ICCJ. Decizia nr. 850/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.850/2012
Dosar nr.25377/3/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 23 ianuarie 2009, M.M.C. şi M.D.A. au solicitat instanţei – în contradictoriu cu Primăria Municipiului Bucureşti - prin Primar General - să dispună obligarea pârâtei de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. V., sector 4, compus din teren în suprafaţă de 635 m.p. şi cele trei corpuri de construcţie situate pe acesta.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au învederat că sunt moştenitorii fostelor proprietare ale imobilului, N.M. şi M.M. care, au fost constrânse să doneze Statului nemişcătorul, fiecare pentru cota sa indiviză de ½, actele de donaţie fiind autentificate din 18 decembrie 1964 şi respectiv din 24 februarie 1967 de către notariatul de Stat al Raionului N.B.
Ulterior, se mai arată, prin sentinţa civilă nr. 1894 din 12 martie 2008 pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, ambele acte de donaţie au fost constatate ca fiind lovite de nulitate absolută pentru lipsa cauzei.
Aşadar, conchid reclamanţii, Statul nu a avut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, ci doar posesia obţinută prin abuz, în timp ce reclamanţii îşi dovedesc dreptul de proprietate prin act autentic, transcris pentru opozabilitate şi încheiat anterior începerii posesiei statului.
Investită în primă instanţă, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1149 din 20 februarie 2009, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi în consecinţă, în acord cu prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinând că imobilul în litigiu are o valoare mai mare de 500.000 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 46 din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă, reţinând că aceştia s-au adresat instanţei, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care nu au formulat notificare, potrivit prevederilor acestui act normativ.
Or, se arată, făcându-se trimitere la considerentele deciziei nr. 33/2008, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, acţiunile în revendicare formulate după intrarea acesteia în vigoare fiind inadmisibile, singura cale pe care foştii proprietari ar fi putut să o urmeze fiind cea a procedurii speciale administrative.
Aceasta nu înseamnă însă, mai reţine instanţa fondului, că reclamanţilor li se refuză dreptul de acces la o instanţă, astfel cum acesta este recunoscut de reglementările internaţionale, avându-se în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora persoana care se pretinde îndreptăţită poate ataca Decizia/ dispoziţia de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură la secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare.
Cu referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că deşi într-adevăr dispoziţiile Convenţiei au prioritate faţă de legea internă, aceasta trebuie interpretată ţinându-se cont de fiecare caz în parte, pentru a se putea ajunge la concluzia ingerinţei neproporţionale cu scopul urmărit.
Analizând posibila încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, tribunalul a reţinut că acesta nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat, decât în cazul în care Statul şi-a asumat o obligaţie, concretizată cel puţin într-o speranţă legitimă de redobândire a bunului sau contravalorii acestuia.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care, prin Decizia nr. 247/ A din 28 octombrie 2010 a respins apelul reclamanţilor reţinând în esenţă că raportul dintre prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi legea specială internă (lex specialis, cu efect derogatoriu de la dreptul comun) care instituie o procedură specială pentru acordarea/ obţinerea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de către stat, în intervalul 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a fost evaluat judicios de instanţa fondului, pe coordonate de concordanţă între cele două categorii de reglementări, ţinându-se seama şi de dezlegările date acestei chestiuni pe calea recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind o modalitate de evaluare impusă şi prin art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Reclamanţii, se mai arată, pun în mod nejustificat semnul echivalenţei între obligaţia constituţională generală de a acorda prioritate în aplicare, tratatelor şi pactelor internaţionale la care România este parte şi un principiu specific ramurii dreptului penal, respectiv acela al aplicării legii mai favorabile inculpatului.
Or, în temeiul principiului general de drept „specialia generalibus derogant", persoanele care se află în situaţiile pentru a căror rezolvare a fost edictată legea specială, nu au un drept de opţiune între aceasta şi reglementarea de drept comun, ele fiind ţinute să acţioneze numai în acord cu prevederile legii speciale.
Cât priveşte desfiinţarea actului de donaţie, conchide instanţa de apel, această împrejurare nu a produs, de drept, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii lui, pentru a putea fi primită apărarea reclamanţilor în sensul că, prin efectul sentinţei civile nr. 1894/2008 pronunţată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, ar fi devenit deţinătorii unui „bun" actual în sensul art. 1 din Primul Protocol, adiţional la Convenţie.
Împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs în termen legal reclamanţii care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critică această hotărâre, după cum urmează:
- instanţele (atât cea de fond cât şi cea de apel) nu au soluţionat în mod corect conflictul dintre legea specială şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 1, adiţional, fiind ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, fac parte din dreptul intern, şi se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cuprinsul mai multor decizii, a statuat cu valoare de principiu că art. 6 paragraful 1 din Convenţie, garantează fiecărei persoane, dreptul la o instanţă de judecată, restricţiile legislative impuse nefiind permis a atinge dreptul, în substanţa sa intrinsecă.
- calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este una efectivă pentru reclamanţi, iar omisiunea de a formula notificare, în termenul prescris de acest act normativ, chiar dacă le este imputabilă, nu este însă aptă să ducă la pierderea dreptului de proprietate.
Ca atare, „restricţionarea" accesului la justiţie al unor persoane fizice ce invocă un pretins drept de proprietate, parte a patrimoniului lor, echivalează cu o nesocotire a principiilor fundamentale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, cum ar fi principiul preemţiunii dreptului, al nediscriminării, al aşteptării legitime etc.
- soluţia pronunţată încalcă prevederile art. 1 al Protocolului 1, Adiţional la Convenţie, art. 6 alin. (1) şi art. 14 din Convenţie, respingerea acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, reprezentând în fapt, o a 2-a naţionalizare a bunului şi o privare de bun, în condiţiile în care constatarea nulităţii absolute a titlului statului a produs efecte retroactive, ştergând consecinţele preluării abuzive, considerându-se că, din punct de vedere juridic, imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul reclamanţilor.
- s-a încălcat practic, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1894 din 12 martie 2008, pronunţată de Judecătoria Sector 5, instanţa reţinând greşit că reclamanţii nu deţin un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, negându-se astfel dreptul de proprietate al acestora.
- jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost constantă în a aprecia că privarea petenţilor de accesul la un tribunal, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această normă garantează tuturor persoanelor dreptul la examinarea contestaţiilor sau cererilor lor privind drepturi sau obligaţii de natură civilă.
De altfel, ineficienţa Legii nr. 10/2001, în ceea ce priveşte repararea încălcărilor dreptului de proprietate a fost de curând reţinută în Decizia pilot Maria Atanasiu şi alţii vs. România.
- se încalcă dreptul la nediscriminare, consacrat în art. 14 din Convenţie, potrivit căruia „exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin Convenţie, trebuie asigurată fără nici o deosebire". Acest drept este consacrat şi de prevederile Protocolului nr. 12, la Convenţie, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006.
Astfel, „regimul favorizant" acordat Statului este nejustificat, în condiţiile în care acesta deţine în prezent abuziv imobilul proprietatea reclamanţilor, fără a avea vreun titlu de proprietate.
- hotărârile date în cauză sunt nelegale chiar prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care, nicăieri în cuprinsul său nu prevede „interzicerea" acţiunii în revendicare reglementată de art. 480 şi următoarele C. civ., recurgerea la procedura specială reglementată de aceasta, fiind o opţiune iar nu o obligaţie a reclamantului, a cărei neîndeplinire să atragă consecinţa pierderii dreptului de a uza de orice alte proceduri judiciare accesibile şi previzibile, existente în ordinea juridică internă.
Recursul se priveşte ca nefondat, urmând a fi respins, în considerarea celor ce succed.
În soluţionarea unor cereri, fondate pe dreptul comun, în care, în raport de data deducerii în justiţie a pretenţiilor vizând restituirea unui imobil, pe considerentul existenţei unui titlu preferabil, se pune problema admisibilităţii acesteia, trebuie să se ţină seama de particularităţile fiecărui caz în parte, necesitate afirmată atât de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (la care recurenţii fac trimitere, dându-i însă o interpretare proprie) cât şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la a cărei practică se face referire.
În consecinţă, cauza de faţă nu poate fi soluţionată fără a se avea în vedere următoarele elemente particulare ale speţei:
- reclamanţii, ca succesori în drepturi ai fostelor proprietare ale imobilului, nu au formulat o acţiune în revendicare, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, neexistând o hotărâre judecătorească de retrocedare anterior apariţiei legii speciale, ce reglementează procedura de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, consacră existenţa unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, condiţionat de existenţa unei hotărâri de retrocedare, pe care reclamanţii nu au obţinut-o mai înainte de apariţia legii speciale.
Potrivit acestei jurisprudenţe a instanţei europene, există diferenţe esenţiale între „simpla speranţă de restituire" chiar îndreptăţită din punct de vedere moral şi „speranţa legitimă" bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, fiind necesară existenţa unei baze suficiente în dreptul intern, pentru a se reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
- intimaţii reclamanţi, nu au urmat procedura specială instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ieşind din pasivitate în vederea redobândirii bunului ce a aparţinut autorilor lor, abia la 23 ianuarie 2009, prin formularea unei acţiuni întemeiată pe dreptul comun, respectiv pe dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 20 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca atare, după apariţia Legii nr. 10/2001, reclamanţii nu au urmat singura cale legală pentru obţinerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referinţă a legii, respectiv cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi următoarele din acest act normativ, raţiunea legiuitorului în a institui o procedură specială, fiind aceea a soluţionării centralizate şi cu celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Practica instanţelor a învederat că, doar câteva ipoteze, ce nu se regăsesc în speţă, permit a se da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ iar persoana îndreptăţită nu a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile legii speciale (art. 46), când imobilul ce se solicită a fi retrocedat nu este deţinut de una din entităţile specificate în art. 21 din lege, sau, în situaţia particulară a preluărilor în forma exproprierii, în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994.
- desfiinţarea actelor de donaţie a nemişcătorului, încheiate de către autoarele celor în cauză, prin efectul sentinţei civile nr. 1894 din 12 martie 2008 dată de Judecătoria Sector 5 Bucureşti, nu le conferă reclamanţilor calitatea de deţinători ai unui „bun" actual în sensul art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, aceasta constituind aşa cum corect au reţinut instanţele, o etapă necesară dar nu suficientă în atingerea finalităţii redobândirii bunului ce a făcut obiectul donaţiei.
Ca atare, anularea actelor de donaţie plasează fără echivoc nemişcătorul în sfera imobilelor preluate abuziv dar nu produce, de drept, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii lui, pentru a se putea ajunge la concluzia, învederată de reclamanţi, că nu se impunea parcurgerea procedurii administrative prealabile, instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
- În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În interpretarea - din această perspectivă - a dispoziţiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanţe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenţie) nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (a se vedea şi Decizia pilot din 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României) instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Or, pasivitatea reclamanţilor de a întreprinde orice demers menit să le redea în mod efectiv posesia asupra imobilului, până la data introducerii acţiunii în revendicare, este imputabilă exclusiv acestora.
În consecinţă, din parcurgerea întregului istoric al cauzei, rezultă că în mod corect instanţele nu au primit cererea de restituire a imobilului, adresată de reclamant direct instanţei, cu ignorarea dispoziţiilor legii speciale de reparaţie, neputându-se reţine că imposibilitatea acestora de a-şi exercita dreptul de proprietate asupra bunului, echivalează cu „privarea de un bun" chiar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (a se vederea din nou, în acest sens, Decizia pilot nr. 12 octombrie 2010 - Cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.M.C. şi M.D.A. împotriva deciziei nr. 247/ A din 28 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 851/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 84/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
