ICCJ. Decizia nr. 938/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.938/2012
Dosar nr.2203/115/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1424 din 7 septembrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamantul F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 2.000 euro, echivalată în lei la data plăţii, reprezentând daune morale şi la plata a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că mama reclamantului a fost victima deportării în U.R.S.S., pe motiv că era de etnie germană. La data de 1 ianuarie 1945 a fost ridicată de acasă, din oraşul Lugoj. Obligată să lase în urmă tot ce a avut, mama reclamantei, deportată în U.R.S.S., nu a avut casă, documente, într-un cuvânt nimic, fiind dusă în lagăr, în condiţii inumane, suferind de frig şi foame şi obligată să lucreze la munca brută. Datorită acestor condiţii inumane, mama reclamantului s-a îmbolnăvit grav .
Prin documentele depuse la dosar, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în disp. art. 3, art. 5 din Legea nr. 221/2009, care îl îndreptăţeşte a solicita obligarea statului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin dislocarea mamei sale.
Cât priveşte însă cuantumul daunelor morale, instanţa de fond a apreciat că suma de 1.000.000 euro solicitată prin acţiunea introductivă este exagerată.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009 şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, s-a reţinut că se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
De asemenea, tribunalul a apreciat că se impune stabilirea unei despăgubiri globale, fără a se distinge între cele două tipuri de prejudicii, iar la stabilirea cuantumului se va avea în vedere faptul că orice dislocare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea.
Drept urmare, la stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat doar în parte şi dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 2.000 euro.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamantul, cât şi pârâtul.
Prin Decizia nr. 326 din 22 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant; a admis apelul declarat de pârât; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea formulată de reclamantul F.I.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi antecesoarea reclamantului a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internată într-o unitate de muncă forţată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucţia Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliţie ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945.
În realitate, măsura deportării şi punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupaţie sovietice, care se aflau pe teritoriul României, ţara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. şi aflată sub armistiţiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuţii limitate.
Curtea de apel a reţinut că măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetăţeni români a fost luată şi pusă în practică exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând la acea dată Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În consecinţă, instanţa de apel a arătat că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S., întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române, indiferent că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicată.
Împotriva acestei decizii, a exercitat calea de atac a recursului reclamantul F.I., solicitând, pe fondul cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor cerute.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale, sens în care înţelege să îşi completeze temeiul juridic al acţiunii ca fiind art. 998 şi art. 999 C. civ., care îndreptăţeşte orice persoană care a suferit un prejudiciu să solicite o justă despăgubire de la persoana răspunzătoare, art. 504 - 507 C. proc. pen., precum şi art. 2 si art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, alături de cele invocate prin acţiunea introductivă.
Totodată, recurentul a susţinut că sunt aplicabile în continuare disp. Legii nr. 221/2009, care prevăd că acţiunile în solicitare de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat de către regimul comunist, sunt scutite de la plata taxei de timbru, coroborate cu prevederile Legii 146/1997, art. 15 lit. f), lit. g) şi lit. s). Simpla reglementare a lit. f), lit. g) şi lit. s) în art. 15 al Legii 146/1997, independent de existenta Legii nr. 221/2009, chiar anterior emiterii acestei din urmă legi, concretizează posibilitatea conferită de către legiuitor persoanelor care au suferit condamnări sau măsuri administrative de a solicita repararea prejudiciului moral.
Temeiurile de drept comun indicate, care se completează reciproc, se aflau la temelia dispoziţiei redate în art. 5 lit. a) din Legea 221/2009 şi sunt în concordanţă cu prevederile dreptului comunitar.
Potrivit reglementărilor Uniunii Europene, la care România este parte, normele de drept comunitar au aplicabilitate prioritară faţă de normele juridice interne ale statului membru.
Cartea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când analizează incidenţa acordării despăgubirilor pentru daune morale, în temeiul art. 41 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ia în considerare prejudiciul moral, adică repararea stării de temere a neplăcerilor şi a incertitudinilor care au rezultat din încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, precum şi a altor daune nemateriale.
Mai mult de atât, atunci când diferitele elemente care constituie prejudiciul nu pot face obiectul unui calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă. Curtea poate fi determinată să le analizeze de o manieră globală (a se vedea Hotărâtrea din 6 aprilie 2000 în Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei paragraf 29).
Criteriul general invocat de la Strasbourg este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între despăgubirile acordate şi încălcarea Convenţiei, cum este în speţă, atingerea adusă reputaţiei, având în vedere totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora ( Hotărârea din 13 iulie 1995 pronunţată în Cauza Tolstov Miloslovskv împotriva Regatul Unit al Marii Britanii).
A învederat recurentul şi faptul că Legea nr. 221/2009 se referă la victimele regimului totalitar comunist stabilit în România după 6 martie 1945. Acest regim a fost condamnat de mai multe texte internaţionale.
Primul document important, care a încercat să abordeze regimul totalitar prin analizarea acestuia, îl reprezintă Rezoluţia nr. 1096 privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care se referă la măsurile de eliminare a moştenirii fostelor sisteme totalitare comuniste. Este considerat că totalitarismul comunist este o versiune nouă a vechii tiranii.
Prin această rezoluţie se prevede în mod expres faptul că măsurile care trebuie luate în vederea reabilitării victimelor justiţiei totalitare comuniste trebuie să stabilească reparaţii care nu vor fi mai mici decât ale celor condamnaţi pe nedrept pentru comiterea de crime. În acest sens se va ţine cont de modalitatea în care sunt formulate prevederile ce se regăsesc în art. 504 şi 505 C. proc. pen., care se referă la repararea de către stat a pagubei suferite.
Această Rezoluţie a fost precedată de Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 6615 din 7 mai 1992 adresată Comitetului de miniştri în care este atrasă atenţia asupra faptului că „diferite ţări din Europa Centrală şi de Est" au adoptat măsuri de „decomunizare" incompatibile cu standardele europene în materie de drepturi ale omului, precum şi nr. 1481/2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, intitulată „Necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare".
Mai mult, în lipsa unei reglementări coerente a reparării unor prejudicii morale derivate din astfel de încălcări în dreptul intern, judecătorul naţional are obligaţia să facă aplicaţiunea dispoziţiilor Convenţiei, ca parte integrantă ea însăşi a dreptului intern, conform disp. art. 20 din Constituţia României.
Privind în ansamblu toate prevederile invocate, unele cu o forţă juridică superioară şi deciziilor Curţii Constituţionale, în speţă normele de drept comunitar, acţiunea în despăgubiri formulată se dovedeşte a fi în continuare întemeiată şi îndreptăţită.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani a fost luată şi pusă în practică la sfârşitul anului 1944 şi începutul anului 1945, exclusiv de către autorităţile sovietice de ocupaţie şi nu de către fosta miliţie ori securitate comunistă (la acea epocă nici nu fuseseră înfiinţate, pe teritoriul României funcţionând Poliţia şi Siguranţa), contribuţia autorităţilor române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localităţile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenţei cetăţenilor la această etnie, domiciliul sau reşedinţa, precum şi vârsta şi sexul acestora. În rest, date fiind şi competenţele limitate ale autorităţilor române aflate sub ocupaţie, măsura efectivă a deportării în U.R.S.S. a fost decisă şi pusă în practică de către autorităţile sovietice, acest proces finalizându-se în februarie 1945.
În speţă, nu se aplică Legea nr. 221/2009, care nu se referă explicit şi la situaţiile şi persecuţiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, întreprinse de autorităţile sovietice de ocupaţie, cu concursul limitat al autorităţilor administrative române.
Având în vedere că legea nu distinge, atunci nici interpretului legii nu îi este îngăduit a distinge, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 221/2009, prin însuşi titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în ciuda faptului că etnicilor germani deportaţi în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-Lege nr. 118/1990, republicată.
În această privinţă, aşa cum se poate lesne observa chiar din titlul Decretului-lege nr. 118/1990, voinţa legiuitorului român a fost clar şi neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor şi în textul Legii nr. 221/2009.
În consecinţă, dispoziţiile legii speciale, ce constituie temeiul de drept al acţiunii reclamantelor, sunt clare şi nu lasă loc de interpretări, neputând fi aplicate prin analogie şi altor situaţii decât cele prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor în temeiul altui temei de drept, este de reţinut că, în condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar echivala cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului, act procedural nepermis de lege.
Or, examinarea în recurs pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată nu este permisă, după cum nu există nici posibilitatea legală de examinare din oficiu a unui alt temei juridic, aceasta indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor.
Nici criticile reclamantului ce vizează aplicarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a normelor de drept comunitar, nu au suport şi urmează a fi înlăturate ca nefondate.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei de către România, în anul 1994.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.I. împotriva deciziei nr. 326 din 22 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 957/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 91/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
