ICCJ. Decizia nr. 851/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 851/2012
Dosar nr.13079/118/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 432 din 1 martie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a fost admisă acţiunea reclamantului D.H. şi a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Constanţa la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, conform Legii nr. 221/2009.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în baza Deciziei nr. 200/1951 emisă de Ministerul de Interne, reclamantul (la acea dată în vârstă de 16 ani) a fost strămutat la 18 iunie 1951, împreună cu familia sa, din localitatea Besenova Nouă din jud. Timiş, fixându-i-se domiciliu obligatoriu în localitatea Ezerul, jud. Călăraşi.
Martorul audiat în cauză a relevat condiţiile în care s-a impus această măsură, drumul greu până în zona unde au fost lăsaţi fără condiţii de igienă, fără locuinţă şi fără hrană, cât şi persecuţiile şi greutăţile la care au fost supuşi ulterior, până la ridicarea restricţiilor domiciliare.
Instanţa de fond a constatat, pe baza probelor administrate în cauză, că măsura administrativă a stabilirii domiciliului obligatoriu pentru reclamant a avut un caracter politic în sensul art. 3 din Legea nr. 221/2009, partea având calitatea de persoană îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în condiţiile cerute de art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În evaluarea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere că reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului-Lege nr. 118/1990, că acordarea unei sume cu acest titlu are drept scop nu de a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior luării măsurii, ci doar de a procura satisfacţii de ordin moral, susceptibile a înlocui valoarea de care a fost privată această persoană.
Prima instanţă a considerat că o asemenea cuantificare ţine seama de perioada restricţiei domiciliare, de timpul scurs de la eveniment, care constituie un factor de atenuare a intensităţii suferinţei (peste 55 de ani), frustrarea cauzată de pierderea nivelului de trai, condiţiile de vieţuire etc. şi s-a apreciat, în concret, că acordarea sumei de 10.000 euro este rezonabilă în acest context.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 169/ C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acţiunea, iar în ce priveşte apelul reclamantului, acesta a fost respins.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Constatând că ambii apelanţii au criticat legalitatea hotărârii sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, fiind puse în discuţie şi consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi a art. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010, Curtea a analizat aceste apeluri împreună, şi le-a soluţionat printr-un considerent comun.
Astfel, pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 Decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, HG nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin HG nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).
Toate aceste prevederi au urmărit să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluţia 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime" care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale" care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi OUG nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, a statuat însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale", pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă nu a fost atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior – lucru imposibil, ci producerea unei satisfacţii de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu în acord cu recomandările normative internaţionale.
În Expunerea de motive la Legea nr. 221/2009, se arată că, „în ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit (…) pot exista situaţii în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-Lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Prin urmare, fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:
1. existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;
2. dovedirea prejudiciului în patrimoniul celui pretins vătămat;
3. legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În considerarea acestor argumente, nu se va putea susţine că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi pe modificarea intervenită prin OUG nr. 62/2010, ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textelor prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
Nu ar putea fi reţinută susţinerea în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, reclamantul ar fi dobândit „o speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamant – ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a stabilirii domiciliului forţat într-o altă localitate, împreună cu familia, în perioada 1951-1955, având la acea dată 16 ani.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
Or, în speţă, este incontestabil faptul că reclamantul (în vârstă la acea dată de 16 ani) a fost supus măsurii dislocării urmare stabilirii domiciliului obligatoriu pentru părinţii săi, urmând familia în localitatea în care li s-a impus această măsură. Situaţia evocată nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral care să impună acoperirea în modalitatea solicitată prin acţiune.
Pe de altă parte, consecinţele în plan social produse asupra sa prin măsura cu caracter politic au justificat recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial, prin acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat din anul 1990.
În speţă, reclamantului i-a fost acordat la cerere beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990 conform Hotărârii nr. 315 din 2 octombrie 1990, cu consecinţa stabilirii plăţii unei indemnizaţii de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază şi în continuare. Totodată i s-a recunoscut, în vederea valorificării drepturilor de asigurări sociale, o perioadă asimilată vechimii neîntrerupte în muncă de 5 ani şi 3 luni.
La aceste măsuri direct pecuniare s-au adăugat şi cele adiacente conferite în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi ale OUG nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1438 din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă), anume: scutirea de la plata impozitelor şi a taxelor locale; asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit şi prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun, cu decontarea abonamentelor de transport – în cazul societăţilor cu capital privat – integral de la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale de domiciliu; douăsprezece călătorii gratuite anuale, pe cale ferată cl. I pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale, la alegere, folosirea acestora fiind posibilă şi de către însoţitori, membri de familie, în cadrul numărului de călătorii stabilit pentru beneficiar; un bilet pe an gratuit pentru tratament într-o staţiune balneoclimaterică; scutire de la plata taxelor de abonament radio şi televiziune; prioritate la instalarea unui post telefonic, cu scutire de la plata taxei de abonament; acordarea la cerere, în mod gratuit, a unui loc de veci.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege, câtă vreme ele conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, chiar dacă acesta a înţeles sau nu să le pretindă ori să le valorifice efectiv.
Aşadar, împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acesteia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar începând cu luna martie 1990.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost prin urmare justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, astfel că în speţă nu este relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin acţiune.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici:
Recurentul susţine că instanţa de apel trebuia să aibă in vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), condiţiile in care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, modalitatea in care a supravieţuit in Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totală a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca, supravegherea continua, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condiţiile in care a copilărit, încălcarea drepturilor garantate constituţional (in raport de Constituţia din 1948) - dreptul la libertate de gândire/conştiinţă/libertate individuala, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenta medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală.
Se susţine că astfel, statul a încălcat toate aceste drepturi si l-a supus, din motive politice, datorită faptului că făcea parte din categoria "macedoneni" şi locuia în zona frontierei de vest, la o măsura administrativă abuzivă, care i-a marcat existenţa, suferinţa generată de aceasta măsura neputând fi uitată nici până în prezent, deşi au trecut mai bine de 50 de ani.
Mai mult, deşi potrivit art. 26 din Constituţia anului 1948, "mama, precum si copiii până la vârsta de 18 ani, se bucură de protecţie deosebită, stabilită prin lege", tocmai statul a supus şi minorii la condiţii inumane de supravieţuire, ce le-au marcat copilăria şi le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.
Mai susţine recurentul că este important de avut în vedere că a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi până în anul 1989; că timp de peste 30 de ani (de la ridicarea măsurii si pana in anul 1990), nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Roman; de asemenea, solicită a se avea în vedere natura diferită a indemnizaţiei primită de recurent în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 - aceasta fiind prevăzuta pentru vechimea în muncă.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului şi respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, însă a completat motivarea şi cu considerente ce nu pot fi primite.
Astfel, este greşit considerentul instanţei de apel în sensul că, întrucât reclamantului i-a fost acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, cu consecinţa stabilirii plăţii unei indemnizaţii de 716 lei lunar, sumă de care beneficiază şi în continuare, precum şi cel conferit în temeiul OUG nr. 214/1999 (prin Decizia nr. 1438 din 05 iunie 2008 fiindu-i recunoscută şi calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă), nu se impune complinirea despăgubirilor în modalitatea pretinsă prin acţiune.
Este adevărat că împrejurarea că reclamantul este beneficiarul Decretului-lege nr. 118/1991 nu îl îndreptăţeşte automat şi la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu îl înlătură de plano, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, această lege „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4."
Totodată, nu poate fi primit considerentul curţii de apel potrivit căruia „răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ.".
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
După stabilirea limitelor investirii, instanţa nu poate schimba, împotriva voinţei părţii, temeiul de drept al acţiunii şi deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilităţii, evident dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. impune judecătorilor „să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză", ceea ce instanţa de apel nu a făcut.
În speţă, faţă de temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanţa, problema de drept care se pune este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamant ca temei al acţiunii sale, mai pot fi aplicate acţiunii formulate, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de judecată.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.H. împotriva Deciziei nr. 169/C din 14 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 852/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 850/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs → |
|---|
