ICCJ. Decizia nr. 934/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 934/2012
Dosar nr. 939/83/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 422/D din 23 aprilie 2010, Tribunalul Satu Mare a admis în parte, întemeiat pe disp. art. 5 din Legea nr. 221/2009, acţiunea civilă înaintată de reclamanta L.E. (născ. V.), în reprezentarea def. V.I. (dec. 30 aprilie 1945 în lagărul de prizonieri din localit. Nikitovka, fosta U.R.S.S.) împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a constatat, întemeiat pe disp. art. 4 alin. (2), rap. la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorul reclamantei, constând în efectuarea de către acesta a prizonieratului pe teritoriul fostei U.R.S.S., ulterior survenind decesul acestuia în lagărul de prizonieri din localit. Nikitovka, fosta U.R.S.S., la data de 30 aprilie 1945; a obligat pârâtul, întemeiat pe disp. art. 5 alin. (1) lit. a), cu aplic. disp. art. 5 alin. (4) din acelaşi act normativ, să plătească reclamantei suma de 100.000 euro, echivalent în lei la data efectivă a plăţii, pretenţii reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a măsurii administrative de mai sus; a respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că antecesorul reclamantei a fost deportat şi transportat pe teritoriul fostei U.R.S.S., în lagărul de muncă din localitatea Nikitovka, unde a decedat la data de 30 aprilie 1945. Din cuprinsul actelor de stare civilă depuse de reclamantă rezultă că aceasta s-a născut la data de 18 februarie 1945, anterior decesului tatălui său, însă practic a rămas orfană de tată mai înainte să-l cunoască vreodată.
Asupra modalităţii concrete de reparare a prejudiciului cauzat antecesorului reclamantei prin adoptarea măsurii de mai sus, instanţa a apreciat că în cauză sunt incidente disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi din această perspectivă acţiunea este întemeiată.
În ce priveşte însă cuantumul concret al despăgubirilor solicitate de reclamantă, instanţa a reţinut în primul rând că, faţă de natura juridică a daunelor morale, acestea decurg din prejudiciul moral încercat ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic dispuse în cauză. Altfel spus - şi reţinând un raţionament judiciar similar, exprimat însă în privinţa încălcării unui drept fundamental garantat prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocoalele Adiţionale la aceasta - prejudiciul moral presupune repararea ";stărilor de nelinişte, de disconfort şi de incertitudine ce rezultă din acea încălcare"; (Hotărârea nr. 6 aprilie 2001, Comingersoll împotriva Portugaliei).
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii, iar în subsidiar, reducerea despăgubirilor acordate şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare, solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea în parte a sentinţei în sensul acordării daunelor morale într-un cuantum mai redus.
Ulterior Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a invocat că, raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, prin care au fost declarate ca fiind neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza I din Legea nr. 221/2009, nu mai pot acorda despăgubiri.
Prin Decizia nr. 64/2011-A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis, ca fondate, apelurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei la suma de 10.000 euro; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că măsura luată împotriva tatălui reclamantei - deportarea, nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmarea unei condamnări, ci a unei măsuri administrative şi că, analizată prin prisma dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/20009, nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate în mod expres în acest articol. Analizată fiind însă prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi implicit la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990 se constată că deportarea, prizonieratul satisfac criteriile prevăzute de aceste legi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Deportarea etnicilor germani şi maghiari pe teritoriul fostei U.R.S.S., lansată de forţele sovietice de ocupaţie la 6 ianuarie 1945, în baza Ordinului nr. 1.761 din 16 decembrie 1944 de mobilizare a tuturor etnicilor germani capabili de muncă, bărbaţi între 17 - 45 ani, femei între 18 - 30 ani, constituie o măsură administrativă abuzivă, recunoscută de legiuitor şi prin reglementarea cuprinsă în art. 1 alin. (2) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, perioada respectivă fiind luată în calcul la stabilirea vechimii în muncă, cu acordarea unei indemnizaţii lunare calculată conform art. 1 alin. (3) din acest act normativ, iar categoriile de persoane beneficiare ale Decretului-lege nr. 118/1990 sunt enunţate în chiar titlul legii privind ";acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 ianuarie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri";.
De asemenea, curtea de apel a reţinut că sunt nefondate susţinerile Parchetului privind inaplicabilitatea Legii nr. 221/2009 cu privire la reclamantă, cât timp împotriva tatălui acesteia, măsura abuzivă a deportării a fost luată anterior perioadei de referinţă prevăzute de lege, respectiv 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, chiar dacă măsura administrativă împotriva tatălui reclamantei a fost luată de statul rus înainte de 6 martie 1945, Rusia la data respectivă era aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui, obligaţii colaterale unor drepturi cetăţeneşti elementare printre care dreptul la viaţă, integritate corporală şi siguranţă personală.
Caracterul abuziv al măsurii luate împotriva tatălui reclamantei nu numai că a continuat şi după 6 martie 1945, dar chiar la luarea acestei măsuri statul român a fost complice şi a acceptat ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un alt stat aliat pe teritoriul acestuia, fără a întreprinde nicio măsură de împiedicare a acesteia.
Referitor la criticile Parchetului cu privire la faptul că nu s-ar mai putea acorda în baza Legii nr. 221/2009 despăgubiri morale, instanţa de apel a arătat că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării acestei decizii ci, eventual, este aplicabilă celor înregistrate ulterior pronunţării sale.
A aprecia în alt mod, ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instanţa de apel a considerat fondate criticile Statului Român privind reducerea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei raportat la practica Curţii în materie care în situaţii similare a acordat moştenitorilor celor decedaţi urmare a măsurii luate, doar o sumă de 10.000 de euro astfel că, instanţa de fond a cuantificat greşit despăgubirile cuvenite acesteia.
Chiar raportat la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale şi a celor materiale cuantumul despăgubirilor stabilite de instanţa de fond este discordant cu această practică, astfel că se impune diminuarea acestora conform celor expuse.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare, solicitând, pe fond respingerea acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, pârâtul a susţinut cu privire la cuantumul despăgubirilor, că acestea au fost supraevaluate, întrucât nu s-a făcut dovada deteriorării situaţiei materiale a reclamantei ca urmare a măsurilor luate.
În acest sens, pârâtul-recurent a făcut trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care a acordat frecvent sume relativ modeste cu titlu de despăgubiri morale, iar uneori chiar deloc (cauza Hood/Marii Britanii, cauza Nicolova/Bulgariei).
Totodată, s-a arătat că repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de către legiuitor prin prevederile O.U.G. nr. 214/1999 şi Decretului-lege nr. 118/1990. Aşadar, Legea nr. 221/2009 nu are caracter de complinire, întrucât nu înlătură drepturile deja stabilite prin legi anterioare, de care reclamanta a beneficiat.
Pârâtul a criticat decizia recurată şi prin prisma reglementărilor O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-a modificat Legea nr. 221/2009, sub aspectul instituirii unor criterii de cuantificare dar şi un plafon până la care se pot acorda despăgubiri persoanelor care se încadrează în categoriile enunţate de acest act normativ.
În motivarea recursului, pârâtul a invocat şi Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Astfel, în temeiul Legii nr. 221/2009 se poate solicita şi dispune de către instanţă doar constatarea caracterului politic al acestor condamnări şi a măsurilor administrative asimilate acestora, fără acordarea despăgubirilor morale.
S-a invocat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în legătură cu existenţa ";speranţei legitime";, stabilindu-se că reclamanţii nu pot susţine că au o speranţă legitimă ca cererile lor să fie soluţionate în temeiul unei legi, după invalidarea acesteia.
Recursul este fondat în sensul celor ce succed, urmând a fi admis:
Astfel, vor fi analizate criticile formulate de pârât care aduc în discuţie efectul pe care îl are în cauză Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât admiterea recursului pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În acest context, este de reţinut că, apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare a invocat acest aspect ca motiv de apel de ordine publică, în completarea motivelor de apel formulate în scris, după cum rezultă din practicaua Deciziei nr. 64/2011.
Însă, instanţa de apel, în mod greşit, nu a reţinut aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Faţă de cele ce preced, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi admis recursul pârâtului, cu consecinţa modificării în parte a deciziei curţii de apel, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Satu Mare împotriva Deciziei nr. 64/2011-A din 10 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Modifică decizia, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanta L.E., ca nefondată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 933/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 935/2012. Civil → |
|---|
