ICCJ. Decizia nr. 785/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 785/2012
Dosar nr. 12336/118/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată sub nr. 12336/118/2009, pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul T.A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a investit instanţa cu acţiunea civilă având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, echivalentul în lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin sentinţa civilă nr. 342 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa s-a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant şi a fost obligat pârâtul la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin dislocare şi stabilirea domiciliului obligatoriu în sumă de 50.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Au fost respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, reclamantul T.A., împreună cu familia sa, a fost strămutat din localitatea Beşenova Nouă, judeţul Timiş şi i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, localitatea Dîlga, judeţul Călăraşi, aşa cum reiese din adresa din 2 noiembrie 1990 emisă de Ministerul de Interne.
Stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere, considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că, deşi reclamantul este îndreptăţit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce însemnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamant prin acţiune.
Instanţa de fond a apreciat că o despăgubire de 50.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., care a adoptat o poziţie moderată prin sumele acordate cu titlu de daune morale, iar pe de ală parte, nu trebuie neglijată nici împrejurarea că reclamantul a beneficiat şi de despăgubirile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamantul T.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa.
Prin decizia civilă nr. 196/C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale s-a respins apelul reclamantului şi s-a admis apelul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
S-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantului, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
I. Reclamantul T.A. a criticat legalitatea şi temeinicia hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate – apreciat ca fiind extrem de mic în raport de privaţiunile şi de suferinţele fizice şi psihice îndurate în perioada măsurii administrative de stabilire a domiciliului forţat, prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951, din localitatea Beşenova Nouă, judeţul Timiş, în comuna Dîlga, judeţul Călăraşi, pe perioada 18 iunie 1951–27 iulie 1955.
II. La rândul său, pârâtul Statul Român a criticat legalitatea hotărârii sub aspectul acordării daunelor morale în valoare de 50.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, apreciind că în condiţiile în care reclamantul a beneficiat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990 de o indemnizaţie lunară de 805 lei şi de o serie de alte drepturi prevăzute de această lege – transport urban gratuit, 12 călătorii gratuite anuale pe calea ferată română, cu clasa I, scutire la plata impozitelor şi taxelor locale, asistenţă medicală şi medicamente gratuite, prejudiciul suferit de aceasta ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate a fost acoperit, iar acordarea unor sume suplimentare ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză.
Se mai susţine că, urmare adoptării Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost abrogate, situaţie în care cererea reclamantului de acordare a daunelor morale nu mai are temei legal.
Constatând că ambii apelanţi au criticat legalitatea hotărârii Tribunalului Constanţa sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate şi au pus în discuţia instanţei de apel consecinţele abrogării art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ca urmare a declarării neconstituţionale a acestei dispoziţii legale, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, soluţionându-le printr-un considerent comun.
Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către statul român, după 22 decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul - Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de Urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, H.G. nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin H.G. nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, publicată în M. Of., Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).
Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945–22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluţia nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime” care într-o societate democratică nu constituie fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale” care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de Codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009, adoptată după discursul Preşedintelui României privind condamnarea comunismului, din 18 decembrie 2006, se înscrie în încercarea legiuitorului român de a transforma condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă, într-o realitate juridică cu efecte clare.
Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege nr. 118/1999 şi O.U.G. nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale”, pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
În considerarea acestor argumente, au fost apreciate ca nefondate susţinerile apelantului Statul Român, potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate în perioada 18 iunie 1951–27 iulie 1955, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Ori, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În raport de toate aceste considerente, s-a reţinut că, în speţă, reclamantul a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie în cuantum de 805 lei lunar, conform Hotărârii nr. 603 din 11 decembrie 1990 emisă de Comisia Judeţeană Constanţa de aplicare a Decretului - Lege nr. 118/1990 (fila 10 şi fila 17, dosar fond).
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa, atât în plan familial, cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu a putut fi reţinută susţinerea apelantului reclamant în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate acestuia în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, reclamantul a dobândit „o speranţă legitimă” în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel, această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar şi nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, cauza Slvenko contra Letoniei, Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât, atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul T.A., criticând-o din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Hotărârea instanţei de apel, de respingere, pe fond, a cererii de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral încercat, este nelegală, în raport de suferinţele efectiv îndurate, suferinţe dovedite, urmare dislocării şi stabilirii domiciliului obligatoriu şi în raport de repercusiunile asupra posibilităţii recurentului reclamant de a se realiza deplin pe plan social, profesional şi familial.
Se apreciază că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse măsurii administrative cu caracter politic prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanţa investită cu soluţionarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speţă.
Instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1953), condiţiile în care recurentul a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de muncă, supravegherea continuă, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condiţiile în care a copilărit apelantul, încălcarea drepturilor garantate constituţional - dreptul la libertate de gândire/conştiinţă/libertate individuală, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă şi economisire, aceasta bucurându-se de o protecţie specială, iar propovăduirea sau manifestarea urii de rasă sau de naţionalitate trebuiau să se pedepsească potrivit legii. Or, tocmai Statul a încălcat recurentului toate aceste drepturi şi l-a supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria „macedoneni” şi locuia în zona frontierei de vest la o măsură administrativă abuzivă, care i-a marcat existenţa, suferinţa generată de această măsură neputând fi uitată nici până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani.
Suferinţele fizice si psihice îndurate în perioada stabilirii domiciliului obligatoriu, din partea regimului comunist, dispreţul la care au fost supuşi, şi ulterior resimţind consecinţe nefavorabile, datorită faptului că purtau eticheta dislocării, fiind consideraţi puşcăriaşi, sentimentul de dezumanizare, de afectare a personalităţii, spaima, teama continuă, nesiguranţa, privarea de drepturi, foamea, frigul, disperarea familiei, instabilitatea domiciliară datorită regimurilor politice, imposibilitatea de a merge la şcoală, imposibilitatea de a se reîntoarce în Timiş, necesitatea de a o lua de la capăt, condiţiile în care a copilărit, în care s-a dezvoltat, nu au fost acoperite de indemnizaţia primită şi de celelalte drepturi prevăzute de către Decretul - lege nr. 118/1990.
În consecinţă, se susţine că motivele expuse pe larg justifică acordarea de daune morale şi, urmare admiterii recursului de faţă, se solicită admiterea acţiunii reclamantului aşa cum a fost formulată.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Analizând criticile formulate de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, Nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamantului la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.A. împotriva deciziei nr. 196/C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa - secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 853/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
