ICCJ. Decizia nr. 1013/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1013/2013
Dosar nr. 2676/1/2012
Şedinţa publică din 27 februarie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul S.E. împotriva Deciziei nr. 471A din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A modificat în tot decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul S.E. împotriva Sentinţei civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Înalta Curte a reţinut următoarele:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care nesocoteşte principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.
Prin urmare, judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al acestora sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi, ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ca manifestare de voinţă exteriorizată cu intenţia de a produce efecte juridice, ori suport material care constată şi redă manifestarea de voinţă exprimată.
Referitor la acest motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantelor şi calitatea de moştenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Recurentul-pârât contestă soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei calităţii procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele moştenitoare ale bunicului lor D.G. şi că acţiunea în revendicare trebuie exercitată de toţi coproprietarii.
Soluţia instanţei de apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele Deciziei civile nr. 697/A din 01 martie 2001 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 708/2001, în soluţionarea acţiunii de partaj între moştenitorii defunctei P.L. (soţul supravieţuitor P.N.A., pe de o parte, şi fiicele P.B. şi P.V.M., pe de altă parte).
Totodată, P.L. a avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat proprietatea tatălui acesteia, D.G. - aşadar, şi asupra cotei-părţi de 7/8 din imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx/1924 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, din care face parte apartamentul în litigiu.
Astfel, fiica P.L. este succesor al lui D.G., conform certificatului de moştenitor din 02 aprilie 1999 eliberat de BNP C.E., alături de soţia supravieţuitoare, D.M., totodată, a cumpărat dreptul asupra părţii din moştenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moşteniri din 29 septembrie 1999 întocmit la acelaşi notar, încheiat cu numita P.S., unica moştenitoare legală a lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moştenitor nr. YY/1999 supliment la certificatul de moştenitor nr. qqq/1997.
În ceea ce priveşte calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanţei de judecată, pentru depunerea la dosar a certificatului de moştenitor nr. qqq/1997, din conţinutul căruia rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.
Ca atare, a fost dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de moştenitor nr. YY/1999, dovedindu-se, aşadar, calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moştenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia cu acest obiect.
În ceea ce priveşte, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta îşi găseşte aplicarea în speţă, în condiţiile în care decizia de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.
Astfel, analizând fondul cererii în revendicare, instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul-pârât prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin Sentinţa civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti. S-a reţinut, aşadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti şi s-a considerat că titlul reclamantelor este preferabil faţă de cel al pârâtului.
Or, premisa pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel este greşită, deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluţionate prin Sentinţa civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.
Este de precizat că această constatare nu impune o soluţie de casare a deciziei recurate în baza art 312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare soluţionării cauzei, iar situaţia de fapt, astfel cum este redată în hotărârea primei instanţe şi reflectată de probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre părţi.
Ca atare, pe baza situaţiei de fapt certe şi în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dată fiind existenţa motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei şi rejudecarea apelului pârâtului.
Pe temeiul raportului de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert M.S. în cursul judecăţii în primă instanţă, tribunalul a constatat că imobilul construcţie din str. C. (ce a aparţinut lui D.G.) este compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter şi un etaj.
La termenul de judecată din 3 noiembrie 2008, în faţa tribunalului, reclamantele, prin apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin Sentinţa civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat şi de concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V., în care s-a reţinut faptul că "imobilul din strada A. ocupat de pârât nu a făcut parte din proprietatea dotală stabilită prin contractul de căsătorie".
De altfel, şi în faţa instanţei de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei Curţi, a arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce a fost restituit reclamantelor în baza Sentinţei civile nr. 1035/1998.
Din cuprinsul acelei hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului situat în Bucureşti, str. C., compus din teren, subsol, parter şi două etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire format din parte şi un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotai.
Or, lipsa de identitate între imobilul revendicat de la pârât şi cel asupra căruia s-a statuat prin Sentinţa civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti indică faptul că în speţă nu se pune problema autorităţii de lucru judecat a acelei hotărâri judecătoreşti şi atestă că, în privinţa apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.
Acest fapt este relevant în contextul analizei presupuse de soluţionarea cererii în revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite într-un recurs în interesul legii, precum şi al dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenţei Curţii Europene.
Potrivit deciziei pronunţate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acţiune în revendicare se prevalează de un "bun" în sensul Convenţiei, dispoziţiile acestui instrument internaţional au prioritate faţă de prevederile legii naţionale - respectiv Legea nr. 10/2001.
Este esenţial, aşadar, ca reclamantele să facă dovada că deţin un "bun" în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauzele împotriva României şi, mai ales, în cauza Atanasiu ş.a., din 15 octombrie 2010.
După cum rezultă din această jurisprudenţa, aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime"de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, etc), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaştere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001 (iniţiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un "bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speţă, reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptăţească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.
Pentru aceste motive, acţiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâtului.
Împotriva acestei decizii, la data de 5 aprilie 2012, P.B. şi P.V.M. - decedată, acţiunea fiind continuată de moştenitorul P.M., au formulat contestaţie în anulare, invocând în drept art. 318 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor contestaţiei în anulare s-a invocat că instanţa nu a analizat justeţea recursului şi a pretenţiilor deduse judecăţii, ignorând în totalitate necesitatea comparării titlurilor de proprietate a părţilor, făcând abstracţie de principiul "nemo dat quod non habet", înlăturând consacrarea legislativă a nevalabilităţii titlului de proprietate a statului în baza Decretului abuziv nr. 92/1950, instanţa supremă, reţinând în mod greşit, în favoarea reclamantelor existenţa unei creanţe constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În mod cu totul greşit s-a invocat şi existenţa hotărârii pilot declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această reţinere fiind străină de natura pricinii, căci reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului iar nu despăgubiri. Procedura reglementată de legea specială, privind acordarea de despăgubiri, are menirea de a guverna raporturile juridice dintre foştii proprietari şi stat, iar legislaţia în vigoare, vechiul C. civ. cât şi Constituţia, protejează şi garantează dreptul de proprietate, consacrând imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare.
Greşit s-a reţinut că nu are relevanţă legalitatea ori nelegalitatea titlului statului în baza Decretului nr. 92/1950.
Referitor la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocate de către instanţă, şi aici s-a făcut o greşeală de interpretare a conţinutului acesteia şi că prin modul greşit în care a fost interpretată, contestatoarele au fost grav prejudiciate.
Din această decizie se reţine că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se apela la acţiunea în revendicare, iar într-o asemenea acţiune, reclamantele se pot prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi al Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În plus prin decizia criticată, nu s-a reţinut un adevăr notoriu: Fondul Proprietatea nu funcţionează în prezent într-o manieră care să acorde despăgubiri efective şi echitabile şi în plus nu se asigură nici un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.
Până în prezent, autorităţile române nu au efectuat niciun demers în modificarea legislaţiei în materia imobilelor naţionalizate abuziv şi nici în materia despăgubirilor aferente.
Contestaţia în anulare este nefondată.
Art. 318 C. proc. civ. prevede două motive pentru exercitarea contestaţiei în anulare specială, respectiv: dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale şi respingând recursul sau admiţându-l în parte, instanţa a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.
Prezenta contestaţie în anulare este întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea susţinând că hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale.
Art. 318 C. proc. civ. vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestaţiei în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularităţi prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituţii.
Or, în cauza de faţă nu se poate reţine acest motiv al contestaţiei în anulare, neputându-se susţine că instanţa a săvârşit greşeli de ordin procedural, care să fi avut darea unei soluţii greşite, întrucât hotărârea pronunţată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent la dosarul cauzei. Prin contestaţia în anulare sunt reluate solicitările vizând fondul cauzei, solicitări ce au fost invocate atât la judecata cauzei în fond cât şi în calea de atac a recursului, fiind avute în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei.
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 320 C. proc. civ., Curtea va respinge contestaţia în anulare ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii P.B. şi P.V.M. - decedată, pentru aceasta din urmă contestaţia în anulare fiind continuată de moştenitorul P.M. împotriva Deciziei nr. 5909 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1012/2013. Civil. Partide politice. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1009/2013. Civil. Completare/lămurire... → |
|---|
