ICCJ. Decizia nr. 801/2012. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A-II-A CIVILĂ
Decizia nr. 801/2012
Dosar nr. 46604/3/2007
Şedinţa publică de la 21 februarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamanta SC A.R.A. SA prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu pârâta A.S.I., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate în principal, inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator şi pârâtă, în calitate de reasigurat, prin intermediul brokerului Z. S.A.L. (O.) – Beirut, Lebanon sau, în subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia simpla corespondenţă purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare, să se constate nulitatea absolută a acestuia, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 13910 pronunţată la data de 16 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia de necompetenţă generală şi, în consecinţă a respins acţiunea reclamantei, ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, comercială tribunalul a reţinut că faţă de primul capăt de cerere, formulat în principal, pentru verificarea competenţei sale, instanţa nu poate proceda la cercetarea fondului, ci are în vedere obiectul cererii, inexistenţa unui raport juridic. Pârâta este persoană juridică străină, astfel că litigiul priveşte raporturi comerciale de drept internaţional privat.
În raport cu prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, în condiţiile în care nu intervin ipotezele prevăzute de art. 22 şi 23 din act normativ, competenţa este determinată de lege statului membru în cauză, în speţă de dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
Litigiul în cauză nu poate fi încadrat în niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 148 din Legea nr. 105/1992, astfel că instanţa română nu se poate declara competentă. Norma de competenţă este o normă de procedură şi în dreptul internaţional privat, iar capitolul XII din Legea nr. 105/1992 reglementează competenţa jurisdicţională. Competenţa instanţei române nu poate fi reţinută nici faţă de art. 103 lit. d), care are în vedere alte contracte, faţă de art. 15 din Legea nr. 105/1992, din moment ce prin acţiunea reclamantei se invocă neexistenţa iar nu existenţa unui raport contractual sau faţă de art. 7 din Regulamentul nr. 44/2001. Potrivit art. 157 din Legea nr. 105/1992, instanţa română sesizată îşi verifică din oficiu competenţa şi dacă constată că nu este competentă, nici ea, nici altă instanţă română, respinge cererea ca atare.
Apelul declarat de reclamanta SC A.R.A. SA împotriva acestei sentinţe a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 420 din 5 noiembrie 2009 şi în consecinţă s-a desfiinţat sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
În argumentarea acestei decizii instanţa de apel, a reţinut, în esenţă, că în speţă, problema pe care o avea de soluţionat prima instanţă era cea referitoare la determinarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor din România, adică a competenţei în dreptul internaţional privat, cu privire la soluţionarea acţiunii formulate de A.R.D.A.F şi întemeiată pe contractul de reasigurare încheiat cu intimata A.S.I.
Astfel, că în ceea ce priveşte cadrul legal aplicabil, determinarea competenţei jurisdicţionale a instanţelor române se face potrivit art. 148 – art. 157 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Instanţa de apel, a apreciat că art. 154 din Legea nr. 105/1992 nu-şi poate găsi aplicabilitatea decât dacă se stabileşte voinţa fermă şi neechivocă a părţilor de a alege (chiar şi indirect), competenţa instanţei străine (engleze, în speţă).
Or, în cauză, nu se poate reţine faptul că a existat o asemenea voinţă neechivocă de a alege jurisdicţia engleză întrucât corespondenţa comercială a părţilor în faza de încheiere a contractului nu conţine nici un element de natură să releve voinţa părţilor în sensul alegerii competenţei instanţei engleze; poliţa de reasigurare nu este încheiată în forma MAR 91, neîndeplinind condiţiile formale de validitate (sigiliul aplicat de D.P.I.A.M. din Londra; există diferenţe între poliţa de reasigurare şi formularul MAR 91, în sensul că poliţa de reasigurare cuprinde clauze diferite faţă de formular, iar unele clauze din formular nu se regăsesc în poliţă. Deci, nu se poate considera că părţile au aderat în mod neîndoielnic la formularul MAR 91, inclusiv în ceea ce priveşte jurisdicţia engleză şi faptul că în contractul iniţial de asigurare se face referire la formularul MAR 91 nu prezintă relevanţă, deoarece contractul de reasigurare este distinct de contractul de asigurare iniţial, iar poliţa de reasigurare nu face nicio referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenţei din poliţa iniţială de asigurare.
De altfel, s-a constatat că şi din Raportul referitor la legea engleză redactat de S.A.C. şi depus în cauză, rezultă, din analiza modului în care au fost încheiate poliţele de reasigurare, că ar fi şanse foarte mici ca instanţele engleze să îşi reţină competenţa de soluţionare a litigiului.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu există elemente de natură să conducă fără echivoc la concluzia că părţile au ales, fie şi implicit, indirect, jurisdicţia engleză. Aceasta înseamnă că, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 154 din Legea nr. 105/1992.
S-a mai reţinut că în lipsa incidenţei art. 154 din Legea nr. 105/1992, devin aplicabile prevederile art. 148 din această lege privind competenţa facultativă a instanţelor din România, fiind evident faptul că litigiul în cauză nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 150 şi art. 151 (privind competenţa exclusivă).
Potrivit art. 149 pct. 41 din Legea nr. 105/1992, instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă locul unde a luat naştere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligaţie izvorâtă dintr-un contract, se află în România.
Textul se coroborează cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995 potrivit căruia locul plăţii este cel de la sediul asigurătorului, ceea ce înseamnă că locul plăţii fiind în România, competenţa jurisdicţională aparţine instanţelor din România.
Prin urmare, s-a apreciat că în mod greşit prima instanţă, analizând prevederile art. 148 din Legea nr. 105/1992 a reţinut că, în speţă, litigiul nu ar putea fi încadrat în niciuna dintre ipotezele acestui text.
De asemenea, s-a apreciat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că nu ar fi incidente prevederile art. 15 din Legea nr. 136/1995, deoarece reclamanta a invocat, în subsidiar, şi nulitatea absolută a contractului de reasigurare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.S.I. întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de nelegalitate indicate recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel statuează ca neîndoielnic că nu a existat o convenţie expresă a părţilor de alegere a jurisdicţiei engleze, iar referitor la încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, poliţa de asigurare nu este încheiată în forma MAR 91 neîndeplinind condiţiile formale de valabilitate (sigiliul aplicat de către D.P.I.A.M. din Londra).
Recurenta susţine că prin încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91 şi prin stabilirea condiţiilor de asigurare prin trimitere la „Institute clauses” părţile au ales prin convenţie, în mod indirect, legea şi jurisdicţia britanică.
Astfel, arată recurenta, poliţa MAR 91 cuprinde elemente (prima pagină „Jacket schendule” şi clauzele asigurării ce formează un tot ce nu pot fi analizate separat astfel că, doar în ipoteza în care părţile aleg o altă jurisdicţie decât cea engleză atunci acest aspect trebuia prevăzut în mod expres în cuprinsul asigurării.
Or, în cauză, părţile semnatare ale contractului de asigurare nu au înţeles să aleagă o altă jurisdicţie decât cea engleză, pârâta apreciind ca rămânând aplicabilă norma de alegere a competenţei cuprinsă în prima pagină a asigurării, respectiv competenţa instanţei britanice.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut faptul că, această clauză de jurisdicţie ar fi trebuit negociată la încheierea contractului de reasigurare, pe considerentul că, contractul de reasigurare este distinct faţă de contractul de asigurare iniţial, iar Ploiţa de asigurare nu face nici o referire expresă la pretinsa clauză de atribuire a competenţei din Poliţa iniţială de asigurare.
Recurenta susţine că din corespondenţa purtată între părţi rezultă cu claritate că părţile nu au negociat niciodată nici un alt element al poliţei cu excepţia cotei cedate. Astfel, ca o consecinţă evidentă şi necesară este şi faptul că părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să-i fie supuse litigiile legate de contractul de reasigurare, de vreme ce nu le-au negociat în mod expres au agreat tacit asupra ei-aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
În mod eronat, susţine recurenta, instanţa de apel reţine că referitor la clauzele I.T.C. acestea nu includ vreo referire expresă la jurisdicţia engleză, ci doar cuvintele ”asigurarea aceasta este supusă legii şi practicii engleze”, întrucât atâta timp cât asigurarea este supusă legislaţiei britanice, implicit reasigurarea este supusă jurisdicţiei britanice.
Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că competenţa de a judeca litigiul revine instanţelor române, în temeiul art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992.
Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, întrucât nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti din România.
Prin întâmpinarea formulată reclamanta a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei recurate ca temeinică şi legală.
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., conform căreia în mod greşit instanţa de apel a statuat că nu a existat o convenţie expresă a părţilor de alegere a jurisdicţiei engleze, iar în ce priveşte încheierea contractului de reasigurare în forma MAR 91, poliţa nu este încheiată în forma MAR 91 şi, drept urmare, nu ar îndeplini condiţiile de valabilitate, este întemeiată.
Se constată astfel că, în speţă, contractul de reasigurare este un accesoriu al poliţei de asigurare principale, conform acordului reclamantei de acceptare a clauzelor şi termenilor stabiliţi de pârâtă în poliţa principală, aşa încât, ca o consecinţă firească şi acest contract de reasigurare a fost încheiat tot în forma MAR 91, fiind supus de asemenea legii şi jurisdicţiei engleze şi urmând a fi analizat conform acestei legislaţii.
Prevederile asigurării originale sunt preluate de către contractul de reasigurare facultativă şi, în mod automat, clauzele contractului de asigurare se aplică şi în contractul de reasigurare.
Părţile nu au modificat dispoziţiile privitoare la jurisdicţia căreia trebuie să îi fie supuse în mod expres, aplicabilă rămânând norma de alegere a competenţei cuprinsă în poliţa MAR 91.
Reasigurarea nici nu putea fi încheiată într-o altă formă decât MAR91, atât timp cât condiţiile asigurării au fost stabilite prin I.T.C., precum şi alte clauze, I.C., care prevăd în mod expres în cuprinsul lor că se pot utiliza numai cu formularul actual de asigurare MAR, în speţa de faţă formularul MAR 91. Atât formularul MAR 91 cât şi I.C., prevăd în mod expres în cuprinsul lor faptul că sunt supuse legii şi jurisdicţiei britanice, atât timp cât părţile nu prevăd altfel.
Făcând trimitere directă către această formă de reasigurare, părţile au avut în vedere toate aspectele legate de aceasta, inclusiv acelea privind jurisdicţia şi legea aplicabilă contractului astfel încheiat.
Se mai constată că în mod greşit s-a dat relevanţă juridică susţinerilor intimatei reclamante în sensul că poliţa nu este validă întrucât nu este semnată şi nu este aplicat sigiliul de către autorităţile engleze.
Obligaţia ca pe poliţă să fie aplicat sigiliul de către D.P.I.A.M. din Londra, operează doar în ipoteza în care această asigurare este emisă de Institut. În speţă, reasigurarea a fost emisă de A.S.I., care a făcut trimitere la prevederile cuprinse în formularul MAR 91.
Astfel fiind, dispoziţia privind aplicarea sigiliului Institutului este inaplicabilă, poliţa urmând a fi semnată şi ştampilată de către A.S.I., în calitate de emitent al reasigurării.
Drept urmare, valabilitatea încheierii contractului în forma MAR 91 va fi apreciată de către instanţele britanice, potrivit dispoziţiilor privitoare la jurisdicţie cuprinse în formular, şi nu de către instanţele române.
Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este de asemenea întemeiată, întrucât, într-adevăr, competenţa în cauză nu se stabileşte în raport de art. 149 pct. 4 din Legea nr. 105/1992, ci în raport de art. 154 al acestei legi, în conformitate cu care, dacă părţile au supus, prin convenţie litigiile ce se vor naşte din actul pe care l-au încheiat unei anumite instanţe, tot aceasta va fi investită general cu competenţă jurisdicţională, aşa încât faptul că poliţa de asigurare MAR 91 este supusă jurisdicţiei exclusive a instanţelor engleze atrage competenţa de apreciere asupra contractului pentru aceeaşi jurisdicţie, astfel cum corect a decis prima instanţă care s-a pronunţat în această cauză.
În consecinţă, recursul pârâtei SC A.S.I. Bucureşti fiind fondat, va fi admis şi se va modifica decizia recurată, în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerii ca legală a sentinţei pronunţate de tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.S.I. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 420 din 5 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o modifică, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanta SC G.R.A.R. SA Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 715/2012. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 802/2012. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
