ICCJ. Decizia nr. 822/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 822/2012
Dosar nr. 4735/117/2009
Şedinţa publică din 9 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 57/A pronunţată la 21 ianuarie 2011 de Curtea de apel Cluj – secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, s-a admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 476 din 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a înlăturat dispoziţia privind obligarea pârâtului să achite fiecăruia dintre reclamanţii M.G., M.I. şi M.A., echivalentul în lei la data plăţii, a sumei de câte 40.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, fiind menţinută dispoziţia sentinţei privind obligarea pârâtului să plătească în favoarea reclamantului M.G. cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 476 din 21 mai 2010 a Tribunalului Cluj s-a admis acţiunea civilă formulată de reclamanţi şi a fost obligat pârâtul să achite în favoarea fiecărui reclamant echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 40.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. A fost obligat pârâtul să plătească în favoarea reclamantului M.G. cheltuieli de judecată în sumă de 800 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele;
Prin sentinţa penală nr. 934 din 16 noiembrie 1951, pronunţată în dosarul nr. 747/1951 a Tribunalului Militar Cluj, secţia a II-a, defunctul M.G. a fost condamnat la 7 ani închisoare corecţională pentru delictul de instigare publică, în temeiul art. 327 alin. (3) C. pen. Din Biletul de liberare rezultă că M.G. a executat pedeapsa de 7 ani închisoare la Penitenciarul Târgu Ocna, în perioada 26 iunie 1951-23 iunie 1958. Din adeverinţa eliberată de Sfatul Popular al com. Bonţida din 21 iulie 1965 instanţa a reţinut că sub nr. 23 din 21 iulie 1965 s-a înregistrat decesul lui M.G. în vârstă de 55 ani, iar cauza decesului s-a reţinut a fi tuberculoza pulmonară.
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea dispusă prin sentinţa penală examinată constituie de drept condamnare cu caracter politic. Astfel, în temeiul art. 5 alin. (1) din actul normativ arătat, reclamanţii, în calitate de descendenţi de gradul I după defunctul M.G., sunt îndreptăţiţi la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare de către antecesorul lor.
Declaraţiile martorilor audiaţi au confirmat susţinerile reclamanţilor în sensul că antecesorul lor s-a îmbolnăvit de tuberculoză pulmonară datorită condiţiilor de detenţie şi din cauza acestei boli a şi decedat la vârsta de 55 ani.
Ansamblul probelor administrate şi criteriile de apreciere examinate, ţinând cont şi de importanţa valorilor morale lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, au permis instanţei să evalueze despăgubirea care a compensat prejudiciul. Astfel, Tribunalul a stabilit cuantumul despăgubirii solicitate la suma de 40.000 euro pentru fiecare reclamant, apreciind că daunele morale astfel acordate conferă o satisfacţie echitabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, arătând că, în acordarea despăgubirilor instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe prezumţii, supraevaluând prejudiciul şi nu a ţinut cont de faptul că antecesorul reclamanţilor a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990.
Apelantul a invocat şi dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, care plafonează cuantumul despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În mod greşit instanţa a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, deoarece M.F.P. nu are culpă procesuală, acesta fiind obligat să stea în judecată în calitate de pârât, iar răspunderea acestuia este o răspundere obiectivă, stabilită în mod expres prin textul legii de reparaţie.
Prin întâmpinarea formulată reclamanţii au solicitat respingerea apelului promovat de pârât, ca nefondat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, invocând totodată excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010.
Analizând apelul, curtea a constatat că acesta este fondat în parte, întrucât prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) Teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului (art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), are ca şi consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele judiciare.
Instanţa de apel a reţinut că, în cauză reclamanţii nu aveau un bun sau o speranţă legitimă la acesta, potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Curtea a menţinut obligaţia stabilită prin hotărârea primei instanţe de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reţinând că există în mod mai mult decât evident o culpă a legiuitorului care a bulversat sistemul judiciar prin edictarea unui act normativ ce a fost declarat neconstituţional şi a născut pentru persoanele ce au formulat acţiuni doar speranţe care s-au dovedit nefondate prin declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor legale.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii, care au indicat drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârât şi menţinerea sentinţei de fond.
Arată că instanţa de apel nu a respectat principiul egalităţii în drepturi aplicabil persoanelor aflate în situaţii similare şi principiul neretroactivităţii legii civile, care presupune că decizia instanţei de contencios constituţional nu se poate aplica cauzelor aflate pe rol la data pronunţării acesteia. Judecătorul era obligat să verifice data înregistrării cererii introductive de instanţă, adică să constate că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată şi să constate că ar exista inegalitate între părţile care au obţinut hotărâre judecătorească până la data de 15 noiembrie 2010 şi celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei şi-au pierdut această şansă.
Legea aflată în vigoare la fata formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot cursul judecării procesului, fapt relevat şi de jurisprudenţa C.E.D.O. – cauza Blecic c/a Croaţia.
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este consacrat de art. 1 C. civ., precum şi de art. 15 din Constituţia României. Efectele deciziei instanţei de contencios constituţional nu pot viza decât acţiunile ce urmează a fi înfăptuite în viitor, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin decizia nr. 838/2009.
În continuarea motivelor de recurs invocă jurisprudenţă europeană şi diverse acte internaţionale, de care instanţa trebuia să ţină cont la pronunţarea deciziei atacate. Susţine că tocmai statul a determinat situaţia existentă, ceea ce determină pierderea bunului lor (instanţa de fond le-a recunoscut dreptul la despăgubiri, ceea ce echivalează cu un drept de proprietate), este încălcat art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secţiilor Unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanţii beneficiau de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamanţi norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele deciziilor nr. 1.358 şi 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamanţilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul lor de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează”; că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată” şi, prin urmare, „instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale”.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of.”
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamanţilor şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţin recurenţii, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
În cauză, nu este fondată nici critica privind încălcarea art. 14 din Convenţie, care interzice discriminarea.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanţii nu beneficiază de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei ";discriminării"; constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, ";exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie";.
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii M.G., M.I. şi M.A. împotriva deciziei civile nr. 57/A din 21 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Cluj – secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 82/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 823/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
