ICCJ. Decizia nr. 976/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 976/2012
Dosar nr. 948/90/2011
Şedinţa publică din 15 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din M.A.I. a solicitat, în temeiul art. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Italia a pârâtei C.S.D., pe o perioadă de cel mult 3 ani, motivând că aceasta a fost expulzată la data de 21 septembrie 2010, în baza Acordului dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în această ţară.
Prin sentinţa nr. 198 din 25 februarie 2010, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Italia a pârâtei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că pârâta a fost returnată din Italia şi, chiar dacă a fost condamnată pentru comiterea unor infracţiuni ( fără însă a se face o dovadă concretă în acest sens ), restrângerea dreptului la liberă circulaţie a acestuia nu respectă principiul proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit prevăzut de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/3 8/CE.
Prin Decizia nr. 46/ A din 24 martie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a constatat că HG nr. 1347/2007 cuprinde planul de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu.
Prin dispoziţiile obiectivului 2 lit. d) - invocat ca temei de drept al acţiunii de faţă, s-a prevăzut înaintarea de către M.I.R.A. Bucureşti - Direcţia Generală de Paşapoarte, sau după care, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor Bucureşti, către instanţe a „dosarului de îndepărtare", menţionându-se totodată în acest text că demersul trebuie efectuat în directă corelare cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005.
Or, potrivit art. 38 lit. b) din lege, se poate limita dreptul la circulaţie persoanei a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat prin activitatea pe care o desfăşoară ar aduce atingere gravă intereselor României sau relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat.
Instanţa de apel a arătat că, în speţă, deşi pârâta a fost expulzată pe motivul că a avut un comportament ce constituie o ameninţare concretă, efectivă şi gravă la adresa demnităţii umane, nu s-a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că nu se poate reţine că comportamentul acestuia constituie o ameninţare pentru ordinea şi siguranţa publică.
În consecinţă, întrucât reclamanta nu a probat în condiţiile art. 1169 C. civ. incidenţa vreunuia dintre cazurile de limitare prevăzute în Directivă, curtea de apel a constatat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date din M.A.I.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, în conformitate cu prevederile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007 pentru aprobarea planului de măsuri privind sprijinirea cetăţenilor români aflaţi în Italia, ca urmare a situaţiei create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu, coroborate cu prevederile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor are obligativitatea de a înainta către instanţa competentă, dosarul de îndepărtare al cetăţenilor români expulzaţi din Italia.
De asemenea, dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) al aceluiaşi act normativ prevăd faptul că autorităţile judecătoreşti urmează a pronunţa o decizie vizând interzicerea deplasării cetăţenilor expulzaţi, în Italia pe o perioadă determinată.
Împotriva pârâtei a fost emis, de către Prefectul Provinciei Messma, un decret de îndepărtare, măsura fiind luată datorită comportamentului de care a dat dovadă pe perioada şederii în Italia. Aşa cum reiese din Decretul Ministrului de Interne al Italiei, autorităţile italiene, făcând o analiză a statutului de cetăţean european al pârâtului, au concluzionat că prezenţa acesteia pe teritoriul italian constituie o ameninţare concretă şi actuală cu privire la siguranţa publică, şi au dispus expulzarea pârâtului din Italia.
Recurenta a mai susţinut că, măsura restrictivă dispusă de autorităţile italiene se justifică din perspectiva încălcării ordinii publice a Statului Italian, pârâtul perseverând în atitudinea sa nelegală, cât şi a ordinii de drept a Statului Român, prin ignorarea dispoziţiilor interne şi internaţionale ratificate de România, vizând obligaţiile cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi măsurile de combatere a migraţiei ilegale.
S-a apreciat, de asemenea, că aceste împrejurări justifică considerarea că, prin conduita persoanei în cauză, sunt ameninţate valorile fundamentale protejate - siguranţa publică, drepturile şi libertăţile cetăţenilor - în statul gazdă, pe teritoriul căruia pârâtul a manifestat acea conduită, existând temeri că acesta ar putea săvârşi şi pe viitor fapte de natură a aduce atingere ordinii publice pe teritoriul Italiei.
Au fost invocate şi prevederile art. 5 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată prin OUG nr. 5/2006, potrivit cu care pe perioada şederii, cetăţenii români au obligaţia respectării legislaţiei României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României ori să contravină obligaţiilor asumate de România prin documente internaţionale, cât şi respectarea legislaţiei statului în care se află.
Astfel, conduita pârâtei reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de serioasă la adresa interesului fundamental al societăţii statului italian.
Potrivit art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor uniunii şi a membrilor lor de familie poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
Conform decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pentru o perioadă de la 5 la 10 ani, sub sancţiunea executării pedepsei privative de libertate.
Dreptul la liberă circulaţie este în strânsă legătură cu respectarea legislaţiei statului român, precum şi a tratatelor şi convenţiilor pe care România l-a ratificat şi care fac parte astfel din dreptul intern.
Având în vedere exigenţele legislaţiei Uniunii Europene, România trebuie să probeze capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi că prezenţa, fără respectarea condiţiilor legale de intrare şi şedere a pârâtului pe teritoriul unor state membre ale UE ar dovedi exact contrariul, cu repercusiuni negative asupra tratamentului aplicat cetăţenilor români ce locuiesc cu forme legale.
În acest sens, în mod greşit instanţa de fond, la judecarea cauzei, nu a luat în considerare dispoziţiile obiectivului nr. 2 lit. d) din HG nr. 1347/2007, precum şi a Decretului Prefectului de Messina.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează:
Începând cu data de 01 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene, aceasta asumându-şi, prin art. 6.10 al Tratatului de aderare, obligaţia de a asigura compatibilitatea cu acquis-ul comunitar existent la data aderării, a tuturor acordurilor internaţionale la care este parte.
Obligaţia instanţelor naţionale, in condiţiile date, nu putea fi altfel privită decât în ideea respectării ordinii juridice în vigoare la momentul aplicării măsurii solicitate, anume restrângerea dreptului la libera circulaţie a persoanei în cauză.
Dată fiind această situaţie, soluţionarea cauzei nu poate fi realizată decât în contextul dispoziţiilor legale interne şi internaţionale, cu incidenţă în cauză, după cum urmează: Din perspectiva legislaţiei naţionale, trebuie reţinut că, legea fundamentală - Constituţia României garantează, prin art. 25, dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, în condiţiile stabilite prin legile ordinare.
Alin. (2) al art. 25 dispune în sensul că fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, stipulează în art. 3 alin. (1) că limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate se poate face numai temporar, în cazurile şi în condiţiile prevăzute în prezenta lege, şi constă în suspendarea sau, după caz, restrângerea exercitării acestui drept.
Potrivit art. 38 din Legea nr. 248/2005, „restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani numai în condiţiile şi cu privire la următoarele categorii de persoane: cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat; cu privire la persoana a cărei prezenţă pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfăşoară sau care ar urma să o desfăşoare, ar aduce atingere gravă intereselor României, sau, după caz, relaţiilor bilaterale dintre România şi acel stat".
Din perspectivă comunitară, s-a reţinut că Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene consacră libertatea de circulaţiei a persoanelor drept una dintre libertăţile care stau la baza creării pieţei interne, reglementată de art. 3 din Tratat.
În art. 18 al Tratatului se stipulează că fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de acest Tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Directiva 2004/3/8/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiei acestora recunoaşte, prin art. 1, dreptul fiecărui cetăţean al Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, un drept fundamental şi individual, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
Capitolul VI al Directivei reglementează situaţiile în care apare posibilă restrângerea dreptului de intrare şi a dreptului de şedere, stipulându-se în art. 27 că statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
Rezultă cu evidenţă incompatibilitatea normei interne (Legea nr. 248/2005) în raport cu legislaţia comunitară (Tratatul CE şi Directiva 2004/3/8/CE), pentru argumentele redate explicit în expunerea de motive a hotărârilor pronunţate - norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice, pe când norma internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulaţie dacă cetăţeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de read¬misie, fără a se face nici o distincţie în ceea ce priveşte persoana cetăţeanului în cauză, respectiv dacă acesta prezintă sau nu un pericol pentru ordinea, siguranţa sau sănătatea publică a statului din care a fost returnat - şi care relevă, în esenţă, ideea că norma internă prevede o categorie mai largă de situaţii posibile când se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie, în raport cu categoria situaţiilor de excepţie prevăzute de norma comunitară, concluzia firească şi legală fiind aceea a aplicării efectului direct al Directivei la situaţia de fapt din prezenta speţă, dându-se eficienţă astfel principiului supremaţiei dreptului comunitar.
În acest context legislativ, s-a reţinut corect că norma aplicabilă în prezentul litigiu, în care se solicită restrângerea dreptului la liberă circulaţie a unui cetăţean român, este norma comunitară, respectiv art. 27 şi urm. din Directivă, ceea ce înseamnă pentru situaţia concretă a pârâtei, constatarea conduitei antisociale nu poate fi încadrată în sfera noţiunilor de ordine, siguranţă sau sănătate publică.
Câtă vreme prin acţiunea de faţă nu s-au invocat si dovedit şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la conduita pârâtei, instanţa de judecată nu poate să reţină în nici un caz că simpla conduită antisocială ar constitui „ o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii", mai ales în condiţiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală" şi „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" de restrângere a libertăţii de circulaţie.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, au îndreptăţit instanţele anterioare să aprecieze, în consens, că, în speţă, nu a fost făcută dovada peremptorie a faptului că cetăţeanul român a avut pe teritoriul Italiei o conduită care să pună în pericol ordinea publică ori siguranţa publică, iar conduita antisocială nu poate fi asimilată niciunuia dintre cele trei motive de excepţie care permit restrângerea libertăţii de circulaţie.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei nr. 46/ A din 24 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 981/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 965/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
