ICCJ. Decizia nr. 936/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 936/2012
Dosar nr. 1915/30/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 19 martie 2010, reclamanţii F.I.R. şi F.O. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să fie obligat pârâtul la acordarea de despăgubiri în cuantum de 350.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de către petentul F.I.R., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie, măsură administrativă dispusă de către fosta miliţie prin decizia M.A.I. nr. 239/1952; acordarea de despăgubiri în cuantum 350.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de către petenta F.O., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea sa împreună cu întreaga familie, măsură administrativă dispusă de către fosta miliţie prin decizia M.A.I. nr. 239/1952; acordarea de despăgubiri în cuantum de 350.000 euro echivalent în lei la data plăţii reprezentând contravaloarea prejudiciului moral suferit de către soţul petentei F.O., respectiv tatăl petentului F.I.R., F.I., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea acestuia împreună cu întreaga familie, măsură administrativă dispusă de către fosta miliţie prin decizia M.A.I. nr. 239/1952; acordarea de despăgubiri în cuantum de 350.000 euro echivalent în lei la data plăţii, reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de către familia subsemnaţilor petenţi urmare a lipsei de folosinţă (pe întreaga perioadă a strămutării şi ulterior până la restituire) a imobilelor aflate în proprietatea familiei subsemnaţilor, contravaloarea prejudiciului material suferit de către familia subsemnaţilor petenţi urmare a lipsei de folosinţă şi proprietate a imobilelor care nu au fost restituite - păduri, fâneţe şi terenuri arabile, precum şi contravaloarea prejudiciului material pentru bunurile mobile confiscate, furate şi distruse la momentul deportării; cu cheltuieli de judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 2587 din 11 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost admisă în parte acţiunea reclamanţilor F.I.R. şi F.O., fiind obligat pârâtul Statul Român să le plătească acestora câte 10.000 euro pentru prejudiciul suferit în nume propriu şi câte 5.000 euro pentru cel suferit de reclamanţi, în calitate de rude ale defunctului F.I., respectiv fiu şi soţie supravieţuitoare.
Analizând acţiunea reclamanţilor în raport de probatoriul administrat şi prevederile legale în materie, instanţa de fond a constatat că aceasta este întemeiată în parte, reclamanţii făcând dovada strămutării în comuna Însurăţei (Bărăgan) în perioada 20 aprilie 1952 - 20 decembrie 1955, în baza decizia M.A.I. nr. 239/1952, conform adresei F-118-13 mai 1999 a Ministerului Justiţiei - Direcţia Instanţelor Militare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri, în termen legal, atât reclamantul F.I.R. cât şi pârâtul Statul român.
Prin Decizia nr. 237 din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamantul F.I.R.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamantului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea (măsura administrativă de deportare în Bărăgan a părinţilor săi), datorită caracterului politic evident şi notoriu al acesteia, la data pronunţării sentinţei (10 noiembrie 2010, când fusese completat textul art. 5 alin. (1) lit. a) al Legii nr. 221/2009 prin O.U.G. nr. 62/2010), el se califica ca persoană îndreptăţită la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009.
Redactarea acestui text la data apariţiei legii era restrictivă în această privinţă (astfel cum arată instituţia pârâtă în apelul său) însă la momentul pronunţării sentinţei textul permitea o abordare mai generoasă.
Menţinerea soluţiei de admitere - fie şi în parte - a pretenţiilor sale nu mai este însă posibilă în prezent datorită dispariţiei temeiului juridic al acţiunii în despăgubiri ca urmare a publicării Deciziei nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale (despre care a menţionat şi reclamantul în notele sale de şedinţă pentru termenul de judecată din 8 februarie 2011) şi care - contrar susţinerilor acestuia - a produs un atare efect şi asupra cauzelor nefinalizate printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Că reclamantul a anticipat o atare interpretare rezultă şi din faptul că prin notele de şedinţă amintite a susţinut că acţiunea sa este admisibilă pe baza dispoziţiilor de drept comun din dreptul naţional care permit stabilirea răspunderii civile delictuale a statului - respectiv art. 998 şi urm. C. civ. - precum şi a celor cuprinse în acte şi tratate internaţionale semnate şi ratificate de Statul Român, în special în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - art. 41 şi art. 1 din Protocolul 1 (Adiţional).
În ceea ce priveşte această cerere din apel referitoare la precizarea temeiului juridic corect al acţiunii, curtea de apel a constatat că ea nu poate fi primită şi nu poate primi o soluţie favorabilă întrucât prin textele din legea naţională menţionată se tinde la înlocuirea temeiului juridic iniţial al acţiunii, indicat în mod expres de reclamant (care solicită aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, astfel cum rezultă din înscrisul de la dosar) şi la declanşarea unei acţiuni de drept comun, ceea ce nu este permis de lege.
Acceptarea unei asemenea proceduri ar conduce la transformarea, pentru prima dată în apel, a acţiunii formulate iniţial în cadrul special şi derogatoriu al Legii nr. 221/2009, într-o nouă acţiune, de drept comun, ceea ce procedura civilă nu îngăduie.
Prin urmare, discuţia trebuie purtată doar asupra temeiului juridic iniţial al acţiunii, pe care însă Decizia nr. 1.358 din 21 ianuarie 2010 a Curţii Constituţionale l-a lipsit de efecte.
Decizia nr. 1.358/2010 de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, de la data publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia revizuită, un caracter general obligatoriu şi putere pentru viitor.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii nu aveau, la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, un ";bun"; în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 al Protocolului adiţional (nr. 1) la Convenţie, pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanşarea procesului, ci, doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art. 374 alin. (1) coroborat cu art. 376 alin. (1) şi cu art. 377 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).
Faptul că statul nu are, potrivit obligaţiilor pozitive impuse de Convenţie, decât obligaţia de protecţie a unui ";bun"; (în sensul autonom consacrat de acest act normativ, incluzând aici şi un interes patrimonial existent şi suficient de caracterizat), iar nu şi obligaţia de garantare a dreptului de a dobândi un astfel de bun, este argumentat în Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale şi prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie (Hotărârea din 23 noiembrie 1984 din cauza Van der Mussele contra Belgia, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letonia, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Polonia).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligaţie la plată a statului în cauzele având ca obiect Legea nr. 221/2009 urma să îşi producă efectele, cel mai devreme, la data soluţionării apelului, ori, din moment ce Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost pronunţată şi publicată anterior acestui moment, dispoziţiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din lege - care au condus iniţial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale (art. 147 alin. 1 din Constituţie) - datorită caracterului lor obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanţă la tranşarea - la fond sau în apel - a substanţei pretenţiilor deduse judecăţii.
Curtea de apel a constatat, deci, că aceleaşi argumente juridice care impun soluţia respingerii acţiunii pentru acordarea despăgubirilor pentru daune morale se opun solicitării din apel a reclamantului de majorare a cuantumului lor stabilit iniţial.
În ceea ce priveşte despăgubirile reprezentând contravaloarea prejudiciului material suferit de familia reclamantului, instanţa a constatat că admiţând în parte acţiunea (respectiv doar pentru o parte din despăgubirile morale) şi respingând implicit celelalte pretenţii, rezultă că tribunalul s-a pronunţat şi în privinţa acestora chiar dacă nu a făcut-o expres şi detaliat (aspect pe care şi reclamantul îl recunoaşte, în mod indirect, întrucât nu a solicitat desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare pentru acest motiv, ci doar schimbarea ei).
Cu referire la daunele materiale, curtea de apel a arătat că Legea nr. 221/2009 - pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea - permite acordarea de despăgubiri pentru acestea doar în ipoteza în care ele reprezintă contravaloarea bunurilor confiscate ca urmare a deciziei abuzive, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite reclamantului sau nu a obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Ipoteza normei cuprinse în art. 5 alin. (1) lit. b) vizează, deci, în mod expres şi limitativ, doar situaţia imobilelor nerestituite încă în baza legilor speciale de reparaţie menţionate, nu şi alte situaţii ca cele vizate de petitul 4 al acţiunii reclamantului.
Prin acţiune, el a solicitat cu acest titlu, contravaloarea bunurilor mobile confiscate, precum şi a celei reprezentând lipsa de folosinţă a imobilelor restituite, cât şi a celor încă nerestituite.
Pe lângă faptul că nu s-a dovedit nici identitatea, nici valoarea bunurilor mobile confiscate sau distruse concomitent sau consecutiv măsurii deportării, oricum, pretenţiile purtând asupra acestui gen de bunuri ca şi asupra celui privind contravaloarea lipsirii de folosinţa imobilelor - astfel cum s-a arătat anterior - nu pot face obiectul măsurilor de reparaţie materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată pe care reclamantul le-a considerat ca nefiind corect acordate de instanţa de fond, instanţa de apel a constatat că prin respingerea, ca nefondată, a acţiunii în integralitatea sa, solicitarea de acordare a tuturor cheltuielilor de judecată efectuate la fond va fi şi ea respinsă, pe cale de consecinţă.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul F.I.R., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând modificarea în tot a hotărârii, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că în cauză trebuia făcută aplicarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 20, potrivit cărora: ";(...) (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
Astfel, consideră recurentul că decizia Curţii Constituţionale nesocoteşte în mod vădit prevederile art. l al Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce impune ca instanţa judecătorească să facă aplicarea prevederilor Convenţiei.
După cum s-a arătat în jurisprudenţa instanţelor noastre, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că noţiunea de ";bunuri"; în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, cuprinde şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern şi în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puţin o ";speranţă legitimă"; în exercitarea dreptului său.
Or, reclamantul în calitate de beneficiar al Legii nr. 221/2009 putea pretinde o ";speranţă legitimă"; în privinţa realizării dreptului la despăgubire. Mai mult decât atât, în speţă nu s-a dovedit că ";ingerinţa"; în respectarea dreptului la despăgubiri pentru prejudicial moral suferit prin măsura administrativă cu caracter politic s-a făcut cu respectarea limitărilor impuse de art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, potrivit căruia privarea de un bun se poate face doar dacă este prevăzută de lege şi dacă este impusă pentru o cauză de utilitate publică.
În concluzie, statuările Curţii Constituţionale aflate în contradicţie cu cele ale Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi reţinute de către instanţele de judecată, care sunt obligate (în temeiul art. 20 din Constituţie şi a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat prin semnarea tratatelor referitoare la drepturile omului) să ignore interpretările Curţii Constituţionale care contravin reglementărilor internaţionale şi interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a susţinut că, după cum bine s-a argumentat în practică, neacordarea despăgubirilor pentru daune morale pe motiv că temeiul juridic al acestor cereri (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009) a fost declarat neconstituţional, ar echivala cu aplicarea unui tratament diferit persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi au depus cereri în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură legală. Acest aspect este determinat de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situaţie s-ar încălca principiul constituţional al egalităţii de tratament în faţa legii.
În cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deşi s-a constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a statului, s-ar crea situaţii juridice discriminatorii faţă de persoanele care au obţinut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, s-a arătat prin motivele de recurs că, în soluţionarea acţiunilor în justiţie promovate de persoanele cărora Legea nr. 221/2009 le conferă calitate procesuală activă, instanţa judecătorească este chemată să coroboreze dispoziţiile legii speciale cu cele ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care o completează.
În justificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată a subsemnatului, considerăm că trebuie analizate cu rigurozitate şi aspectele legate de aplicarea legii civile (normelor de drept civil) în timp.
Prin aplicarea în speţă cu prioritate a principiului neretroactivităţii legii consacrat chiar de art. 1 C. civ. precum şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform căruia o lege civilă/orice alt act normativ se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare, consideră reclamantul că se lămureşte întru-totul problema analizată, legea nefăcând distincţie între natura contractuală sau legală a raportului juridic. Or, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010 nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în primă instanţă sau căi de atac) la data pronunţării sale. La data introducerii cererii de chemare în judecată în temeiul art. 5 lit. a), s-a născut un drept la acţiune. Astfel că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acţiunii este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în acord cu principiul neretroactivităţii. sens în care s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 08 martie 2006 privind cauza Blecic c/a Croaţia).
Cu privire la nelegalitatea hotărârii recurate sub aspectul neacordării despăgubirilor materiale solicitate, recurentul-reclamant a arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au omis să se pronunţe cu privire la acestea prin intermediul sentinţei apelate şi a deciziei recurate. Astfel, în cuprinsul deciziei criticate nu sunt dezvoltate considerentele care au stat la baza neacordării daunelor materiale solicitate sau aspectele care au determinat convingerea judecătorului în acest sens.
În plus, interpretarea instanţei de apel în sensul că numai bunurile imobile fac obiceiul Legii nr. 221/2009 este nefondată, o atare distincţie neregăsindu-se în actul normativ incident.
Având în vedere faptul că, din cuprinsul actelor depuse de către reclamant în probaţiune la dosarul instanţei de fond rezultă în mod incontestabil faptul că familia acestuia a fost deportată, precum şi coroborat cu aspectul că este de notorietate că toată agoniseala mobilă şi imobilă a celor deportaţi a fost confiscată (în cazul unor familii întocmindu-se chiar şi procese-verbale în acest sens, iar în cazul altora trecându-se peste această ";formalitate";) consideră recurentul că se impune admiterea în totalitate şi a capătului de cerere referitor la daunele materiale.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie chestiunea efectelor în cauză, ale deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
În ceea ce priveşte criticile privind acordarea despăgubirilor morale în baza unui temei de drept comun este de reţinut că, în mod corect, instanţa de apel, constatând încetarea efectelor dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu a examinat cauza pe temeiul altor norme, făcând o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 294 C. proc. civ.
În condiţiile în care reclamantul a invocat temeiul juridic al cererii în despăgubiri ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă -, analizarea pretenţiilor acestuia din perspectiva altor prevederi legale ar fi echivalat cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora ";În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi";.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza II şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Referitor la criticile privind neacordarea daunelor materiale este de reţinut că Legea nr. 221/2009 prevede la art. 5 alin. (1) lit. b) condiţia ca bunurile confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative să nu fi fost restituite sau să nu se fi obţinut despăgubiri prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 republicată sau ale Legii nr. 247/2005.
Din analiza şi interpretare acestui text al legii, rezultă fără echivoc că pretenţiile privind bunuri mobile, ca şi cele privind contravaloarea lipsirii de folosinţa a imobilelor nu pot face obiectul măsurilor de reparaţie materială prevăzute de Legea nr. 221/2009.
De altfel, în speţă, reclamanţii, urmare a Legii nr. 10/2001, au formulat cerere pentru obţinerea bunurilor imobile expropriate, acţiunea civilă formulată fiind admisă şi pronunţată în şedinţa publică din 12 mai 2004 de Tribunalul Alba, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1725/A din 09 noiembrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia. Primarul Oraşului Câmpeni a emis Dispoziţia de restituire nr. 647 din 12 decembrie 2005 pentru retrocedarea imobilului situat în Oraşul Câmpeni. str. M. compus din grădină, curte şi casă (bloc din cărămidă).
Prin urmare, cu privire la bunul imobil menţionat reclamanţii au beneficiat de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant a formulat şi critici în temeiul motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că instanţele au omis să se pronunţe cu privire la daunele materiale şi că în cuprinsul deciziei criticate nu sunt dezvoltate considerentele care au stat la baza neacordării daunelor materiale solicitate sau aspectele care au determinat convingerea judecătorului în acest sens.
Acest motiv de recurs reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
În cauză, nu se verifică niciuna din aceste ipoteze, întrucât pe de o parte, instanţa de apel a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care cererea de acordare a daunelor materiale nu poate fi admisă, iar pe de altă parte, motivarea deciziei este concordantă cu dispozitivul acesteia, aşa încât hotărârea pronunţată cuprinde motivele pe care se sprijină şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.I.R. împotriva Deciziei nr. 237 din 15 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 935/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 937/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
