ICCJ. Decizia nr. 1100/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1100/2013
Dosar nr. 6339/30/2011
Şedinţa publică de la 4 martie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 8 septembrie 2011, reclamanta F.M., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiş, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că imobilul înscris în C.F. nr. 4621 Timişoara nr. top. 12343, 12344, compus din casă, curte şi grădină, teren în suprafaţă totală de 1173 mp, situat în Timişoara, a trecut în proprietatea Statului Român, în mod abuziv în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950; să oblige pârâtul Statul Român a-i acorda despăgubiri în sumă de 1.083.000 lei pentru acest imobil, suma pretinsă constând doar din contravaloarea terenului, calculată conform baremului notarilor publici, evaluarea casei fiind imposibilă, deoarece aceasta a fost demolată de către stat ulterior preluării abuzive.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, L.N., a dobândit în anul 1950 dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. În anul 1956, în baza Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, imobilul a fost trecut în proprietatea statului, fără acordarea vreunei despăgubiri, în folosinţa Sfatului Popular al oraşului Timişoara. Ulterior preluării de către stat, construcţiile au fost demolate, radierea casei fiind notată în cartea funciară în anul 1996, iar terenul dezmembrat şi trecut în alte cărţi funciare. A mai învederat că, întrucât, tatăl său a fost deposedat fără titlu valabil de proprietatea sa şi nu a primit nici un fel de despăgubire, este îndreptăţită a solicita obligarea pârâţilor la dezdăunarea sa, în calitate de unică moştenitoare.
Reclamanta a recunoscut că nu a uzat de prevederile Legii nr. 10/2001, despre care nu a avut cunoştinţă la vremea aceea, fiind la o vârstă înaintată.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 13 octombrie 2011, pârâta D.G.F.P. Timiş, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, a solicitat anularea acţiunii ca netimbrată, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997, admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, iar pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta a arătat că obiectul prezentei cauze nu este susceptibil de scutire de la plata taxei de timbru şi, ca atare, a apreciat că se impune obligarea reclamantei la achitarea acesteia, la valoarea precizată, sub sancţiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997.
Pârâta a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a Ministerul Finanţelor Publice, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, ca fiind întemeiate. Obiectul acţiunii izvorăşte din sfera prevăzută de Legea nr. 10/2001, ca lege specială faţă de dispoziţiile Codului Civil. Prin modificarea Legii nr. 10/2001, publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005, respectiv Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, art. 33 alin. (2), prin care Ministerul Finanţelor Publice avea obligaţia să îşi dea avizul în urma verificării, a fost abrogat. Ţinând cont de aceste aspecte, pârâta consideră că în calitate de pârât nu poate sta Ministerul Finanţelor, calitate procesuală pasivă având doar Primarul Municipiului Timişoara. Mai mult, reclamanta nu prezintă motivele de fapt şi de drept pentru care înţelege să se judece cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pârâta a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu face dovada că are calitatea de moştenitoare a defunctului L.N. sau că nu mai există alte persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi de la pârâţi.
A mai solicitat admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, învederând că acţiunea formulată de reclamantă reprezintă o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun – art. 480, 481 C. civ. Imobilul în cauză a fost preluat abuziv de către Statul Român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, iar acest domeniu este acoperit în România printr-o lege specială, Legea nr. 10/2001, care reglementează proceduri speciale de restituire a imobilelor în natură şi aplicarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Legea nr. 10/2001, lege care derogă de la dreptul comun, se aplică cu prioritate faţă de acesta.
Pârâta a solicitat admiterea excepţiilor invocate, iar pe fond, respingerea acţiunii.
Prin întâmpinarea depusă la data de 20 octombrie 2011, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar au solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, tardivă, netemeinică şi nelegală.
În motivarea întâmpinării, au arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta era obligată să respecte procedura specială prevăzută de acesta, respectiv parcurgerea procedurii necontencioase şi, ulterior, după caz, contestarea în instanţă a actului administrativ emis de instituţia pârâtă.
Pârâţii au învederat că imobilul menţionat a fost înscris în evidenţa mijloacelor fixe ca locuinţă, spălătorie, magazie şi gard până în anul 1988, an în care a fost scos din evidenţă Direcţiei Patrimoniu ca urmare a demolării. Terenul (curtea şi grădina imobilului) a fost atestată în domeniul public al municipiului Timişoara, în baza H.G. nr. 1016/2005 publicat în M.O. nr. 874 bis din 29 septembrie 2005, la poziţia 2774.
Prin adresa din 05 octombrie 2011 Direcţia Patrimoniu, Serviciul Administrare Imobile, a specificat că nu a fost depusă nicio notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acest imobil. De asemenea, parcelele cu nr. top. 12343 şi 12344 înscrise în CF nr. 4621 Timişoara nu au fost solicitate de către foştii proprietari sau moştenitorii acestora şi nici nu a fost emis vreun ordin al prefectului în baza art. 23 şi 36 din Legea nr. 18/1991, republicată.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, rezultă că din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale fac parte doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării de către stat.
Având în vedere aceste considerente, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă şi tardivă, iar în subsidiar, ca netemeinică şi nelegală.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, prin sentinţa civilă nr. 4 din 9 ianuarie 2012 a respins acţiunea formulată de reclamantă cu motivarea că aceasta, prevalându-se de calitatea de moştenitor a fostului proprietar tabular al imobilului imobilul înscris în C.F. nr. 4621 Timişoara nr. top. 12343, 12344, constând din casă, curte şi grădină, teren total 1173 mp, preluat in patrimoniul statului la 2 februarie 1983, in condiţiile Decretului nr. 92/1950, a recurs direct la concursul justiţiei, pentru retrocedarea pe cale jurisdicţională a echivalentului bănesc a dreptului de proprietate de care autorul său a fost spoliat în condiţiile menţionate.
Tribunalul a reţinut că prin demersul judiciar cu care a fost învestit, se tinde la retrocedarea jurisdicţională în echivalent bănesc, pe calea dreptului comun, iniţiată ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001, a unei proprietăţi imobiliare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia cu nr. 33/2008 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, a tranşat cu valoare obligatorie pentru toate instanţele, atât chestiunea „raportului dintre Legea nr. 10/2001 - ca lege specială în materia imobilelor preluate abuziv - şi codul civil - ca lege generală, în materia revendicării”; cum şi chestiunea „raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială internă, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.
Împotriva sentinţei civile nr. 4 din 9 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş a declarat apel reclamanta F.M. care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii.
În motivare, a arătat că în mod eronat instanţa a respins acţiunea, pornind de la concepţia conform căreia adoptarea Legii nr. 10/2001 ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun în privinţa revendicării imobilelor trecute abuziv în proprietatea Statului Român înainte de anul 1989. Prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care există neconcordanţe între legea specială, în speţă Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, iar această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă, subsemnata pretinzând despăgubiri băneşti.
Pe de altă parte, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există o normă de drept română şi un tratat internaţional referitor la drepturile omului la care România este parte, au prioritate reglementările internaţionale, situaţie în care instanţa nu va putea face abstracţie de următoarele texte de lege, care o obligă să judece acţiunea de drept comun: art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil; art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, privitor la respectarea dreptului de proprietate.
Prin hotărârea CEDO în cauza Atanasiu contra României, s-a instituit în sarcina României obligaţia de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoscându-se astfel faptul că legislaţia reparatorie existentă nu este conformă Convenţiei.
Din analiza pct. 118 şi 119 din decizia-pilot pronunţată de CEDO în cauza Atanasiu contra României rezultă că acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun poate fi folosită în vederea obţinerii de reparaţii pentru privarea abuzivă de proprietate, în condiţiile în care Curtea statuează că reparaţiile acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condiţiile de a fi efective şi îndestulătoare. Faţă de această situaţie, susţine că este îndreptăţită de a se prevala de dispoziţiile art. 6 CEDO.
În ceea ce priveşte art. 1 din Protocolul Adiţional, la pct. 135, 136, 137 din decizia-pilot se precizează că prin adoptarea unei legislaţii reparatorii pentru bunurile confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate în sensul art. 1. Rezultă, deci, că statul este obligat a-şi respecta această obligaţie de reparaţie în mod efectiv, indiferent că ea are loc în natură sau prin echivalent, în baza Legii nr. 10/2001 sau a dreptului comun.
În concluzie, a susţinut că acţiunea reclamantei este admisibilă, fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., aplicabile deoarece aceasta era legea în vigoare la data introducerii acţiunii, care consacră dreptul de proprietate ca pe un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz şi care există atâta timp cât există bunul la care se referă, iar prin adoptarea Legii nr. 10/2001 Statul Român nu a consacrat o discriminare între proprietari.
A arătat că, preluarea de către Stat a imobilului de la antecesorul său, contravenea dispoziţiilor art. 17, referitoare la dreptul de proprietate, din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, tratat semnat de România în 1948. Imobilul a fost luat de către stat fără titlu şi astfel acesta nu a devenit niciodată proprietar.
Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 120A din 12 iunie 2012, a respins apelul, ca nefondat.
Curtea a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite prin care a fost admis recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Această decizie, ce este obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., reglementează două modalităţi de abordare a acţiunii în revendicare imobiliară de drept comun. Cea cu caracter general are în vedere principiile specialia generalibus derogant, electa una via şi cel al securităţii raporturilor juridice, iar cea de a doua ipoteză constituie o derogare de la cea dintâi modalitate, excepţie ce se aplică doar în condiţiile determinate de Înalte Curte, şi anume: reclamanţii să fie persoane exceptate de la cazurile avute în vedere de Legea nr. 10/2001 sau să fie persoane, care din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale; demersul judiciar al acestora să nu aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Curtea a constatat că reclamanta nu se încadrează în cerinţele stabilite pentru aplicarea excepţiei de la regula soluţionării concursului dintre legea specială şi cea generală în favoarea celei speciale.
Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 92/1950, şi deşi are ca obiect atât casa, cât şi terenul, reclamanta revendică despăgubiri doar pentru teren, casa fiind demolată.
Reclamanta nu a prezentat nici o explicaţie pentru faptul că nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 (afirmând doar că este la o vârstă înaintată), deşi a invocat decizia pronunţată asupra recursului în interesul legii de mai sus, prin urmare, acţiunea sa în revendicare de drept comun este inadmisibilă, conform Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite.
Astfel, reclamanta nu a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau, anterior, de Legea nr. 112/1995, fără a invoca vreun motiv mai presus de voinţa sa, care să justifice conduita sa pasivă, refuzând aşadar să urmeze căile procedurale reglementate expres de legiuitorul român pentru satisfacerea pretinselor drepturi.
Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze în care s-au analizat pretinse încălcări ale art. 1 din Primul Protocol că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care nu pot fi invocate în mod eficient garanţiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza Constandache, Cauza Lungoci, Cauza Poenaru c. României).
Pe de altă parte, art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenţiei, sens în care fiecare stat contractant are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăţilor comise de regimul anterior.
Existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat şi respectarea acesteia sunt obligatorii pentru beneficiarii legii şi exclud posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
În cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, se arată, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 şi 143).
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speţă, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, mai precis dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (paragrafe 141, 142 şi 143).
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea în cauza Maria Atanasiu şi alţii a procedurii hotărârii – pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ şi administrativ.
Reţinând că reclamanta nu are un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi că aceasta nu a formulat nici un demers pentru redobândirea bunului în condiţiile legilor speciale reparatorii date în materie (Legea nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001), Curtea a constatat că în cazul reclamantei nu se poate reţine nici o neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că sentinţa civilă nr. 4 din 9 ianuarie 2012 a fost pronunţată de Tribunalul Timiş cu respectarea legii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta F.M. întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:
Prin hotărârea CEDO în cauza Atanasiu contra României s-a instituit în sarcina României obligaţia de a adopta măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1, recunoscându-se astfel faptul că legislaţia reparatorie existentă nu este conformă Convenţiei. Prin această hotărâre s-a clarificat conţinutul deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rezultând că în absolut toate speţele privind preluarea abuzivă de către stat a unor imobile în perioada comunistă există neconcordanţe între dreptul intern şi Convenţie, şi, prin urmare, recurgerea la dreptul comun este singura cale aptă să asigure o reparaţie efectivă, conformă Convenţiei.
În sensul acestei susţineri invocă pct. 118 şi 119 din decizia pilot pronunţată de CEDO în cauza Atanasiu contra României potrivit cu care reparaţiile acordate până acum conform Legii nr. 10/2001 nu îndeplinesc condiţiile de a fi efective şi îndestulătoare, astfel încât se poate prevala de dispoziţiile art. 6 CEDO.
Recurenta susţine că acţiunea sa este admisibilă întrucât este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., care consacră dreptul de proprietate ca un drept perpetuu, nelimitat în timp, care nu se stinge prin neuz şi care există atât timp cât există bunul, critică formulată în apel şi reluată în recurs.
O altă critică vizează nelegalitatea deciziei din perspectiva nemotivării ei, recurenta susţinând că instanţa de apel a examinat formal fondul dreptului pretins, rezumându-se la a reţine aceleaşi considerente ca prima instanţă.
Recurenta critică decizia şi din perspectiva faptului că ea are un bun, iar CEDO a statuat în jurisprudenţa sa constantă că atunci când statul nu mai poate restitui imobilul în natură şi măsurile reparatorii prin echivalent sunt iluzorii, urmează ca reclamantul să primească despăgubiri băneşti.
În final, a susţinut că practica diferită a instanţelor, demarcată temporal de cauza Atanasiu, faptul că unii proprietari, aflaţi în situaţii similare cu cea a recurentei, au primit anterior acestei cauze imobilele în natură sau despăgubiri băneşti, poate genera o discriminare pentru care România ar putea fi din nou sancţionată pentru încălcarea art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.
La termenul de judecată din data de 4 martie 2013, instanţa de recurs a pus în discuţia părţilor incidenţa în speţă a deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii.
Verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Recurenta a criticat decizia recurată în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pretinzând că instanţa de apel nu a cercetat cauza rezumându-se la a motiva hotărârea atacată prin prezentul recurs prin reluarea argumentelor primei instanţe.
Criticile subsumate acestui motiv nu vizează, însă, ipotezele pe care el le reglementează, aşa încât controlul judiciar nu se poate exercita din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, verificând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau îndreptăţirea reclamantei de a primi despăgubiri băneşti pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură, direct de la Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în procedura revendicării imobiliare de drept comun.
În susţinerea acestor critici în apel reclamanta a formulat mai multe argumente, iar instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia care-i incumba în baza art. 295 C. proc. civ. de a răspunde tuturor motivelor de apel formulate.
Hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus judicios argumentele ce au determinat formarea convingerii sale şi a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecăţii prin intermediul motivelor de apel formulate de către reclamanţi, analizând cauza din perspectiva raportului lege generală/lege specială precum şi prin prisma deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte în recursul în interesul legii, a normelor de drept europene şi a jurisprudenţei CEDO în materie, în considerarea cărora a fost dată.
Astfel, considerentele hotărârii recurate se circumscriu exigenţelor legale privind obligativitatea pronunţării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanţa de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părţii, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit şi prin raţionamente logice, la toate aspectele deduse judecăţii.
În acest context al analizei, faptul că, analizând cererea cu care a fost învestită, Curtea a ajuns la aceleaşi concluzii, ce au impus confirmarea soluţiei procesuale a primei instanţe nu semnifică o nemotivare a hotărârii, în sensul motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa de apel având doar obligaţia de a pronunţa o soluţie legală, chiar dacă aceasta se sprijină pe aceleaşi argumente ca cele reţinute de prima instanţă.
Analizând criticile de nelegalitate ce se pot încadra în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acestea nu pot fi primite.
Soluţia pronunţată de Curtea de Apel este corectă, faţă de cele statuate prin Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curţi prin care s-a arătat că, acţiunile directe, îndreptate împotriva Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti, nu pot fi primite, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.
Prin această hotărâre sa statuat că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În drept, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., „ Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I, astfel încât nu se poate ignora incidenţa deciziei nr. 27/2011 în speţa supusă analizei.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia europeană, se constată că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri. Astfel, în Cauza Păduraru împotriva României s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea (legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi) este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005.
Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115).
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de CEDO în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Şi în hotărârea-pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că „punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne" (paragraful 233).
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora. Totodată, acest act normativ a reglementat sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv, atribuţii date în competenţa exclusivă a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, procedură distinctă şi ulterioară celei parcurse în baza Legii nr. 10/2001.
În acest context ala analizei, este de precizat că Ministerul Finanţelor Publice, reprezentantul statului, are calitatea procesuală pasivă doar în procedura reglementată de legea specială privind acordarea despăgubirilor.
Mecanismul eficient de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile.
În plus, din aceeaşi hotărâre – pilot (cauza Atanasiu c. Românie) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (par. 142).
În consecinţă, aşa cum deja s-a arătat, parcurgerea procedurii administrative prealabile prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 de către persoanele interesate în obţinerea titlului de despăgubire, s-a statuat că este compatibilă cu limitările acceptate de CEDO ale dreptului de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţie, aspect reamintit şi în hotărârea-pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României (paragraful 115), astfel încât critica formulată de reclamantă în acest sens nu poate fi primită.
Cât priveşte critica referitoare la existenţa unui bun în patrimoniul reclamantei, se reţine că în jurisprudenţa Curţii Europene s-a produs o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de „bun”.
Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanţii deţineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (cauza Păduraru, par. 83-87; cauza Porţeanu, par. 339), în cauza Atanasiu şi alţii contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (par. 140 şi 143).
De altfel, chiar în situaţia în care există o decizie sau dispoziţie administrativă ori o hotărâre judecătorească definitivă, devenită irevocabilă, prin care s-a stabilit dreptul la despăgubiri, părţile se pot prevala de existenţa unui „bun", în sensul Convenţiei, garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie trebuie să fie funcţionale în cadrul procedurii de executare a „valorii patrimoniale" astfel stabilite.
În speţă, reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi conformat dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 de a formula notificare şi de a respecta celelalte cerinţe vizând urmarea procedurii reglementată de acest act normativ, apte să îi confirme existenţa dreptului în patrimoniu. De asemenea, nu a făcut dovada altor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului.
Nu se poate reţine, deci, că Statului Român poate fi obligat la despăgubiri, motivat de faptul că reclamanta beneficiază de garanţiile oferite de art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie.
Această susţinere nu poate fi primită, devreme ce, la momentul sesizării instanţei, reclamanta nu avea un bun şi nici o creanţă consolidată, de natură a-i face să se prevaleze de o speranţă legitimă, în sensul art. 1 din Protocol adiţional nr. 1 la Convenţie.
Astfel, aşa cum s-a arătat, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască dreptul de proprietate.
Speranţa legitimă, în schimb, presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
La momentul sesizării instanţei de judecată, reclamanta nu avea un bun actual, pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă, care să îi stabilească dreptul său la despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Reclamanta, de altfel, a recunoscut constant că nu a iniţiat o procedură administrativă prin care să obţină măsuri reparatorii pentru bunul preluat de stat înainte ca România să ratifice Convenţia şi nici nu se poate prevala de o speranţă legitimă.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea Europeană a arătat în cauze mai recente, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate.
Or, crearea unei jurisprudenţe prin care statul poate fi obligat direct la despăgubiri, nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.
În consecinţă, cum reclamanta nu poate justifica un bun actual în patrimoniul său, în sensul recunoscut acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, aşa cum corect a reţinut, ca situaţie de fapt, Curtea de apel, critica acesteia pe acest aspect nu este fondată. De altfel, reclamanta nu a combătut în recurs prin nici un argument aceasta ipoteză.
Nici ultima critică nu poate fi primită.
Protecţia oferita de CEDO împotriva discriminării era, până de curând, limitată la drepturile si libertăţile garantate de Convenţie. Articolul 14 al Convenţiei, intitulat „Interzicerea discriminării” prevede că „ Exercitarea drepturilor si libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie sa fie asigurata fără nici o deosebire bazata, in special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie .”
Prin adoptarea Protocolului nr. 12 care, în art. 1 alin. (1), prevede ca „ Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurata fără nici o discriminare bazata, in special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie” , sfera de aplicare a protecţiei împotriva discriminării a fost considerabil lărgită, aplicându-se nu doar drepturilor recunoscute în Convenţie, ci oricărui drept recunoscut de statele membre in sistemul lor intern.
Curtea a statuat că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea constă în tratarea într-o manieră diferită, fără justificări obiective şi rezonabile, a persoanelor aflate în situaţii comparabile, cu precizarea că enumerarea din art. 14 are caracter indicativ şi nu limitativ.
Astfel, în cauza Creţu contra României, Curtea a statuat că, în sensul Convenţiei, noţiunea de „lege” are un înţeles mai larg decât cel din dreptul nostru intern ( a se vedea Străin şi alţii contra României, Lupaş şi alţii împotriva României), referindu-se nu numai la actele normative ci şi la doctrina şi practica judiciară. Totodată, a constatat că acţiunea în revendicare are un statut clar şi previzibil în dreptul intern, chiar dacă nu are o reglementare legală expresă.
În speţă, reclamanta arătând că dreptul său de a nu fi supusă discriminării a fost încălcat din perspectiva pronunţării unei soluţii diametral opuse prin raportare la alte cauze, având obiect identic, în care au fost admise cererile de restituire în natură sau după caz, prin echivalent, a imobilelor preluate de Stat în perioada regimului comunist nu a indicat elemente apte să formeze convingerea că diferenţa de tratament suferită de reclamantă nu se baza pe nicio justificare obiectivă si rezonabilă şi că ingerinţa în dreptul său este în mod evident ilegală prin raportare la dreptul intern şi incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1.
Pentru a se putea constata existenţa discriminării, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în ce priveşte art. 14 din Convenţie care interzice discriminarea, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii similare sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu îşi găseşte nicio justificarea obiectivă sau rezonabilă.
Or, în speţă, critica este formulată generic şi nu-şi găseşte fundament atâta timp cât în soluţionarea oricărui raport juridic dedus judecăţii instanţele trebuie să stabilească situaţia de fapt raportat la datele concrete ale fiecărei speţe şi să aplice normele legale în vigoare în funcţie de situaţia de fapt astfel stabilită.
Reclamanta nu a detaliat situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi în raport de alte persoane, nu a indicat alţi foşti proprietari cărora instanţele interne să le fi dat câştig de cauză în cadrul unor acţiuni similare.
De altfel, în cauza Costandache împotriva României, Curtea Europeană a respins, în aplicarea art. 35 alin. (3), (4) din Convenţie, capătul de cerere privind discriminarea, reţinând că afirmaţiile reclamantului nu sunt susţinute de nici un element din dosar.
În aceeaşi cauză, a reamintit că nu este garantat de Convenţie un drept la reparaţie pentru prejudicii a căror cauză iniţială nu constituie o încălcare a Convenţiei ( a se vedea şi cauza Mayer împotriva Germaniei), atât timp cât nici reclamantul şi nici autorul său ( respectiv bunica, în speţa citată) nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului şi, în consecinţă, nu se poate considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol că acesta are conservat un drept de proprietate sau un drept de restituire ce ar putea fi interpretat ca o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei CEDO.
Prin urmare, conduita reclamantei, respectiv lipsa sa de diligenţă, i-a blocat acesteia accesul la legea specială de restituire, context în care nu se poate prevala, la data prezentului litigiu, de un „bun actual” sau o „valoare patrimonială” şi, prin urmare, în ceea ce o priveşte, Înalta Curte nu poate cenzura, în raport de alte situaţii (generic enunţate) încălcarea principiului nediscriminării din perspectiva unei jurisprudenţe imprevizibile.
Un astfel de raţionament a fost reţinut şi în cauza Glaser contra Republicii Cehia unde Curtea a respins acţiunea reclamantului reţinând că acesta nu a probat că ar fi fost titularul unei creanţe suficient stabilite pentru a fi exigibilă, neputând deci să se prevaleze de existenţa „bunurilor", astfel încât Curtea nu a întrevăzut nici o aparenţă de arbitrariu în modul în care tribunalele interne au statuat cu privire la acţiunea reclamantului.
Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
ÎNALTA CURTE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta F.M. împotriva deciziei civile nr. 120/A din 12 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1128/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 973/2013. Civil → |
|---|
