ICCJ. Decizia nr. 965/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr.965/2012
Dosar nr.10944/118/2009
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 98 din 01 februarie 2010 a Tribunalului Constanţa a fost admisă acţiunea principală şi cererile conexe formulate de reclamanţii I.H., I.G. şi C.Z., formulată în contradictoriu cu STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor, pârâtul fiind obligat să achite reclamanţilor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în cuantum de 30.000 euro şi 4.500 lei cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 3 alin. (1) şi art. 5 alin. (1) lit. a) ale Legii nr. 221/2009, în măsura în care prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 din data de 18 iunie1951 a fost dispusă dislocarea abuzivă a familiei I. din localitatea Gotlab - Timişoara, în Bărăgan, localitatea Bumbăcari regiunea Galaţi.
Reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă în calitate de fii ai autorilor I.E. şi I.D., fiind îndeplinite condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) privind persoanele ce pot solicita instanţei de judecată obligarea statului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
În aprecierea prejudiciului moral s-au reţinut criteriile legate de repercusiunile actului abuziv asupra posibilităţii reclamanţilor de a se realiza deplin pe plan profesional, social şi familial, de privaţiunile suferite de autorii reclamanţilor cât şi de aceştia, stigmatizaţi pe o lungă durată de timp, cu dificultăţi materiale şi morale insurmontabile; că măsura cu caracter politic aplicată reclamanţilor şi familiei lor a împiedicat evoluţia lor în plan social şi profesional în cadrul noii societăţi democratice instaurate de regimul comunist, fiind trataţi ca duşmani ai poporului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanţii cât şi pârâtul STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice, iar la termenul din 12 aprilie 2010 a fost evocată şi motivată pe larg, de către această ultimă parte, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicată în M. Of. al României nr. 396 din 11 iunie 2009, în sensul neconformităţii sale cu dispoziţiile art. 138 alin. 5, art. 111 alin. (1), art. 148 alin. (1) şi art. 16 din Constituţie.
Prin încheierea din 10 mai 2010 a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale în acest sens, pe temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, iar cauza suspendată potrivit art. 29 alineat 5 din lege, fiind repusă pe rol după comunicarea deciziei nr. 1462 din 9 noiembrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În apelul formulat de reclamanţi s-a criticat soluţia prin prisma cuantumului redus al daunelor morale acordate în contrast cu suferinţele suportate de autorii lor pe perioada dislocării urmare a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Apelanţii reclamanţi au susţinut că acordarea unor sume reduse, nu ţine seama de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic ca urmare a dislocării, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, câtă vreme în perioada regimului comunist, sute de milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască într-un univers închis, represiv şi umilitor, ostil valorilor spirituale veritabile.
Daunele morale acordate de instanţa de judecată deşi au fost reduse, nu au fost detaliate distinct pentru fiecare autor, aşa cum au solicitat şi respectiv I.H. în nume propriu, pe perioada cât a fost strămutat.
Suma extrem de mică acordată pentru a compensa suferinţele întregii familii reprezintă o nouă purtare abuzivă din partea autorităţilor.
Pentru cele menţionate au solicitat admiterea apelului, în sensul cuantificării daunelor morale, astfel cum au fost solicitate.
Apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa a privit faptul că instanţa de fond nu a făcut o evaluare corectă pentru că nu a ţinut seama în concret de două criterii importante:
- caracterul personal al daunelor morale, suferinţele morale ale autorilor reclamanţilor, ce nu pot fi transpuse asupra descendenţilor pentru ca aceştia să beneficieze de o cuantificare pe măsură a prejudiciului suferit;
- sumele efective primite de reclamanţi în nume propriu în baza Decretului-lege nr. 118/1990.
S-a mai susţinut că în speţă nu se justifică acordarea unei sume atât de mari, pentru că inexistenţa unor criterii de cuantificare a daunelor morale în textul Legii nr. 221/2009 nu poate fi interpretat ca un CEC în alb acordat persoanelor care se consideră îndreptăţite; oricât de subiectiv ar fi prejudiciul moral implică limite ale reparaţiei lui, pentru ca răspunderea statului să nu se transforme într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
S-a solicitat reformarea soluţiei, în sensul respingerii acţiunii.
Prin Decizia civilă nr. 93/ C din 14 februarie 2011 Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Constanţa, formulat împotriva sentinţei civile nr. 98 din 1 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 10944/118/2009, în contradictoriu cu intimaţii reclamanţi I.H., I.G. şi C.Z.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins ca nefondate acţiunile conexe.
A respinge apelul declarat de reclamanţii I.H., I.G. şi C.Z. împotriva sentinţei civile nr. 98 din 1 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosarul civil nr. 10944/118/2009,- ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că, legiuitorul român a adoptat - începând cu anul 1990 - o serie de acte normative menite să răspundă interesului public în asumarea de către stat a efectelor produse prin actele sale în timpul regimului comunist totalitar, iar crearea cadrului legal a vizat repararea ori diminuarea prejudiciilor de ordin moral şi material generate prin actele normative emise în perioada de referinţă (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).
În acest context a fost adoptată Legea nr. 221/2009, care a reluat în cea mai mare parte prevederi deja statuate prin Decretul-lege 118/1990 şi Legea nr. 214/1999 cu privire la compensaţiile de ordin material acordate de statul român persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de victimă a sistemului totalitar prin condamnările cu caracter politic sau măsurile administrative asimilate acestora, luate asupra lor în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, noua lege statuând însă adiţional şi asupra vocaţiei de a pretinde anumite,,compensaţii morale", pentru acele situaţii în care măsurile reparatorii deja acordate în temeiul normelor sus-citate nu configurau o suficientă satisfacţie pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare ori prin măsurile administrative cu caracter politic.
Fundamentul juridic al tuturor acestor compensaţii l-a constituit în esenţă răspunderea în materie civilă fondată pe dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ., statul asumându-şi prin actele normative edictate obligaţia reparării pe cât posibil a atingerilor aduse drepturilor cetăţenilor săi într-o anumită perioadă istorică.
Dacă în privinţa faptelor prejudiciante, legiuitorul a făcut trimitere explicită, prin actele normative adoptate, la acele măsuri cu caracter politic care au adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chestiunea existenţei unui prejudiciu cert (material sau moral) este una care implică probe sub aspectul întinderii şi condiţiilor producerii lui, întrucât relaţia de cauzalitate dintre faptă şi vătămarea adusă este guvernată de o prezumţie relativă ce poate fi înlăturată prin orice mijloc de probă care infirmă producerea unor consecinţe negative asupra celui pretins vătămat.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (prin strămutarea în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. a autorilor lor I.D. şi I.E., precum şi copiilor, din localitatea Gotlab - Timişoara în comuna Dudeşti, judeţul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat - sub aspect probator - exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial şi produsă asupra persoanei reclamantului.
Or, nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin OUG nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral, o asemenea viziune fiind de altfel exclusă de Rezoluţia Adunării Parlamentare a C.E. nr. 1096 (1996), care priveşte măsurile preconizate pentru înlăturarea vechii moşteniri din punctul de vedere al celor direct vizaţi de condamnările cu caracter politic.
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată şi prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea persoanei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau o serie de acte normative cu caracter reparatoriu (inclusiv în domeniul restituirii proprietăţilor preluate abuziv), prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezidă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate, pe criteriul reparării suferinţelor de ordin psihologic (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
S-a statuat, în egală măsură, că prin deschiderea posibilităţii moştenitorilor de gradul I de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că, în speţă, reclamanţii sunt fii celor strămutaţi şi au beneficiat de măsuri compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-le stabilită o indemnizaţie lunară, recunoscută vechime în muncă, şi fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamanţii erau minori, nu prezumă de plano producerea unui prejudiciu moral în persoana sa, măsura represivă luată asupra antecesorului său, ca şi consecinţele în plan social produse asupra familiei sale justificând recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică (inclusiv prin Legea nr. 221/2009, în forma în vigoare după înlăturarea dispoziţiilor apreciate ca fiind neconstituţionale), cât şi acordarea compensaţiilor materiale stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990.
Referitor la apelul declarat de către reclamantul I.H., pentru cuantificarea daunelor morale, ca urmare a strămutării sale, în perioada 1951-1955, Curtea a reţinut următoarele:
În speţă, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral în perioada regimului totalitar comunist (fiind strămutat în perioada 1951-1955, conform Deciziei nr. 200/1951 a M.A.I. din localitatea Gotlab – Timişoara în comuna Dudeşti, judeţul Brăila) prejudiciul fiind însă raportat – sub aspect probator – exclusiv la abuzul săvârşit de statul român prin organele sale represive din acea vreme, iar nu la o vătămare concretă, determinantă şi neînlăturată, adusă valorilor de ordin personal nepatrimonial, produsă asupra persoanei reclamantului şi care ar justifica pretenţia de ordin pecuniar solicitată prin acţiune.
În raport de toate aceste considerente s-a reţinut că, în speţă, reclamantul a putut beneficia, la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizaţie lunară, recunoscută vechime în muncă şi fiindu-le conferit dreptul de a beneficia de călătorii gratuite.
Împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-a marcat existenţa atât în plan familial cât şi profesional, a constituit motivaţia pentru care statul a înţeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensaţii materiale importante pe toată durata vieţii, proporţionale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizaţie fiind de altfel încasată lunar pe parcursul anilor de la data recunoaşterii dreptului.
Recunoaşterea vechimii în muncă s-a apreciat ca o altă compensaţie materială echitabilă, date fiind efectele create în acest fel în planul retragerii anticipate din muncă şi încasării drepturilor de pensie corespunzătoare unui stagiu majorat faţă de cel efectiv realizat.
Că nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial compensaţiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de la plata taxelor şi impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, cl. I, care conturează în aceeaşi măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseşi şi asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferinţă şi un prejudiciu în plan moral.
Recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost aşadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speţă, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite prin lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acţiune.
Prin urmare Statul Român şi-a îndeplinit obligaţiile reparatorii faţă de reclamanţi întrucât indemnizaţia primită şi celelalte drepturi acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative la care au fost supuşi pe plan moral şi familial, nefiind necesară acordarea de daune morale de către instanţa de judecată, în caz contrar ar contribui la o îmbogăţire fără just temei.
Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs reclamanţii I.H., I.G. şi C.Z., fără a indica temeiul juridic al cererii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, au invocat că hotărârea nu conţine motivele pe care se sprijină, că motivarea este sumară şi contradictorie, nefiind analizate motivele invocate în apel şi probele administrate şi care fac dovada vătămării valorilor ce definesc fiinţa umană.
Au invocat recurenţii că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale prin care a fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a criticat Decizia şi pentru că instanţa nu a analizat distinct cererile de chemare în judecată, care a fost conexate la instanţa de fond.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de consilier juridic a invocat excepţia nulităţii recursului.
Excepţia invocată de către pârât este nefondată.
Potrivit disp. art. 306 alin. (3) C. proc. civ., recursul este nul dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Motivele de recurs, aşa cum au fost dezvoltate, fac posibilă încadrarea acestora în disp. art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cu privire la recurs acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Se constată că instanţa de apel în considerarea stării de fapt reţinute, şi care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, raportat la disp. art. 5 alin. (1) lit. a), din Legea nr. 221/2009 a reţinut că măsurile acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 214/1999 acoperă prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurilor administrative cu caracter politic luate, nefiind necesar a se acorda alte sume cu titlu de daune morale, iar recurenţii nu au criticat hotărârea în acest sens.
În argumentarea acestei soluţii, instanţa de apel deşi nu a reţinut direct incidenţa în cauză a deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale a avut în vedere o parte din considerentele avute în vedere şi de către Curtea Constituţională în declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Se constată că hotărârea este motivată din perspectiva considerentului juridic reţinut de către instanţa de apel, instanţa analizând probele administrate din perspectiva incidenţei normei de drept, invocate ca temei juridic.
Totodată, chiar dacă instanţa nu a reţinut în mod expres incidenţa deciziilor nr. 1358 şi nr. 1360 pronunţate de Curtea Constituţională şi nu a analizat efectele sale la procesul în curs de judecată, aceste decizii sunt incidente procesului în curs de judecată pentru următoarele considerente:
Prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Efectele deciziilor nr. 1.358 si 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Având în vedere aceste considerente se apreciază ca fiind lipsite de interes, celelalte critici privind greşita acordare cu titlu global a unei sume cu titlu de despăgubiri morale, fără a avea în vedere că instanţa a fost sesizată cu mai multe cereri, care au fost conexate, precum şi greşita determinare a cuantumului daunelor morale.
Înalta Curte, în aplicarea disp. art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii I.H., I.G. şi C.Z. împotriva deciziei nr. 93/ C din 14 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, pentru minori şi de familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 976/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 963/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
