ICCJ. Decizia nr. 852/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 852/2012
Dosar nr.13502/118/2009
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanta Ş.V. a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului Statul Român, prin M.F.P., reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, la acordarea de despăgubiri în sumă de 200.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă urmare a dislocării şi stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că tatăl său, Bracea Nicolae, a fost supus măsurii administrative cu caracter politic a domiciliului obligatoriu în perioada 26 aprilie 1952-27 iulie 1955 în baza Deciziei nr. 200/1951, fiind dislocat în localitatea Dâlga Nouă, raionul Călăraşi, din localitatea de domiciliu Beşenova Nouă.
În noaptea zilei de 18 iunie 1951, la miezul nopţii, tatăl reclamantei şi familia acesteia s-a trezit la poartă cu mai mulţi militari înarmaţi, care le-au luat actele şi le-au spus, fără a le da alte explicaţii, să împacheteze strictul necesar, ceea ce au şi făcut, sub supravegherea acestora. În aceste condiţii, fără a avea voie să stea de vorbă cu nimeni, cu vecinii, nici măcar nu aveau voie să întoarcă capul, fără a pune întrebări, au împachetat în grabă cele necesare, deşi nu aveau cunoştinţă ce urmează să li se întâmple şi unde vor merge, au urcat în căruţă şi s-au îndreptat către gară, tot sub supravegherea militarilor, militari ce erau înarmaţi, lăsând în urma lor haine, mobile, animale, recolta neculeasă, întreaga gospodărie.
În gară, sub supravegherea acestora, cu armele îndreptate spre ei, au fost urcaţi în vagoane familii întregi, cu bagaje, animale, în condiţii inumane, deplasându-se timp de o săptămână în necunoscut.
După ce au coborât din vagoane (marfare), după o călătorie de aproximativ o săptămână, perioadă în care au mâncat pâine goală şi fără a fi fost lăsaţi să coboare din tren, au fost debarcaţi în Bărăgan, în localitatea Dâlga, judeţul Călăraşi, pe un lan de grâu secerat, fără apă potabilă, fără adăpost, sub cerul liber.
A urmat lupta pentru supravieţuire. Dormeau pe câmp, nu aveau ce mânca în afară de mazăre, rădăcini de plante, beau apă din baltă, murdară, adusă cu cisterna de militari, trăiau sub cerul liber, într-o spaimă continuă, fără a avea voie să părăsească acel loc, fiind „chemaţi la apel" atât dimineaţa, cât şi seara, la 12 noaptea, fiindu-le aplicată ştampila „d.o. - domiciliu obligatoriu".
Din pământ, familia reclamantei a construit un bordei, în care se adăposteau, alături de şobolani şi apa de ploaie; iarna se stătea în casă de pământ fără geamuri şi uşă, iar boabele de grâu încolţeau pe tavanul şi pereţii casei datorită umezelii; deşi iarnă, mergeau în ciorapi pe câmp pentru a strânge coceni din care făceau focul.
Au trăit în condiţii vitrege, fără alimente, fără apă, fără haine corespunzătoare, iarna umblând în ciorapi, încălzindu-se în casele din chirpici cu ce apucau şi ce găseau pe câmp.
În toată perioada cât au avut stabilit domiciliu obligatoriu, erau păziţi de militari înarmaţi, regulat se efectuau controale, de fapt atât dimineaţa, cât şi noaptea, nu aveau voie să părăsească zona, sentimentul de spaimă şi nesiguranţă fiind continuu.
Restricţia domiciliară li s-a ridicat în iulie 1955, părăsind ulterior Bărăganul.
Cei care nu s-au opus colectivizării, cei care nu s-au împotrivit regimului comunist, cei care nu s-au împotrivit dictaturii, abuzului de putere, nu au fost supuşi măsurii administrative având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu.
De altfel, la data de 7 iunie 2007 tatălui reclamantei – decedat, i s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
În drept au fost invocate dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 302 din 19 februarie 2010 Tribunalul Constanţa, secţia civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 50.000 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru autorul reclamantei şi familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei profesii, origini etnice sau situaţii materiale prospere, considerate drept o ameninţare la adresa sistemului politic totalitarist, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reţinut că deşi reclamanta este îndreptăţită la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul suferit de autorul său, ca urmare a acestei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obţinerii unor sume de bani exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro solicitată de reclamantă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 202/C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtului, s-a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că s-a respins acţiunea, iar în ce priveşte apelul reclamantei, acesta a fost respins.
În motivarea soluţiei sale, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Pornind de la raţiunea recunoaşterii de către Statul Român, după 22 decembrie 1989 şi instaurarea unui regim democratic, a consecinţelor produse în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor săi prin regimul totalitar comunist, precum şi de la necesitatea asumării şi atenuării acestor consecinţe produse atât asupra drepturilor patrimoniale, cât şi a celor care interesează valorile supreme ale personalităţii umane, legiuitorul român a adoptat – începând cu anul 1990 – o serie de acte normative menite să răspundă acestor imperative (Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, Ordonanţa de Urgenţă nr. 214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, publicată în M. Of. Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, HG nr. 1724 din 21 decembrie 2005, abrogată ulterior prin HG nr. 1372 din 18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 2 decembrie 1989, publicată în M. Of., Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009).
Toate aceste prevederi au urmărit aşadar să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
De altfel, prin Rezoluţia nr. 1096 (1996) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată la 3 iunie 1996, s-au recomandat – printre măsurile prefigurate de obiectivul desfiinţării moştenirii fostului sistem totalitar comunist – reabilitarea persoanelor condamnate pentru „crime" care într-o societate democratică nu constituire fapte penale, cu acordarea acestor victime a unor „compensaţii materiale" care nu ar trebui să fie cu mult mai mici decât compensaţia conferită celor condamnaţi pe nedrept, de Codul penal în vigoare.
Legea nr. 221/2009 a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-Lege nr. 118/1999 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de Statul Român persoanelor cărora lis-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, statuând însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite „compensaţii morale", pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit, în esenţă, răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică. Dată fiind natura acestei răspunderi, atragerea ei presupune şi în acest caz întrunirea simultană a celor trei elemente privind:
1. existenţa unei fapte culpabile a unei persoane – în speţă, a statului – prin care s-a produs un prejudiciu;
2. dovedirea prejudiciului în patrimoniului celui pretins vătămat;
3. legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu.
Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material şi moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În considerarea acestor argumente, vor fi apreciate ca nefondate susţinerile potrivit cărora acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 ar fi lipsită de temei legal după constatarea neconstituţionalităţii textului prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999, etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare.
Lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, ori, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care complineşte cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
Astfel, înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate.
Aceasta înseamnă că răspunderea Statului Român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanta S.V. a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a strămutării tatălui său B.N. în perioada regimului totalitar comunist, prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de Statul Român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantei.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010, legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările sau măsurile administrative cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii lor prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În speţă se reţine că reclamanta S.V. este descendent de gradul I ai defunctului B.N. şi este beneficiara Decretului-Lege nr. 118/1990, în calitate de victimă a măsurilor administrative dispuse împotriva ei şi a tatălui său prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Statul Român, ţinând seama de rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsuri de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" a adoptat o serie de acte normative pentru reabilitarea celor condamnaţi din motive politice (OUG nr. 214/1999, Legea nr. 221/2009) pentru restituirea proprietăţilor imobiliare preluate abuziv (exemplu Legea nr. 10/2001) şi pentru acordarea de compensaţii băneşti sau de altă natură (precum indemnizaţii lunare pentru persoanele condamnate politic sau strămutate, proporţionale cu durata măsurii represive, recunoaşterea vechimii în muncă, scutire de la plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloace de transport publice, asistenţă medicală gratuită (Decretul-Lege nr. 118/1990).
Împrejurarea că, în acea perioadă autorul reclamantei S.V. – B.N. şi reclamanta au făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care le-au marcat existenţa, atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind încasată lunar de reclamantă de la data recunoaşterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamanta a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Nu poate fi reţinută susţinerea reclamantei în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute şi acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, a dobândit „o speranţă legitimă" în obţinerea unor compensaţii suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituţionale) şi astfel această speranţă ar fi devenit iluzorie.
Curtea a reţinut că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, şi nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă, ci aceste dispoziţii legale şi-au încetat efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia, situaţie în care nu se poate vorbi despre faptul că speranţa legitimă ar fi devenit iluzorie. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov şi alţii contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009) instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici:
Recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să se pronunţe în raport de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, în vigoare la data sesizării instanţei.
În motivarea soluţiei sale, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricţiei domiciliare (1951-1955), condiţiile în care autorul recurentei a fost evacuat din casa, modalitatea în care a călătorit, modalitatea în care a supravieţuit în Bărăgan, pe câmp, sub cerul liber, lipsa totala a apei potabile, imposibilitatea de a învăţa, imposibilitatea părăsirii lagărului de munca, supravegherea continua, stigmatul de deportat politic, care le-a marcat existenta, condiţiile in care a copilărit apelantul, încălcarea drepturilor garantate constituţional (in raport de Constituţia din 1948) - dreptul la libertate de gândire/conştiinţă/libertate individuala, dreptul la domiciliu, la corespondenţă, dreptul la muncă, la învăţătură, dreptul la asistenţă medicală de specialitate, dreptul la o viaţă normală, mai ales că Statul ar fi trebuit să garanteze proprietatea particulară, agonisită prin muncă si economisire, aceasta bucurându-se de o protecţie specială, iar propovăduirea sau manifestarea urei de rasă sau de naţionalitate trebuiau sa se pedepsească potrivit legii.
Mai mult, instanţa trebuia să aibă în vedere că, deşi potrivit art. 26 din Constituţia anului 1948, "mama, precum si copii pana la vârsta de 18 ani, se bucura de protecţie deosebita, stabilita prin lege", tocmai statul a supus şi minorii la condiţii inumane de supravieţuire, ce le-au marcat copilăria si le-au afectat dezvoltarea, pe plan social, profesional, familial, moral.
Totodată, este important de avut in vedere că autorul recurentei a fost o persoană persecutată politic începând cu anul 1951 şi până la deces; că, până la momentul încetării sale din viaţă, nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Roman, că persecuţiile politice şi-au pus amprenta asupra personalităţii şi sănătăţii autorului său, că lipsa celor mai elementare condiţii de viaţă au atras suferinţe de neimaginat, că efectele măsurii administrative au fost cel puţin la fel de grele ca şi perioada petrecuta în lagăr - suferinţe fizice si psihice.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantei şi respingerii apelului pârâtului, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
În adoptarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în cauză, întemeiate pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanţa de apel a dat eficienţă Deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 pronunţate de Curtea Constituţională, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretenţiilor reclamantei, însă a completat motivarea şi cu considerente ce nu pot fi primite.
Astfel, este greşit considerentul instanţei de apel în sensul că, întrucât reclamantei i-a fost acordat beneficiul Decretului-Lege nr. 118/1990, „în speţă nu este relevată necesitatea complinirii despăgubirilor în modalitatea pretinsă prin acţiune".
Este adevărat că împrejurarea că reclamanta este beneficiara Decretului-lege nr. 118/1991 nu o îndreptăţeşte automat şi la beneficiul Legii nr. 221/2009, însă nici nu o înlătură de plano, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora, această lege „se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (…), în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, 3 şi 4"
Totodată, nu poate fi primit considerentul curţii de apel potrivit căruia „răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ.".
În condiţiile în care reclamanta a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor sale din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
După stabilirea limitelor investirii, instanţa nu poate schimba, împotriva voinţei părţii, temeiul de drept al acţiunii şi deci, calea procedurală aleasă de parte, fără a încălca principiul disponibilităţii, evident dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Art. 129 alin. (4) C. proc. civ. impune judecătorilor „să pună în discuţia părţilor orice împrejurare de fapt sau de drept pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză", ceea ce instanţa de apel nu a făcut.
În speţă, faţă de temeiul de drept invocat de reclamant în cererea cu care a învestit instanţa, problema de drept care se pune este aceea dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, invocate de reclamantă ca temei al acţiunii sale, mai pot fi aplicate acţiunii formulate, în condiţiile în care au fost declarate neconstituţionale, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, în timp ce procesul era în curs de judecată.
Cu privire la efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunţat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curţi, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare acestei decizii a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of., aşa încât, în raport de Decizia în interesul legii susmenţionată, se impune păstrarea soluţiei din hotărârea recurată, pentru argumentele reţinute de instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Faţă de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamantul nu era titularul unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituţionalitate şi, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Pentru aceste considerente, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 202 C din 16 martie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 858/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 851/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
