ICCJ. Decizia nr. 933/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 933/2012
Dosar nr. 876/119/2010
Şedinţa publică din 14 februarie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna la data de 21 aprilie 2010, reclamantul B.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Covasna, obligarea acestuia la plata unei despăgubiri în sumă de 40.000 euro, în echivalentul în lei la cursul de schimb la data plăţii, ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea sa la pedeapsa închisorii de 3 ani şi 3 zile în regim de muncă silită, în cadrul şantierului Poarta Albă.
Prin Sentinţa civilă nr. 1232 din 14 octombrie 2010, Tribunalul Covasna a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului B.A. suma de 8000 euro, în echivalent în lei din data plăţii, cu titlu de daune morale, ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, suferite prin Sentinţa penală nr. 672 din 06 iulie 1951 a Tribunalului Militar al oraşului Stalin, definitivă prin Decizia penală nr. 3567 din 5 octombrie 1951 a Curţii Militare de Casaţie şi Justiţie.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat pentru săvârşirea delictului de uneltire contra ordinii sociale prevăzut şi pedepsit de art. 209 pct. II lit. a), d), e) C. pen. în vigoare la acea vreme, reţinându-se că acesta alături de T.G., S.N. şi S.I., cu ştiinţă şi voinţă au făcut propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinii sociale existente în stat, intrând în legătură, direct sau indirect, cu membri ai organizaţiei subversive Vlad Ţepeş II, cu scopul de a primi instrucţiuni sau de a da ajutoare în vederea pregătirii răscoalei ce urma să aibă loc în perioada 23 - 24 iulie 1950.
O atare condamnare este declarată de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ca fiind una care constituie de drept condamnare cu caracter politic.
Instanţa de fond a considerat că reclamantul este îndreptăţit să capete daune morale în ciuda despăgubirilor pe care le încasează lunar în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, deoarece cei trei ani de detenţie cu obligarea la muncă, în contextul familial al reclamantului, nu pot fi uitaţi cu uşurinţă.
Instanţa a apreciat că suma de 8000 euro compensează prejudiciul moral încercat de reclamant ca urmare a condamnării sale cu caracter politic, această sumă fiind determinată nu doar prin raportare la consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social asupra reclamantului, dar şi prin raportare la intervalul destul de mare de timp de la momentul condamnării şi data înregistrării prezentei cereri - aproape 59 de ani, interval de timp în care este cert că intensitatea traumei psihice s-a atenuat, cu alte cuvinte, prejudiciul nu a mai avut un caracter atât de intens şi acut la momentul la care s-a pretins repararea sa bănească.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel, atât pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Covasna, cât şi reclamantul B.A.
Prin Decizia nr. 22/Ap din 09 februarie 2011, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată; a respins apelul declarat de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Statul Român şi a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi produc efecte erga omnes şi ex nunc.
Ca o consecinţă a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prevederea normativă a cărei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-şi de drept efectele, pentru viitor, ulterior publicării deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României.
Potrivit art. 147 din Constituţie, dispoziţiile constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior constatării neconstituţionalităţii, nu este de natură a înlătura aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, care are caracter obligatoriu.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele juridice, în baza acestei decizii şi nu mai pot fi aplicate, fiind suspendate de drept.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul B.A., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul nediscriminării între persoane care s-au aflat în situaţii similare şi, printr-o întâmplare, au reuşit să parcurgă întreaga procedură şi să încaseze sume enorme prin acţiuni întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
Reclamantul a arătat că acţiunea sa este întemeiată, iar despăgubirile primite în baza Decretului-lege nr. 118/1990 nu au acoperit prejudiciul pe care regimul comunist i l-a provocat acestuia şi familiei sale. Conform prevederilor Legii nr. 221/2009 persoanele care au beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990 beneficiază şi de dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
De asemenea, recurentul a arătat că intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale într-un proces în curs de desfăşurare ar încălca principiile esenţiale privind stabilitatea şi legalitatea într-un stat democratic, unde puterea judecătorească trebuie să fie independentă şi să se supună numai legii.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurent aduc în discuţie o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010.
Cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situaţie în care devin pe deplin incidente dispoziţiile art. 147 din Constituţie şi art. 31 din Legea nr. 47/1992.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1.358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituţionalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii, respectiv, art. 14 din Convenţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluţia dată în soluţionarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, s-a reţinut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acţiune pentru obţinerea reparaţiei prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicţionale şi, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situaţia juridică este încă în curs de constituire (facta pendentia), intrând sub incidenţa efectelor deciziei Curţii Constituţionale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În considerentele aceleiaşi decizii în interesul legii s-a argumentat şi sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi efectele deciziei Curţii Constituţionale. În acest sens, s-a reţinut că, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate. De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice. Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
În cadrul aceloraşi considerente, Înalta Curte a reţinut că, atunci când intervine controlul de constituţionalitate declanşat la cererea uneia din părţile procesului, nu se poate susţine că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariţia temeiului juridic al pretenţiilor sale), pentru că asupra normei nu a acţionat în mod discreţionar emitentul actului.
Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curţii Constituţionale în cauzele nesoluţionate definitiv, s-ar crea o situaţie discriminatorie, care să intre sub incidenţa art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie. S-a apreciat că situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluţionate de o manieră definitivă la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
În ceea ce priveşte incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiaşi demers de unificare a practicii judiciare, că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu s-ar putea vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Având în vedere caracterul obligatoriu al soluţiei pronunţate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluţia ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condiţiile în care se constată că, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.A. împotriva Deciziei nr. 22/Ap din 09 februarie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 932/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 934/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
