chemare în judecată reprezintă imobile prin destinaţie în sensul art. 468 C. civ., fiind întrunită prima cerinţă desprinsă din art. 6 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru aceste bunuri, respectiv aceea ca bunurile să reprezinte „imobile” în accepţiunea legii. Cererea reclamantului a fost, însă, respinsă în considerarea celei de-a doua cerinţe, privind existenţa fizică a bunurilor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
S-ar putea considera că, prin reţinerea acestor considerente şi în absenţa unei soluţii de respingere a cererii ca inadmisibilă, prima instanţă a tranşat admisibilitatea cererii întemeiate pe art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 din perspectiva condiţiei referitoare la „imobil” în sensul Legii nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât acest aspect nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în căile de atac, instanţele de apel şi de recurs nefiind învestite în acest sens.
Cu toate acestea, niciuna dintre instanţe nu s-a pronunţat explicit asupra admisibilităţii cererii de chemare în judecată din această perspectivă, astfel încât se impune analizarea motivelor de recurs pe acest aspect, pentru a se asigura pârâtului dreptul la un proces echitabil. Este excesiv a i se pretinde acestuia declararea unui apel împotriva considerentelor sentinţei, în condiţiile în care exerciţiul unui asemenea drept procesual face obiectul unei controverse în doctrină şi al unei practici judiciare neunitare.
După cum, în mod corect, a considerat prima instanţă în cauză, bunurile menţionate în cererea de chemare în judecată (gater pentru tăiat buşteni, pietre de măcinat grâu, respectiv porumb, un valţ măcinat porumb, o presă de ulei vegetal, un motor cu ardere internă) constituie imobile prin destinaţie, astfel cum acestea sunt definite în art. 468 C. civ., drept „obiecte ce proprietarul unui fond a pus pe el pentru serviciul şi exploatarea acestui fond”. În alin. (2) sunt enumerate exemplificativ asemenea bunuri, printre care şi „instrumentele necesare pentru exploatarea fierăriilor, fabricilor de hârtie şi altor uzine”, făcând parte, aşadar, din această categorie şi utilajele şi instalaţiile necesare funcţionării unei mori, precum în cauză.
Întrucât art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu distinge între diferitele categorii de imobile pentru care legea specială recunoaşte îndreptăţirea la măsuri reparatorii prin art. 6 (prin natura bunurilor ori prin destinaţie), se consideră ca fiind admisibilă cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru bunuri imobile prin destinaţie pe acest temei, cu atât mai mult cu cât calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în acest cadru procesual, a fost stabilită cu putere de lucru judecat.
În consecinţă, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins.
În ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu, instanţa de apel a constatat că s-a dovedit atât existenţa bunurilor solicitate în patrimoniul reclamantului, cât şi faptul preluării abuzive a utilajelor de la reclamant, de către stat, prin naţionalizare, odată cu imobilul pe care îl deserveau.
În conformitate cu art. 6.2 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, art. 6 alin. (2) din lege „se referă la acele bunuri care se aflau în imobilul preluat, indiferent de destinaţia acestuia; odată dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului, se prezumă că instalaţiile şi utilajele au aparţinut aceluiaşi proprietar”.
Ca atare, din existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului se prezumă, în puterea legii, şi dreptul de proprietate în patrimoniul aceluiaşi titular asupra bunurilor preluate de către stat odată cu imobilul.
În cauză, dreptul de proprietate al autorului reclamantului iniţial, Z.D.D., asupra imobilului, a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 5560/1999, irevocabilă, prin care a fost admisă cererea în revendicarea morii şi a terenului aferent (preluate de către stat în baza Legii nr. 119/1948), formulată de către reclamantul Z.D. împotriva pârâţilor SC A. SA Drăgăşani şi Municipiul Drăgăşani, dispunându-se obligarea pârâţilor la respectarea dreptului de proprietate asupra acestor imobile.
În acest context, în mod corect instanţa de apel a dat eficienţă prezumţiei legale menţionate anterior, în sensul existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamantului şi asupra bunurilor preluate odată cu imobilul. Sarcina probei contrare revenea pârâtului, care nu a dovedit, însă, că bunurile în discuţie ar fi aparţinut altei persoane decât autorul reclamantului.
Sunt fără suport susţinerile recurentului în sensul că cererea în revendicare soluţionată irevocabil prin hotărârea arătată ar fi vizat şi bunurile în litigiu, în condiţiile în care obiectul respectivei cereri l-a constituit exclusiv imobilul format din teren şi construcţie, iar instanţa de judecată a dispus doar asupra acestuia.
În ceea ce priveşte existenţa fizică a bunurilor în litigiu la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce reprezintă o condiţie de acordare a măsurilor reparatorii, se reţine că instanţa de apel a apreciat că sarcina de a face dovada că aceste utilaje şi instalaţii preluate de stat şi transmise diverselor persoane juridice odată cu imobilul au fost înlocuite, casate sau distruse revine pârâtului, şi nu reclamantului, căruia îi revine, potrivit Legii nr. 10/2001, doar obligaţia de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate.
Instanţa de apel a făcut referire şi la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, menţionând în acest sens decizia nr. 568 din 25 ianuarie 2007, prin care s-a reţinut că sarcina probei existenţei bunurilor la data intrării în vigoare a legii nu aparţine contestatorului ci primăriei notificate, în ipoteza în care acesta nu cunoaşte unitatea deţinătoare. Instanţa de apel a reţinut că prezumţia existenţei fizice a bunurilor operează cu atât mai mult în cadrul acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 28, în condiţiile în care reclamantul s-a adresat primăriei, care a arătat că nu cunoaşte pe deţinătorul bunurilor.
Prin motivele de recurs, nu a fost criticată aprecierea instanţei de apel referitoare la sarcina probei existenţei bunurilor la data intrării în vigoare a legii, ci doar s-a pretins că prezumţia existenţei bunurilor a fost răsturnată prin probatoriul administrat.
Aceste susţineri nu pot fi primite, dat fiind că tind la reaprecierea probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt stabilite în cauză, operaţiune ce excede atribuţiilor acestei instanţe de control judiciar, circumscrise cercetării legalităţii deciziei prin prisma cazurilor expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu vizează evaluarea mijloacelor de probă administrate, în scopul stabilirii situaţiei de fapt.
Nu pot fi primite nici susţinerile referitoare la nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare din perspectiva neadministrării de probe pe aspectul dovedirii preluării şi existenţei bunurilor intimatului reclamant.
Se observă că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, s-a adresat în acest sens SC A. SA Drăgăşani, societatea care a predat imobilul compus din moară şi teren aferent, în baza deciziei nr. 3085 din 11 noiembrie 1999 pronunţate de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă şi, ulterior, SC E.P. SA, cu care SC A. SA a fuzionat prin absorbţie, fără a se obţine efectiv datele solicitate.
Însă, în condiţiile în care s-a stabilit că revine pârâtului sarcina probei existenţei bunurilor la data intrării în vigoare a legii, pârâtul nu se poate prevala de neîndeplinirea propriilor obligaţii procesuale legate de răsturnarea prezumţiei arătate anterior, pentru a invoca neîndeplinirea de către instanţă a obligaţiilor rezultând din indicaţiile instanţei de casare, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 108 alin. ultim C. proc. civ.
În consecinţă, motivul de recurs pe acest aspect va fi respins.
Urmează a fi înlăturate şi susţinerile referitoare la nerespectarea principiului disponibilităţii, deoarece recurentul nu a precizat în concret în ce a constat depăşirea limitelor învestirii instanţei de judecată.
Faţă de argumentele expuse şi în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea împotriva deciziei nr. 19 din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7403/2012. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 6788/2012. Civil. Evacuare. Recurs → |
|---|
