ICCJ. Decizia nr. 784/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 784/2012
Dosar nr. 7350/30/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1329/ PI din 26 mai 2010, pronunţată în dosarul nr. 7350/30/2009, Tribunalul Timiş a admis acţiunea reclamanţilor G.A.I.S. şi C.L. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş, şi a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanţi suma de 25.000 euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
În speţă, s-a constatat în lumina stării de fapt dovedită prin probele administrate, că reclamanţii (frate şi soră, conform actelor de stare civilă şi de identitate depuse la dosar) legitimează calitatea de a accede la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea cu nr. 221/2009, fiind deportaţi împreună cu familia lor în Bărăgan, în aplicarea Deciziei M.A.I nr. 200/1951.
Legea nr. 221/2009 conferă în mod expres calitate procesuală activă, atât persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestor persoane, soţului sau descendenţilor acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, constatându-se astfel că reclamanţii acţionează strict pentru ei, în nume propriu, în solicitarea de aplicare a legii reparatorii.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: … e) Deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 şi nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;”
Având în vedere prevederile textului legal supra enunţat, s-a constatat că situaţia de fapt invocată şi probată de reclamanţi se grefează întocmai pe ipoteza de text, ei fiind supuşi unei măsuri administrative cu caracter politic de drept, dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, în temeiul unei decizii administrative expres indicată de legiuitor printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic, împrejurare ce le legitimează calitatea de a pretinde reparaţii conform Legii nr. 221/2009.
În acest context devine îngăduită şi concluzia că, în speţă, nu sunt incidente prevederile alin. (3) ale art. 1 apartenent Legii nr. 221/2009 şi nici cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al deportării în Bărăgan, de vreme ce această măsură administrativă cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.
Cum, dintre măsurile reparatorii reglementate de lege, petiţionarii au optat pentru despăgubiri morale, reglementate de art. 5 lit. a), prima instanţă a observat că articolul de lege amintit prevede expres acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Aparent, ar rezulta că pentru situaţia celor ce au fost victime ale măsurilor administrative cu caracter politic, aceştia au la îndemână doar facultatea solicitării şi acordării de despăgubiri materiale, în acord cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 care vorbeşte atât de condamnări, cât şi de măsuri administrative abuzive.
Însă, o atare interpretare nu poate fi primită, în opinia instanţei, câtă vreme titulatura actului normativ în discuţie, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi întreaga concepţie a legii, nu îngăduie o astfel de concluzie, de vreme ce, fără echivoc, chiar legiuitorul a asimilat măsurile administrative cu caracter politic condamnărilor cu acest caracter. Astfel că, raportat la o interpretare după scopul normei, obligatoriu, se impune aprecierea că cele două tipuri de situaţii reglementate de lege cer a fi tratate unitar.
Printre criteriile generale identificate de prima instanţă, în încercarea de a cuantifica aceste prejudicii morale se numără cele referitoare la importanţa valorilor lezate şi măsura lezării (în speţă, îngrădirea libertăţii de mişcare prin deportarea obligatorie şi fixarea unei raze teritoriale în care aveau dreptul să circule), consecinţele negative suferite reclamanţi pe plan fizic şi psihic (rezultate din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, depărtării de casă, părăsirii într-un mediu de viaţă ostil, în condiţii aproape imposibile, la limita imaginaţiei, fiind afectate totodată şi acele atribute care influenţează relaţiile sociale, onoare, demnitate, reputaţie), intensitatea percepţiei consecinţelor vătămării (prin raportare şi la nivelul de instruire, de educare al persoanelor în cauză), gradul în care le-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială (instanţa având în vedere toate acele atribute situate în domeniul afectiv al vieţii umane, cum ar fi relaţiile familiale, cele cu prietenii, apropiaţii, imposibilitatea asigurării unei pregătiri profesionale dorite, ori a continuării studiilor sau a reluării vechilor ocupaţii, după întoarcerea acasă).
Toate aceste vătămări îşi găsesc expresia cea mai adecvată în durerea morală încercată de victimele acestei măsuri administrative abuzive, cu caracter politic şi care nu poate fi decât aproximativ percepută prin intermediul criteriilor supra anunţate şi nicidecum prin administrarea probei testimoniale (dat fiind caracterul intern, psihic, imposibil de exteriorizat al acestui prejudiciu moral).
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor, tribunalul s-a raportat şi la jurisprudenţa C.E.D.O. (a se vedea cauzele R. contra României, S. şi P. contra României), observând că aceasta s-a dovedit a fi moderată în acordarea acestora, raportându-se la situaţia concretă a fiecărui caz, dar şi la caracterul rezonabil al sumei ce urmează a fi acordată cu acest titlu, pe baze echitabile şi în raport cu ideea procurării unei satisfacţii de ordin moral, pe cât posibil susceptibilă a înlocui valorile lezate.
Totodată, prima instanţă a avut în vedere şi celelalte criterii stabilite de legiuitor în corpul aceluiaşi art. 5 alin. (1) lit. a), respectiv dacă petiţionarii au beneficiat sau nu de drepturile conferite de Decretul - Lege nr. 118/1990 şi O.U.G. nr. 214/1999. În speţă, petiţionarii au beneficiat de drepturile conferite de ambele acte normative.
Faţă de considerentele menţionate, tribunalul a apreciat că suma de 25.000 de euro pentru fiecare petiţionar reprezintă o astfel de satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul moral suferit personal de aceştia, admiţând astfel demersul judiciar iniţiat în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, în termenul prevăzut de lege, pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş.
Prin decizia civilă nr. 42/ A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, s-au admis apelurile declarate de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Timiş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, s-a schimbat sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea reclamanţilor în totalitate.
În urma examinării sentinţei atacate, în raport de motivele invocate prin cele două apeluri şi de Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, Curtea a apreciat ca fiind întemeiate apelurile declarate în cauză, pentru argumentele ce succed.
În ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare a pricinii, această excepţie şi-a găsit o justă soluţionare, prin încheierea de şedinţă din 28 aprilie 2010 a Tribunalului Timiş, ca urmare a unei corecte aplicări a dispoziţiilor legale speciale, la obiectul cauzei.
Prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte efectele Deciziei nr. 1338/2010 a Curţii Constituţionale, în raport cu cauza de faţă, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţie [(prevăzute şi de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992)], potrivit cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.
De asemenea, sunt aplicabile speţei şi dispoziţiile art. 47 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale se publică în M. Of. al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale [(art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009)] cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Aşadar, fiind desfiinţat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluţia admiterii apelurilor cu consecinţa schimbării sentinţei şi respingerii acţiunii reclamanţilor.
Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamanţi, se impune a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanţial, fiind reparat integral ca urmare a recunoaşterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum şi prin beneficiile acordate conform Decretului - Lege nr. 118/1990, nemaipunându-se acordarea unei sume cu acest titlu. Reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială) de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
În ceea ce priveşte solicitarea formulată oral de către reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, de respingere a apelului declarat de instituţia pe care o reprezintă, se impune a se constata că această cerere nu este întemeiată, deoarece ambele apeluri declarate în cauză au privit încadrarea despăgubirilor acordate în cuantumul prevăzut prin O.U.G. nr. 62/2010, iar admiterea acestora, cu consecinţa neacordării de daune morale, se impune faţă de modificările survenite în plan legislativ, prin Decizia invocată a Curţii Constituţionale. Aplicarea acestei decizii este obligatorie şi se poate realiza doar într-un cadru procesual legal constituit, prin apel declarat de către reprezentanţii Statului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii G.A.I.Ş. şi C.L.
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
În principal, motivarea instanţei de apel se bazează, pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Se solicită să se înlăture această motivare şi să nu se aibă în vedere la soluţionarea cauzei decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior, întrucât această decizie nu poate fi aplicată retroactiv, respectiv dispoziţiile sale nu sunt incidente cauzelor aflate deja pe rol la data pronunţării acestei decizii, ci ar putea fi aplicabilă doar acţiunilor introduse după pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale. Astfel, în cazul recurenţilor, la data pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, aceştia aveau deja acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Timiş, încă din data de 15 decembrie 2009 si aveau, de asemenea, şi o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa de fond.
Pe de altă parte, la data la care reclamanţii au promovat cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege pe deplin constituţională la acel moment, s-a născut în favoarea acestora un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri în temeiul dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispoziţii perfect valabile la acea dată, astfel că apreciază că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare in judecată este legea care trebuie să fie aplicată pe tot parcursul procesului. De altfel, în sensul aplicării principiului neretroactivităţii legii este şi jurisprudenţa C.E.D.O.
A considera că decizia Curţii Constituţionale este aplicabilă si cauzelor introduse anterior pronunţării sale ar însemna crearea unor situaţii diferite pentru persoanele care sunt îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnările politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă sau irevocabilă, deşi persoanele respective au depus cereri întemeiate pe dispoziţiile aceleiaşi legi, dispoziţii perfect valabile la data introducerii acestor cereri.
Pentru aceste motive, recurenţii reclamanţi solicită să se admită recursul, să se modifice decizia civilă pronunţată de Curtea de Apel Timişoara şi, pe cale de consecinţă, să se menţină ca temeinică şi legală sentinţa nr. 1329/PI/2010, pronunţată de instanţa de fond.
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
Analizând criticile formulate de recurenţii reclamanţi, Înalta Curte constată că cele referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12/2011 (M. Of. nr. 789/7.11.2011), pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Problema de drept, din perspectiva căreia a fost soluţionată speţa în mod definitiv, nu este cea a îndreptăţirii reclamanţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării în recurs, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 (publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010), dată de la care a devenit obligatorie pentru instanţele de judecată.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat, se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga ommnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12/2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, mai sus-menţionată, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune nici că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia interzice în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.L.F., câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga ommnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, cu consecinţa menţinerii deciziei pronunţate de instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanţii G.A.I.Ş. şi C.L. împotriva deciziei nr. 42/ A din 18 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 780/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 785/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
