ICCJ. Decizia nr. 863/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.863/2012
Dosar nr.1998/108/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al deportării defunctei sale soţii G.A., în perioada ianuarie 1945 - iunie 1948 în U.R.S.S. Siberia şi să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 166.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de soţia sa, în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 542 din 21 iulie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că fosta soţie a reclamantului, G.A. s-a născut la data de 1 martie 1924 şi a decedat la data de 23 aprilie 2009, căsătoria cu reclamantul fiind încheiată la data de 14 decembrie 1950. Soţia reclamantului G.A., a fost deportată în U.R.S.S. la munca de reconstrucţie, în perioada 14 ianuarie 1945 - 28 iunie 1948, respectiv 3 ani, 5 luni si 14 zile. Pentru calitatea de deportat în U.R.S.S., soţia reclamantului, a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, beneficiind de o indemnizaţie începând cu 1 aprilie 1990.
Din chiar titulatura a acestui act normativ (în speţă Decret lege nr. 118/1990) rezultă cu claritate că legiuitorul a făcut distincţie între situaţia persoanelor persecutate din motive politice şi cea a persoanelor deportate în străinătate, distincţie marcată şi prin tratarea separată a celor două categorii de persoane la art. 1 alin. (1), respectiv la art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990.
Că este aşa o demonstrează şi împrejurarea că Decretul-lege nr. 118/1990, în forma sa iniţială se referea exclusiv la persoanele persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere la 6 martie 1945, abia în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 59/1991 fiind reglementate, printre altele şi drepturile persoanelor deportate în străinătate după 23 august 1944.
Rezultă fără putinţă de tăgadă, că sfera persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, momentul acordării şi natura măsurilor reparatorii oferite de statul român au fost în mod clar conturate de legiuitor, potrivit voinţei politice a acestuia.
Legea nr. 221/2009 are în mod cert un caracter reparator şi recompensator doar pentru persoanele care s-au împotrivit sau au fost considerate potrivnice regimului totalitar instaurat la data de 6 martie 1945 şi de aceea de prevederile sale nu poate beneficia reclamantul, a cărui soţie a fost deportată anterior acestei date la munca de reconstrucţie în U.R.S.S., doar pe considerentul apartenenţei la etnia germană, fără a fi evidenţiat vreun act de opoziţie contra regimului politic; dacă legiuitorul ar fi înţeles ca prin acest act normativ să reglementeze măsuri reparatorii şi deportaţilor în URSS, ar fi făcut-o în mod expres, după cum s-a arătat mai sus.
În realitate, problematica despăgubirii persoanelor deportate la muncă forţată în U.R.S.S. are un caracter complex atât din punct de vedere istoric, cât şi etnic (au fost deportaţi cetăţeni de etnie germană din ţările foste aliate cu Germania care în urma Tratatului de la alta au ajuns sub influenţa sovietică, pretextul deportării fiind înlăturarea rapidă a distrugerilor provocate de armata germană), fiind evident că nu a fost avută în vedere de legiuitorul român în momentul edictării Legii nr. 221/2009.
Pe de altă parte, împrejurarea că Legea nr. 221/2009 se adresează numai persoanelor persecutate politic, după instaurarea regimului comunist la 6 martie 1945, rezultă din însuşi titlul legii care se numeşte „Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".
Or, în aceste condiţii, este evident că voinţa legiuitorului, aşa cum rezultă în mod neîndoielnic din textele legii, a fost aceea de a reglementa exclusiv consecinţele măsurilor represive dispuse de Statul Român şi autorităţile sale după 06 martie 1945 iar nu de a repara şi consecinţele nefaste cauzate de abuzurile armatei sovietice, pe măsura înaintării sale spre frontul de vest.
Împrejurarea că soţia reclamantului a fost beneficiară a drepturilor recunoscute de Decretul-lege nr. 118/1990 este irelevantă. Trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din legea nr. 221/2009 o face la acest act normativ postrevoluţionar, este realizată în scopul de a nu exclude de la drepturile prevăzute de prezenta lege pe cei care au fost deja beneficiari ai unor măsuri reparatorii în temeiul acestui decret. Prin urmare, trimiterea pe care art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 o face la Decretul lege nr. 118/1990, nu are ca scop conferirea vocaţiei de destinatari al Legii nr. 221/2009 în favoarea tuturor celor cărora le-au fost recunoscute drepturi în temeiul Decretului–Lege nr. 118/1990. Beneficiarii Legii nr. 221/2009 sunt numai cei enumeraţi în art. 5 din lege, respectiv cei care în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, au fost condamnaţi politic ori au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, iar după decesul acestora, soţul şi descendenţii lor până la gradul al II-lea inclusiv.
În acest context, oricât de evident este caracterul politic şi poate chiar inuman al măsurilor de deportare a unor persoane într-un alt stat, împotriva voinţei lor, pentru a fi supuse la munci forţate, repararea prejudiciilor astfel suferite de către cei în cauză, nu se poate realiza în temeiul Legii nr. 221/2009, deoarece acest act normativ are ca destinatari exclusiv persoanele ce au fost supuse unor condamnări ori măsuri administrative în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după decesul acestora, pe soţul ori descendenţii până la gradul al II-lea a persoanelor persecutate politic în această perioadă expres indicată de lege şi care au săvârşit fapte de opoziţie faţă de regimul politic instaurat la 06 martie 1945.
Aşa fiind, în condiţiile în care situaţia reclamantului nu se grefează pe situaţiile reglementate de Legea nr. 221/2009, o interpretare extensivă a dispoziţiilor acestui act normativ, ar constitui o încălcare a principiilor constituţionale sus-enumerate, deoarece legea nu conferă dreptul al despăgubiri pentru măsuri cu caracter politic dispuse anterior datei de 6 martie 1945, fiind fără relevanţă situaţia în care o atare măsură a fost dispusă înainte de 6 martie 1945 dar s-a prelungit după această dată câtă vreme legea se referă cu necesitate la luarea măsurii exclusiv după data de 06 martie 1945 iar nu şi anterior.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 124/ A din 27 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul reclamantului.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii lui a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată şi încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerenţă şi instabilitate legislativă.
Din această cauză s-a ajuns la existenţa unor reglementări paralele şi care au aceeaşi finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă. Curtea Constituţională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferenţa constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestaţii lunare, până la sfârşitul vieţii, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi o sumă globală, în cazul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În fine, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin (5) din Constituţie.
Conform art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt general obligatorii şi au putere de lege numai pentru viitor.
În cazul de faţă, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Prin urmare, această decizie a Curţii Constituţionale a devenit obligatorie pentru instanţă, iar art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care reprezintă temeiul juridic al acţiunii reclamantului G.I., şi-a încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamantului sub aspectul despăgubirilor morale. Această soluţie se impune, chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendenţia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Nu se poate reţine nici că reclamantul avea, anterior deciziei Curţii Constituţionale un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Avea doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o putea pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocată în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau o ordonanţă.
Relativ la prejudiciul moral invocat de reclamant se impune a fi subliniat că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, trecerea timpului făcând ca, acesta să se atenueze substanţial, fiind reparat integral prin recunoaşterea comportamentului abuziv al Statului Comunist, precum şi prin beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, nemaifiind necesară acordarea unor sume cu acest titlu. Din acest punct de vedere, reparaţia acordată prin cele două componente (una morală şi una materială), de către actul normativ anterior menţionat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităţilor comuniste.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de reclamant, care a formulat următoarele critici:
Recurentul arată că instanţa nu a analizat motivele sale de apel, ci a respins apelul, cu motivarea că printr-o decizie a Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.
Reclamantul contestă soluţia instanţei privind admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, susţinând că, faţă de dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acestuia pot solicita instanţei obligarea statului la despăgubiri.
În speţă, cererea de despăgubiri a fost formulată în calitate de soţ al defunctei G.A. care a fost victima unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul că a fost dislocată şi deportată avându-se în vedere că era de etnie germană.
Ca atare, în calitate de soţ supravieţuitor se justifică calitatea procesuală activă de a porni o acţiune în temeiul Legii nr. 221/2009.
În ce priveşte dreptul de a primi despăgubiri, recurentul susţine că măsura luată împotriva fotei sale soţii a avut un caracter eminamente politic şi nu de drept comun, fiind o măsură abuzivă luată de autorităţile care au preluat puterea după evenimentele din august 1944.
Măsura deportării a fost o măsură administrativă luată de noile forţe care au preluat puterea, fără nici un element de legalitate, în sensul că, niciodată soţia recurentului nu a făcut vreo manifestare de simpatie faţă de armata de ocupaţie germană; nu s-a dovedit niciodată că ar fi participat într-un fel sau altul la evenimentele de război sau din spatele frontului. Ca atare, măsura deportării era un act samavolnic, fără nici o bază legală fiind un simplu abuz de putere al noilor autorităţi instaurate la putere.
Dovada măsurii administrative cu caracter politic a fost evidenţiată si în carnetul de muncă al defunctei în care la poziţiile 18 şi 19 se arată că a fost deportată pentru muncă de reconstrucţie iar operarea în carnetul de muncă s-a făcut în temeiul adeverinţei nr. 46249 din 17 noiembrie 1977 eliberată de Ministerul Muncii - oficiul de evidentă a documentelor de asigurare Bucureşti.
Se mai susţine că, la data depunerii acţiunii era în vigoare acel text legal, în baza căruia, foarte multe persoane şi-au primit drepturile, fiind o măsură discriminatorie, şi, întrucât soluţionarea cauzei s-a făcut exclusiv cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, iar Curtea de Apel nu a analizat fondul problemei, respingând cererea, tot pe un motiv formal, astfel că, la nici una din instanţe, nu s-a analizat fondul.
Prejudiciul moral suferit nu a fost reparat, iar echivalentul bănesc la care se consideră îndreptăţit nu l-a primit, întrucât beneficiile acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 au fost modice şi nu au avut în vedere integralitatea prejudiciului material suferit.
Tocmai pentru că prejudiciile nu au fost reparate prin Decretul Lege nr. 118/1990, legiuitorul a considerat necesar să adopte Legea nr. 221/2009, care are un caracter reparator, de natură a compensa marile prejudicii morale şi materiale suferite de cetăţenii Statului Român în urma măsurilor abuzive luate de autorităţi.
Solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond pentru a se pronunţa cu privire la fondul pretenţiilor.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a reţinut că reclamantul nu justifică legitimare procesuală activă, iar instanţa de apel a respins apelul reclamantului, cu o motivare generală, fără legătură cu motivele de apel formulate de acesta şi fără a ţine seama de obiectul cererii de chemare în judecată.
Deşi tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, motivarea hotărârii vizează fondul cauzei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul.
Fără a analiza motivele de apel, reţinând considerente străine de natura pricinii şi care nu au legătură cu motivele de apel formulate de reclamant, curtea de apel a respins apelul reclamantului.
Din această perspectivă, recursul este fondat.
Dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. reglementează în mod imperativ obligaţia instanţei de judecată de a arăta în cadrul hotărârii, motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii astfel pronunţate, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, nemotivarea constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, cu consecinţa casării acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, situaţie ce se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este indispensabilă pentru controlul exercitat de instanţa ierarhic superioară şi constituie, printre altele, o garanţie împotriva arbitrarului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea lipseşte cu desăvârşire, adică atunci când nu se arată care sunt considerentele pentru care cererile şi mijloacele de apărare invocate de parte prin apelul dedus judecăţii au fost înlăturate, hotărârea este nulă şi se impune casarea sa, cu reluarea judecăţii.
Instanţa de apel avea a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de reclamant, atât în ce priveşte calitatea procesuală activă, cât şi pe fondul cauzei.
În lipsa oricăror considerente în acest sens, Înalta Curte apreciază că Decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar asupra acesteia, aşa încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva deciziei nr. 124/ A din 27 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 866/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 854/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
