ICCJ. Decizia nr. 815/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.815/2012
Dosar nr.7069/3/2008
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 572/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul C.A.G. împotriva deciziei nr. 291/2005 emisă de intimata SC P. SA.
S-a reţinut că reclamantul contestator a formulat către intimata SC O.M.V.P. SA o notificare în baza Legii nr. 10/2001 solicitând reparaţii în natură pentru bunuri imobile şi mobile al căror proprietar a fost autorul lor şi care în prezent sunt deţinute de către intimată.
Prin Decizia nr. 291/2005,intimata a respins pretenţiile contestatorilor,arătând că aceştia nu au calitate de persoane îndreptăţite.
S-a mai reţinut în sentinţă că plângerea este nefondată nu pentru motivele reţinute în Decizia intimatei, ci pentru că intimata este o societate privatizată şi că în astfel de situaţii, competenţa de soluţionare a notificării revine instituţiei care a efectuat privatizarea, în speţă Autoritatea Naţională pentru Valorificarea Activelor Statului .
Împotriva sentinţei au declarat apel contestatorii arătând că în speţă sunt incidente dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora instanţele au plenitudine de competenţă precum şi că intimata trebuia să îi facă o ofertă de restituire prin echivalent, bunurile fiind preluate de Statul Român fără titlu valabil.
Contestatorii au mai formulat critici de fond ale sentinţei ce vizau modul de reparaţie şi autorităţile competente, prin prisma prevederilor Legii nr. 247/2005.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 217 din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat că plângerea a fost respinsă pentru că a fost greşit îndreptată, în sensul că trebuia soluţionată nu de către intimată, ci de către Autoritatea Naţională pentru Valorificarea Activelor Statului, ca instituţie care a efectuat privatizarea SC P. SA.
În condiţiile în care, fapt necontestat în cauză, intimata este o unitate privatizată, s-a considerat că în speţă în mod corect judecătorul fondului a apreciat că nu intimata era cea ţinută să stabilească sau să propună reparaţii contestatorilor, ci, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, unitatea care a efectuat privatizarea fostei societăţi de stat, respectiv Autoritatea Naţională pentru Valorificarea Activelor Statului.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 296 C. proc. civ. s-a respins apelul ca nefondat, impunându-se ca notificarea să fie trimisă instituţiei competente a o analiza conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi doar ulterior parcurgerii acestei faze urmând a se exercita controlul judecătoresc.
Împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 28 februarie 2011 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila, a declarat recurs reclamantul C.A.G. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate.
În primul rând, hotărârea pronunţata este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.).
Se susţine că, în mod greşit a considerat instanţa că, deşi reclamantul are dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu art. 31 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea trebuie să se propună, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a A.V.A.S. Astfel, a considerat instanţa ca intimata pârâtă nu are abilitatea de a propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, şi, având în vedere Cap. II din HG nr. 250/2007, cererea reclamantului trebuie să fie înaintată către A.V.A.S. pentru a se parcurge etapa administrativă.
Or, ignorând plenitudinea jurisdicţională a instanţei de judecată, care obliga instanţa nu numai la verificarea îndreptăţirii acordării măsurilor reparatorii, ci şi la stabilirea întinderii acestora, în acord cu standardele internaţionale, instanţa de fond face trimitere la necesitatea că reclamantul să urmeze procedura reglementată de Cap. II din HG nr. 250/2007.
Până la apariţia Legii nr. 247/2005, pentru soluţionarea notificării depuse de către reclamant şi autorul acestuia, în cauza urma să se facă aplicarea art. 18 alin. (1) lit. b) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rep. l în M. Of. nr. 279 din 04 aprilie 2005. Astfel, având în vedere că imobilele nu mai existau la acel moment, ceea ce făcea restituirea imposibilă, deţinătorul imobilului era obligat să facă în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător valorii imobilului.
Se mai consideră că, dacă Decizia ar fi fost emisă după apariţia Legii nr. 247/2005, abia în aceasta situaţie ar fi fost corectă soluţia dată de instanţa de fond, respectiv cererea trebuia să fie înaintată către A.V.A.S. pentru a se parcurge etapa administrativă.
Se consideră că, în mod greşit instanţa a respins contestaţia formulată împotriva deciziei de respingere nr. 291 din 04 iulie 2005 emisă de intimata pârâtă, când, de fapt, trebuia să stabilească dreptul recurentului reclamant la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantumul stabilit prin expertiza contabilă pentru imobilele construcţii care au fost demolate şi nu mai pot fi restituite în natură, întrucât la momentul emiterii deciziei, intimata pârâtă avea abilitatea de a soluţiona notificarea în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001 în vigoare la acea vreme.
Se invocă în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Analizând excepţia nulităţii recursului invocată de pârâta SC O.M.V.P. SA, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.
Pentru a opera nulitatea recursului în condiţiile art. 306 C. proc. civ. este necesar ca cererea de recurs să nu cuprindă critici propriu-zise la adresa deciziei sau să cuprindă o succesiune de fapte şi afirmaţii ce nu ar putea fi încadrate în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ..
În cauză criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs de către reclamant vizează motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind indicate punctual criticile sale prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia. Astfel, se susţine că instanţa a interpretat eronat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale HG nr. 250/2007, impunându-se, în opinia sa, stabilirea dreptului recurentului - reclamant la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele în litigiu.
Astfel, excepţia nulităţii recursului se va respinge.
Pe fondul recursului, raportat la dispoziţiile legale incidente şi la motivele de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Se susţine de către recurentul - reclamant eronata soluţionare a cererii sale de restituire a bunurilor deţinute de intimată, prin interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
Considerentele celor două instanţe relative la aspectul evocat sunt rezultatul greşitei interpretări a legii, critică ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Într-adevăr, prin art. 16 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei centrale însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordarea despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
Or, în speţă, notificarea reclamanţilor a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin care aceasta a fost" soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă.
Instanţa de apel nu a analizat data soluţionării notificării (04 iulie 2005) şi nu a procedat la analizarea acesteia în raport cu data apariţiei Legii nr. 247/2005, Decizia emisă fiind, deci, anterioară intrării în vigoare a legii.
Procedând astfel, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului, respingând apelul în considerarea faptului că notificarea trebuie trimisă instituţiei competente a o analiza conform art. 29 alin. (3), din Legea nr. 10/2001 după care urmează a se exercita controlul judecătoresc.
Aceasta echivalează cu o denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu încălcarea dreptului de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Dacă dreptul de acces la un tribunal nu este absolut şi se pretează la limitări implicit admise, deoarece ordonă prin natura sa însăşi reglementarea statului, aceste limitări nu pot restrânge accesul oferit într-un fel sau până într-un punct, astfel încât dreptul să fie atins în propria sa substanţă.
O asemenea limitare nu este circumscrisă de art. 6 alin. (1) decât dacă tinde către un scop legitim şi dacă există un raport rezonabili proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Or, în speţă, pe umerii reclamantului apasă o sarcină disproporţionată în măsura în care nici până în prezent nu a fost stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite potrivit legii speciale şi mai ales în condiţiile în care, la peste 5 ani de la adoptarea legii noi, aceştia este trimis, după parcurgerea unei proceduri judiciare, să urmeze o nouă etapă administrativă cu posibilitatea de a urma o nouă etapă judiciară, ceea ce presupune imposibilitatea valorificării dreptului subiectiv invocat în viitorul apropiat.
Aceasta se constituie într-o ingerinţă în dreptul reclamantului de a primi despăgubirea, drept recunoscut de Legea nr. 10/2001, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. I Protocolul adiţional nr. I la Convenţie.
În concluzie, faţă de datele speţei, se impune casarea cu trimitere la Curtea de Apel Bucureşti care va analiza notificarea soluţionată prin Decizia nr. 291 din 04 iulie 2005 inclusiv prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52 din 4 iunie 2007 pronunţată deSECŢIILE UNITEîn soluţionarea recursului în interesul legii privind aplicabilitatea art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005.
În temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de reclamantul C.A.G. împotriva deciziei civile nr. 217/ A din 28 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare Curţii de apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 84/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 814/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
