ICCJ. Decizia nr. 911/2012. Civil. Conflict de competenţă. Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.911/2012
Dosar nr.15705/271/2010
Şedinţa publică din 10 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 30 din 9 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Asociaţia Serviciul pentru Asistenţă în Situaţii Speciale (S.A.R.T.I.S.S.) Oradea şi pârâta SC G.I. SRL Satu Mare, în favoarea Judecătoriei Oradea.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că obiectul litigiului îl constituie restituirea de către pârâtă a sumei de 5.000 lei, pe care aceasta ar fi încasat-o nejustificat, reclamanta motivând că suma reprezintă garanţia pe care pârâta a plătit-o în contul reclamantei pentru participarea la o licitaţie organizată de aceasta din urmă şi, întrucât pârâta nu a câştigat licitaţia, reclamanta a dispus restituirea garanţiei, însă, din eroare, plata a fost efectuată de două ori.
Având în vedere că pârâta este o societate comercială, precum şi împrejurarea că suma solicitată provine dintr-un fapt comercial, şi anume participarea la o licitaţie pentru executare de lucrări, Curtea de Apel a apreciat că litigiul are caracter comercial, astfel încât, în cauză, sunt aplicabile regulile prevăzute de art. 10 şi 12 pct. 4 C. proc. civ., ce reglementează competenţa alternativă, ţinându-se cont de alegerea reclamantului, care a sesizat Judecătoria Oradea.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 10 şi 12 C. proc. civ., întrucât litigiul de faţă nu are caracter comercial, nefiind o creanţă rezultată dintr-o operaţiune comercială sau dintr-un contract comercial.
În speţă, sunt incidente prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ., cererea fiind de competenţa instanţei de la sediul principal al pârâtei, respectiv a Judecătoriei Satu Mare.
Mai mult, la data pronunţării ambelor hotărâri ale instanţelor vizate de conflictul de competenţă, pct. 4 al art. 10 C. proc. civ. fusese abrogat prin Legea nr. 71/2011, a susţinut recurenta.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Obiectul cererii de chemare în judecată formulate în cauză la data de 6 august 2010 este reprezentat de restituirea unei sume de bani pretins plătită de către reclamantă, fără a fi fost datorată.
Cererea a fost adresată Judecătoriei Oradea, instanţă care, admiţând excepţia necompetenţei teritoriale invocată de către pârâtă prin întâmpinare, s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare, în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei, aplicând dispoziţiile art. 5 şi 7 alin. (1) C. proc. civ.
La rându-i, Judecătoria Satu Mare s-a dezînvestit în favoarea Judecătoriei Oradea, în aplicarea art. 10 pct. 4 şi 12 C. proc. civ. şi art. 56 C. com., act de procedură ce a generat conflictul negativ de competenţă soluţionat prin Decizia recurată.
Se constată că, în mod greşit, prin regulatorul de competenţă s-a făcut aplicarea art. 10 pct. 4 C. proc. civ. potrivit cărora, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai este competentă, „în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii".
Instanţa care a soluţionat conflictul negativ de competenţă a considerat că restituirea de către pârâtă a sumei de bani pretins încasate, deşi nu era datorată, reprezintă o obligaţie comercială, în considerarea calităţii de comerciant a acesteia şi a împrejurării că suma solicitată provine dintr-un fapt comercial, şi anume participarea la o licitaţie pentru executare de lucrări.
O asemenea argumentare relevă, chiar dacă nu s-a menţionat expres, aplicarea dispoziţiilor art. 4 C. com., în conformitate cu care sunt considerate ca fapte de comerţ (subiective), în afară de faptele obiective de comerţ enumerate limitativ în art. 3, „celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul".
Izvorul pretinsei obligaţii de restituire în sarcina pârâtei nu este reprezentat de participarea la licitaţia pentru executare de lucrări, astfel cum s-a considerat prin hotărârea recurată, deoarece nu restituirea garanţiei pentru licitaţie – returnată către pârâtă –se solicită în cauză, ci a unei alte plăţi pretins nedatorate, efectuate de către reclamantă, în condiţiile în care s-a susţinut că returnarea garanţiei s-a făcut de două ori.
Or, plata pretins nedatorată efectuată de către un necomerciant constituie un fapt juridic civil, unul licit, ceea ce înseamnă că obligaţia de restituire a sumei de bani astfel plătite are, de asemenea, un caracter civil, fiind întrunită situaţia de excepţie de la regula caracterului comercial al obligaţiilor comerciantului, astfel cum prevede art. 4 C. com., anterior citat.
Art. 56 C. com., la care s-a făcut referire în hotărârea Judecătoriei Satu Mare, ultima instanţă care s-a dezînvestit de soluţionarea cauzei, nu este relevant, deoarece interesează aplicarea legii comerciale şi unui necomerciant în ipoteza încheierii unui act juridic ce are caracter comercial pentru cealaltă parte din raportul juridic obligaţional.
Or, în speţă, se pune problema determinării tocmai a acestei ipoteze, respectiv a caracterului comercial al faptului juridic pentru comerciantul însuşi, fiind incidente prevederile art. 4 C. com., cu atât mai mult cu cât art. 56 este aplicabil doar raporturilor obligaţionale născute dintr-un act juridic, după cum rezultă din chiar referirea legiuitorului la „contractanţi", nu şi celor izvorâte dintr-un fapt juridic, precum în cauză.
Este de precizat că nu are relevanţă în speţă, astfel cum pretinde recurenta - pârâtă, abrogarea (cu excepţiile anume prevăzute, printre care nu figurează art. 4, a cărui incidenţă a fost analizată în cauză) a dispoziţiilor Codului comercial la data intrării în vigoare a noului C. civ., respectiv la data de 1 octombrie 2011, în conformitate art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a codului.
Pretinsa plată nedatorată este susceptibilă de repetiţiune din momentul încasării sale, astfel încât calificarea naturii obligaţiei de restituire, ca fiind civilă sau comercială, este supusă legii de drept material în vigoare la data naşterii sale; or, art. 4 C. com. era încă în vigoare, de altfel, nu îşi încetase încă activitatea la data formulării cererii de chemare în judecată - 6 august 2010.
În aceste condiţii, nu este incident art. 10 pct. 4 C. proc. civ. (implicit, nici art. 12), fiind vorba despre o cerere personală patrimonială formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat, ce atrage competenţa de soluţionare în primă instanţă a judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul principal al pârâtei, în aplicarea art. 7 alin. (1) cu referire la art. 5 C. proc. civ., respectiv competenţa Judecătoriei Satu Mare.
Cu toate că cele expuse anterior sunt suficiente pentru conturarea soluţiei adoptate în cauză, trebuie precizat că, pornind chiar de la premisa reţinută de către Curtea de Apel, aceea a existenţei unei obligaţii comerciale a pârâtei, în aplicarea art. 10 pct. 4 C. proc. civ., tot nu s-ar ajunge la o altă concluzie decât aceea a competenţei Judecătoriei Satu Mare de soluţionare a cauzei.
Niciuna dintre ipotezele din art. 10 pct. 4 nu relevă competenţa Judecătoriei Oradea, ce a fost iniţial învestită în cauză.
După cum s-a arătat, obligaţia repetiţiunii plăţii nedatorate se naşte din momentul încasării sumei plătite, dar nedatorate; aşadar, sintagma „locul unde obligaţia a luat naştere" defineşte în speţă locul încasării, situat în localitatea în care se află sediul pârâtei.
În ceea ce priveşte „locul plăţii", acesta este determinat în cauză în raport de pretinsa obligaţie a pârâtei de restituire a plăţii nedatorate, plata semnificând, în acest caz, executarea obligaţiei de restituire.
Potrivit art. 1104 alin. (2) C. civ. (în vigoare la data naşterii obligaţiei de repetiţiune), dacă părţile raportului obligaţional nu au stabilit locul plăţii, aceasta se efectuează la domiciliul debitorului, aşadar, la sediul pârâtei.
Ca atare, în oricare dintre situaţiile descrise de art. 10 pct. 4 C. proc. civ., tot Judecătoria Satu Mare ar fi competentă să soluţioneze pricina.
Faţă de considerentele expuse, se constată că, prin aplicarea greşită a legii, Curtea de Apel Oradea a considerat că Judecătoriei Oradea îi revine competenţa ratione materiae de soluţionare în primă instanţă a cererii în pretenţii de faţă, motiv pentru care Înalta Curte va admite recursul şi, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica sentinţa recurată, în sensul stabilirii competenţei soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare, în aplicarea art. 22 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC G.I. SRL Satu Mare împotriva sentinţei nr. 30 din 9 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Modifică sentinţa recurată în sensul că stabileşte competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 91/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 888/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
