ICCJ. Decizia nr. 1128/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1128/2013
Dosar nr. 2787/1/2001
Şedinţa publică din 5 martie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 127 din 23 mai 2001 Curtea de Apel Cluj-Napoca Secţia Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii B.C. şi B.T.A. şi intervenientii B.A.I., B.B.F.K. şi B.A.l. împotriva sentinţei civile nr. 35 din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea civilă, extinsă şi completată, formulată de reclamanţii B.C. şi B.T.A. împotriva pârâţilor Consiliul local al municipiului Cluj-Napoca, SC T.T. SA Cluj Napoca, SC P. SA Cluj-Napoca şi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului - Sucursala Regionala Nord-Vest Cluj-Napoca.
S-au respins cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii B.A.I., B.A.I. şi F.K.
Au fost obligaţi reclamanţii şi intervenienţii, în solidar, să îi plătească pârâtei SC P. SA Cluj-Napoca, cheltuieli de judecată în sumă de 4.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că asupra imobilului în litigiu, situat în Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 1203 Cluj-Napoca, nr. top. 3811, a fost proprietar tabular sub nr. B2 J.P., soţia lui B.G.
Acest imobil a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, fiind înscris în anexa la decret, la poziţia nr. 98, unde apare evidenţiat ca proprietar tabular la data naţionalizării B.G., respectiv B.G., respectiv soţul numitei J.P. Prin încheierea nr. A19A din 23 noiembrie 1995 s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, sub B3, asupra imobilului, după care a fost transcris în CF nr. 22478 Cluj-Napoca, în favoarea Statului Român şi în folosinţa Sfatului Popular al judeţului Cluj, iar după partajarea pe apartamente, apare evidenţiat sub B.26 în favoarea Oficiului Farmaceutic Regional Cluj, respectiv în CF nr. 91059 Cluj-Napoca, nr. top.381/1 în favoarea SC T.T. SA Cluj-Napoca.
Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 le conferă foştilor proprietari şi succesorilor acestora, ale căror bunuri au fost preluate de stat fără titlu valabil, dreptul de a le revendica pe calea dreptului comun.
Reclamanţii nu au însă calitate procesuală activă, întrucât prin testamentul olograf încheiat la data de 23 noiembrie 1947 baroneasa J.P., căsătorită B.P., a dispus asupra averii sale, instituindu-l ca legatar universal pe soţul ei, contele B.G., urmând ca în situaţia în care acesta va deceda înainte ori va renunţa la moştenire, averea să revină verişoarei sale, baronesei B.J., născută baroneasa W.M., antecesoarea reclamanţilor şi a intervenienţilor.
Testatoarea B.P. a decedat la data de 9 martie 1962, iar soţul ei a decedat ulterior, la data de 13 septembrie 1968. Întrucât nu s-a făcut dovada că B.G. ar fi renunţat expres la moştenirea după soţia lui, iar reclamanţii nu sunt moştenitorii lui B.M., nici ai lui B.G., aceştia nu au calitate procesuală activă.
Asupra apelului declarat de reclamanţi şi intervenienţi, instanţa a reţinut următoarele:
Dispoziţia prevăzută în testament reprezintă o substituţie vulgară, prin care testatoarea a desemnat pe lângă primul gratificat, soţul ei B.G., şi un al doilea gratificat, W.M. - pentru cazul în care soţul ei nu ar revendica averea, ori ar deceda înaintea testatoarei, cazuri în care liberalitatea ar fi devenit ineficace în privinţa lui.
Prin urmare, sunt două liberalităţi alternative, dintre care prima este pură şi simplă, iar cea de a doua este făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii celei dintâi, iar întrucât prima liberalitate este ineficace, prin efectul realizării condiţiei suspensive s-a născut dreptul lui W.M., dobândit direct de la testatoare.
Conform art. 804 C. civ., este permisă dispoziţia prin care o a treia persoană ar fi chemată a lua darul, ereditatea sau legatul, în cazul când donatorul, eredele numit sau legatarul nu ar primi/s-au nu ar putea primi.
Din certificatul de moştenitor din 21 aprilie 1998 rezultă că reclamanţii şi intervenienţii sunt moştenitorii lui B.M. decedată la data de 25 martie 1984, în cote egale de câte 1/5 parte fiecare, în calitate de fii şi fiice.
Prin urmare, reclamanţii au calitate procesuala activă, contrar susţinerilor primei instanţe.
În anexa la Decretul nr. 92/1950, B.G., figurează la poziţia 98 cu 23 de apartamente, iar B.P. din Cluj, figurează la poziţia 101 cu 9 apartamente.
Naţionalizarea dispusă de acest act normativ a operat "in rem" cu privire la imobilele prevăzute de art. I, care au fost considerate "juris et jure", ca fiind dobândite în mod ilicit.
Atât baroneasa B.P., cât şi contele B.G. nu s-au încadrat în dispoziţiile art. II din decret, pentru a fi exceptaţi de la naţionalizare.
Totodată, acelaşi Decret nr. 92/1950 prevedea în art. V că imobilele proprietatea soţului, soţiei sau ale copiilor minori se consideră ca aparţinând unui singur proprietar în ce priveşte aplicarea acestui decret.
Întrucât imobilul în litigiu a fost preluat la stat cu titlu valabil,iar potrivit ar. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, caz în care trebuia urmărită calea specială, s-a respins apelul declarat de reclamanţi şi intervenienţi împotriva sentinţei, care a fost menţinută, cu substituirea motivării primei instanţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii B.C., B.T.Ş.A. şi intervenienţii B.A.I.B.F.C., B.A.J. criticând-o pentru următoarele motive:
1. Faţă de modul de dispunere al primei instanţe, trebuia anulată sentinţa şi numai după aceea să se procedeze la evocarea fondului, potrivit art. 297 C. proc. civ.
2. Deşi în considerente li se acceptă critica vizând calitatea procesuală, în dispozitiv nu numai că nu se schimbă hotărârea primei instanţe, ci se menţine sentinţa, care îi obligă la plata cheltuielilor de judecată.
În realitate, petitul al treilea a fost admis, caz în care nu se mai justificau cheltuielile de judecată. Doar celelalte petite au fost respinse.
Se impune astfel modificarea deciziei şi schimbarea soluţiei primei instanţe în sensul că reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu sunt moştenitori acceptanţi în cotă de 1/5 fiecare după mama lor, B.M. (n. W.), care este moştenitoarea testamentară a lui B.G. (n. l.P.), cu cheltuieli de judecată justificate în primă instanţă.
3. Proprietarei imobilelor în discuţie, B.G. (n. l.P.) nu i s-a naţionalizat imobilul în litigiu.
Aceasta figurează la poziţia nr. 101 din lista anexă la Decretul nr. 92/1950, unde este indicat imobilul din Cluj, cu menţionarea numelui său corect, ceea ce înseamnă că de la aceasta s-a dorit naţionalizarea numai a acestui imobil.
În speţă este vorba de alt imobil, situat în Cluj, care figurează în aceeaşi listă anexă pe numele B.G. în CF Cluj nr. 1203 este evidenţiat acest imobil, dar la data de 4 noiembrie 1942, sub B2, este înscris ca proprietar B.G. n. l.P. Ulterior, sub B3, în aceeaşi CF, se înscrie Statul, în baza Decretului nr. 92/1950.
Numele înscris în Cf nu este identic nici cu cel al soţului fostului proprietar de carte funciară, respectiv B.G., care nu era nici proprietarul de carte funciară.
Potrivit H.G. nr. 11/1997, naţionalizarea imobilelor s-a făcut atât „in rem" cât şi „in personam". Numai dacă aceste elemente coincid este o naţionalizare, un titlu.
Faţă de lipsa acestei identităţi, imperios solicitată de actul normativ indicat, naţionalizarea imobilului în litigiu nu a avut loc.
S-a făcut o greşită aplicare a Decretului nr. 92/1950 de către instanţa de apel, întrucât în temeiul art. 1 opera naţionalizarea nu numai „in rem" cum reţine nejustificat instanţa de apel, ci şi „in personam".
Textul specifică faptul că se naţionalizează imobilele din listele anexă la decret, ori listele enumera imobilele cu proprietarii lor.
Prin nemenţionarea adevăratului proprietar lipseşte elementul „in personam", ceea ce înseamnă că naţionalizarea nu a avut loc.
Pe de altă parte, s-a apreciat în mod greşit că persoana de la care s-a naţionalizat imobilul nu era exceptată de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, prin prisma dispoziţiilor art. II.
Aceasta întrucât B.G. n. l.P. era casnică şi considerată astfel muncitoare, potrivit practicii Curţii Supreme de Justiţie, indicată.
4. Prin completarea acţiunii la data de 20 ianuarie 2000 s-au invocat şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Analiza titlului statului, în acest context legal, impunea constatarea că acesta, constituit prin naţionalizare, nu este valabil, pentru că s-au încălcat Constituţia în vigoare la acea dată (art. 8) şi art. 3 din Tratatul de Pace cu puterile Aliate - tratat ce a devenit Legea nr. 304/1947, prin care România se obliga să nu stabilească sau să implice în aplicarea legilor vreo discriminare între persoane de cetăţenie română fie în ceea ce priveşte persoana lor, bunurile, drepturile politice sau civile, fie în orice altă materie. S-au încălcat şi dispoziţiile art. 481 C. civ., în vigoare la data respectivă, care prevedeau că nimeni nu putea fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, fără să se fi analizat dacă acest titlu a respectat Constituţia, Tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că se impune admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în considerarea argumentelor ce succed:
1. Prin cererea de chemare în judecată s-a susţinut deposedarea fără titlu a fostului proprietar de imobilul în litigiu, în motivare arătându-se argumentele menţionate în recurs sub pct. 3, respectiv referitoare la imobilul - singurul naţionalizat de la autorul indicat şi la lipsa de identitate dintre numele fostului proprietar şi soţului acestuia, care oricum nu era proprietar, şi cel indicat în anexa la decretul de naţionalizare.
Prin completarea acţiunii şi cererii de intervenţie,la data de 20 ianuarie 2000, s-au invocat dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, susţinându-se aceleaşi argumente indicate în ultima critică de recurs, referitoare la Constituţia din anul 1948, Tratatul de Pace şi dispoziţiile Codului civil - fila nr. 70 dosarul primei instanţe.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată ulterior în cauză s-au însuşit cererea de chemare în judecată şi completările ulterioare - fila nr. 130 dosarul primei instanţe.
Prima instanţă a respins acţiunea şi cererile de intervenţie în interes propriu cu motivarea lipsei calităţii procesuale active a titularilor acestora.
Instanţa de apel a soluţionat cauza, fără a evoca complet fondul, aşa cum acesta a fost dedus judecăţii - astfel cum se şi reclamă de către apelanţi.
Astfel, s-a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil din perspectiva dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, cu analiza titlului statului raportată la dispoziţiile decretului de naţionalizare, fără a se analiza cauza sub toate aspectele deduse judecăţii în acest cadru, cum acestea au fost detaliate de reclamanţi şi intervenienţii în interes propriu în faţa primei instanţe, prin cererile formulate.
Nu s-au arătat motivele pentru care s-au înlăturat celelalte apărări, aşa cum impune art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În consecinţă, cu aplicarea art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., precum şi art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, urmează să se admită recursul, să se caseze decizia şi să se trimită cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. Se vor avea în vedere totodată celelalte critici de recurs şi limitele de judecată lămurite de recurenţi cu ocazia judecării prezentului dosar.
2. Art. 297 alin. (1) C. proc. civ, în forma în vigoare la data soluţionării apelului, prevedea că în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel găseşte apelul întemeiat, aceasta va anula hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă.
Instanţa de apel a constat că prima instanţă în mod greşit a reţinut lipsa calităţii şi a procedat la soluţionarea apelului fără anularea sentinţei, dar această măsură procedurală nu este de natură să le provoace reclamanţilor o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea deciziei, aşa cum impune art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce face să nu fie incident în cauză, din perspectiva criticii analizate, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B.C., B.T.Ş.A. şi de intervenienţii B.A.l., B.F.C., B.A.J. împotriva deciziei nr. 127 din data de 23 mai 2001 a Curţii de Apel Cluj - Secţia civilă.
Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1130/2013. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1100/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
