ICCJ. Decizia nr. 1456/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1456/2013
Dosar nr. 6417/99/2007
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă;
Pin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului laşi sub nr. 6417/99/2007, reclamanta SC T.M. SA laşi a chemat în judecată pe pârâţii C.M.C., P.L.R. şi L.G. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să îi oblige pe aceştia la plata sumei de 1.600.000 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate pe terenul situat în laşi, proprietate a pârâţilor, sumă ce urmează a fi actualizată cu rata inflaţiei, precum şi la recunoaşterea în favoarea reclamantei a unui drept de retenţie asupra imobilului situat la adresa indicată, până la plata sumei datorate.
Pârâţii au formulat cerere reconventională prin care au solicitat să se constate că reclamanta-pârâtă Ie-a produs un prejudiciu de circa 20.000 RON, constând în lipsa de folosinţă a imobilului, pentru perioada 1964-1991. Au solicitat şi contravaloarea beneficiilor nerealizate în această perioadă.
În cauză, s-a dispus conexarea la acest dosar a Dosarelor nr. 1756/99/2008, şi respectiv nr. 4318/99/2008 ale Tribunalului laşi.
Prin sentinţa civilă nr. 2130 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului laşi, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta-pârâtă SC T.M. SA laşi, a fost respinsă excepţia inadmisibilitătii cererii reconvenţionale formulate de către pârâţii-reclamanţi, a fost admisă, în parte, acţiunea formulată de către pârâţii-reclamanţi C.M.C., P.L.R. şi L.G., formulată în Dosarul nr. 1756/99/2008, cât şi cerere reconventională formulată în Dosarul nr. 6417/99/2007, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, la plata sumei de 352.187 RON către reclamantă, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 579.113 RON către pârâţi, au fost compensate cheltuielile de avocat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât reclamanta-pârâtă, cât şi pârâţii-reclamanţi.
Prin decizia nr. 71 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au fost admise apelurile. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei SC T.M. SA laşi. Â fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâţilor. A fost admisă, în parte, acţiunea formulată de către pârâţi împotriva reclamantei. A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de reclamanta-pârâtă SC T.M. SA laşi, pentru pretenţiile corespunzătoare perioadei 1964-2004, fiind respinsă acţiunea în pretenţii pentru această perioadă, ca prescrisă. A fost obligată reclamanta-pârâtă SC T.M. SA laşi să plătească pârâţilor-reclamanţi suma de 62.250 ron, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada cuprinsă între 26 iunie 2007 şi 28 noiembrie 2007. Au fost păstrate dispoziţiile din sentinţă cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta-pârâtă SC T.M. SA laşi cât şi pârâţii-reclamanţi C.M.C., P.L.R. şi L.G.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 4669 din 1 iunie 2011 a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.M.C., P.L.R. şi L.G. împotriva deciziei nr. 71 din 30 aprilie 2010 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A admis recursul declarat de reclamanta SC T.M. SA împotriva aceleiaşi decizii. A casat în parte decizia. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C.M.C., P.L.R. şi L.G. şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea cererii în pretenţii formulată de reclamanta SC T.M. SA. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel laşi sub nr. 6417/99/2007*.
Prin decizia nr. 56 din 25 aprilie 2012 a Curţii de Apel laşi, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de reclamanta-pârâtă SC T.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 2130 din 19 decembrie 2008 a Tribunalului laşi, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, a obligat pe pârâtii-reclamanti C.M.C., P.L.R. şi L.G. la 1.369.050,52 RON către reclamantă, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Înalta Curte, în exercitarea controlului judiciar a statuat asupra:
- calităţii procesuale active a reclamantei SC T.M. SA, modalitatea de constituire a acestei societăţi demonstrând faptul că aceasta este succesoarea fostei O.J.T. laşi, câtă vreme s-a înfiinţat prin H.G. nr. 1041/1991, prin reorganizarea, sub formă de societate comercială pe acţiuni, a fostei unităţi economice de stat O.J.T. laşi;
- pretenţia societăţii vizează contravaloarea lucrărilor realizate de aceasta pe terenul proprietatea pârâţilor, după preluarea imobilului de către stat, prin invocarea dispoziţiilor legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială. Pretenţiile deduse judecăţii nu se încadrează în textele de lege care fundamentează obligaţia de garanţie a statului.
Înalta Curte a reţinut în considerentele deciziei, cu putere de lucru judecat, că: „potrivit art. 324 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor preluate de stat [text de lege care, potrivit art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 este considerat în continuare aplicabil contractelor de vânzare-cumpărare încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi]. De asemenea, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 132/2002 „instituţia publică implicată asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat".
„În speţă însă, a reţinut Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pretenţia societăţii a vizat contravaloarea lucrărilor realizate de aceasta pe terenul proprietatea pârâţilor, după preluarea imobilului de către stat, prin invocarea dispoziţiilor legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială."
- situaţia lucrărilor edificate de societate pe terenul proprietatea pârâţilor a fost supusă dezbaterii judiciare şi în cadrul acţiunii în revendicare, instanţa stabilind că efectuarea unor lucrări de construcţie pe acest teren nu constituie un impediment la restituirea în natură a imobilului şi, în virtutea accesiunii imobiliare, constructorul poate pretinde contravaloarea lucrărilor dacă este de bună credinţă, în condiţiile art. 494 alin. (3) C. civ.
- buna credinţă a reclamantei SC T.M. SA, ca posesor al imobilului, a încetat la data admiterii acţiunii în revendicare prin hotărâre irevocabilă, imobilul fiind predat efectiv la 28 noiembrie 2007.
În conformitate cu art. 494 alin. (3) C. proc. civ. Care prevede „Dacă proprietarul voieşte a păstra pentru dânsul acele plantaţii şi clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii, fără ca să se ia în consideraţie sporirea valorii fondului, ocazională prin facerea unor asemenea plantaţii şi construcţii. Cu toate acestea, dacă plantaţiile, clădirile şi operele au fost făcute de o a treia persoană de bună credinţă, proprietarul terenului nu va putea cere ridicarea sus, ziselor plantaţii, clădiri şi lucrări, dar va avea dreptul de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creşterii valorii fondului".
Rejudecarea a avut ca obiect stabilirea despăgubirilor.
În fapt, intimaţii deţin un titlu executoriu, prin care s-a stabilit dreptul la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, în modalitatea despăgubirilor, în procedura instituită de Legea nr. 10/2001, pe care îl pot pune în executare conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De asemenea, aceştia deţin un al doilea titlu executoriu, hotărârea judecătorească pronunţată în acţiunea în revendicare, prin care s-a dispus restituirea în natură a aceluiaşi imobil, ce s-a şi executat, prin predarea bunului la data de 28 noiembrie 2007.
În cadrul procesual şi limitele investirii de instanţa de control judiciar, instanţa de apel a constatat îndeplinite condiţiile cerute de art. 494 alin. (3) C. civ. pentru a se admite acţiunea în pretenţii, aşa cum, de altfel, a dispus şi prima instanţă, prin sentinţa civilă nr. 2130 din 19 decembrie 2008, când a soluţionat acţiunea SC T.M. SA laşi, prin care a dispus obligarea pârâţilor, persoane fizice, la plata sumei de 352.187 RON.
În raportul de expertiză tehnică judiciară expertul B.C. a identificat lucrările executate de reclamanta-apelantă la imobilul proprietatea intimaţilor, de la data preluării şi până la data predării acestuia către pârâţi, după admiterea acţiunii în revendicare şi rămânerea irevocabilă a acestei hotărâri, valoarea acestora ridicându-se la suma de 36.799.555 RON. În primul ciclu procesual, în apel, expertul tehnic a redat în cuprinsul raportului şi anexelor, elementele pe baza cărora a stabilit valoarea, între care şi coeficientul de depreciere a construcţiei (Dosar nr. 6417/99/2007), probă ale cărei concluzii au fost însuşite de instanţa de apel, în rejudecare.
În răspunsul la obiecţiuni expertul tehnic a precizat că în valoarea stabilită prin concluziile raportului a inclus toată construcţia executată şi predată pârâţilor-intimaţi, precum şi gradul de uzură pentru fiecare bun.
În suplimentul la raportul de expertiză tehnică, expertul B.C. a evaluat construcţia anexă (curtea de serviciu şi diverse clădiri) la 1.440.283.665 RON. Expertul a precizat că evaluarea cuprinde valoarea actuală de circulaţie a îmbunătăţirilor (material şi manoperă), modificată prin suplimentul de expertiză la 1.369.050,52 RON.
Constructorul de bună-credinţă, în speţă, reclamanta, este îndreptăţit, conform dispoziţiilor citate, la plata contravalorii materialelor şi preţul muncii, proprietarul terenului optând pentru păstrarea construcţiilor aşa cum existau pe teren, ca efect al accesiunii imobiliare.
Bunul s-a aflat în posesia societăţii, reclamanta, care l-a exploatat până la data predării efective intimaţilor, în anul 2007. Instanţa de apel a reţinut că din valoarea tehnică actualizată totală, de 3.291.317,3 RON, se impune scăderea uzurii pentru lucrările ce reprezintă îmbunătăţiri aduse imobilului, pretenţiile fiind întemeiate pentru cuantumul de 1.369.050,52 RON.
În raportul juridic dedus judecăţii, obligaţia de plată a contravalorii lucrărilor efectuate de apelantă, întrucât au reţinut lucrările prin acţiunea în revendicare şi sunt puşi în posesie asupra acestora, revine intimaţilor. Apelanta a dovedit că a fost constructor de bună credinţă în toată perioada cât a deţinut imobilul şi edificat construcţiile, până la admiterea acţiunii în revendicare. Asupra acestui aspect s-a statuat şi de instanţa de recurs, cât şi prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în celelalte litigii între părţi, ce au forţa probantă a înscrisului autentic şi putere de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii-recurenţi C.M.C., P.L.R. şi L.G., aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de pârâţi în apel.
Acest fapt are drept consecinţă încălcarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Convenţia Apărării Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cu privire la dreptul la un proces echitabil.
Este criticat faptul că, în ce priveşte apărările formulate de către pârâţi, în soluţionarea cererii de apel, s-a reţinut doar că aceştia au reiterat apărările din primele cicluri procesuale, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra lor.
Astfel, pârâţii-recurenţi susţin că, în rejudecarea apelului, instanţa de apel nu s-a pronunţat: cu privire la criticile privind inexistenţa unui prejudiciu al statului, în numele căruia, în calitatea de succesoare, reclamanta a formulat acţiunea în despăgubiri; cu privire la existenţa pe rolul Tribunalului Bucureşti a unei acţiuni în despăgubire, prin care reclamanta şi acţionarii săi, au chemat în judecat statul pentru a fi despăgubiţi, ca urmare a restituirii către pârâţi a imobilului numit „Hanul Trei Sarmale"; cu privire la lipsirea pârâţilor de dreptul de folosinţă asupra imobilului respectiv; cu privire la înlăturarea expertizelor efectuate de către experţii S., A. şi C., cu privire la valoarea rămasă neamortizată a imobilului; cu privire la necesitatea efectuării probei cu expertiza tehnică în construcţii.
2. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greşita aplicare a nomelor imperative ale Codului de procedură civilă, ce vizează administrarea probelor, garantarea drepturilor la apărare, dreptul efectiv la justiţie şi echitatea procedurilor, precum şi a dispoziţiilor de drept material, incidente în cauză.
Astfel, recurenţii-pârâţi au apreciat că dreptul reclamantei la acţiune, în ce priveşte despăgubirile solicitate, era prescris, deoarece acest drept a început să curgă de la data la care pârâţii au formulat acţiunea în revendicare imobiliară, adică din anul 1998, în acest sens fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Mai mult, recurenţii-pârâţi a arătat că această cerere putea fi formulată, pe cale reconventională, de către reclamantă, după ce aceasta a luat cunoştinţă despre acţiunea în revendicare formulată de pârâţi.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 91 din Legea nr. 31/1990, şi a art. 6 alin. (2) şi art. 7 din Statutul SC T.M. SA, înfiinţate prin H.G. nr. 1041/1990.
În acest sens, recurenţii au arătat că nu există un temei al angajării răspunderii civile, deoarece nu există un prejudiciu.
Mai mult, instanţa de apel a ignorat faptul că reclamanta este o societate integral privatizată, acţiunile sale fiind integral vândute de către stat, acesta nesuportând vreo pagubă, în condiţiile în care statul s-a îndestulat prin vânzarea acţiunilor deţinute la societatea reclamantă.
Imobilul respectiv, după preluare de către stat, a fost administrat de către O.J.T. laşi, care, în anul 1990, a fost desfiinţată, bunurile administrate de această întreprindere fiind preluate de societăţile comerciale înfiinţate în baza H.G. nr. 1041/1990, capitalul social al acestora fiind integral deţinut de către stat.
Cum statul şi-a vândut acţiunile deţinute la SC T.M. SA, nu se poate reţine că acesta a fost păgubit prin restituirea, către pârâţii-reclamanţi, a imobilului ce face obiectul litigiului de faţă.
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nelegala aplicare a dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Pentru ca aceste dispoziţii să fie aplicabile, era necesar ca lucrarea edificată pe terenul lor să fie una nouă, or, în speţă, nu s-a făcut niciodată dovada existenţei acestei stări de fapt.
Recurenţii susţin că această stare de fapt (pe care o susţin ei) ar fi fost tranşată, în mod irevocabil, prin decizia nr. 5184/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, nu există buna credinţă a constructorului, deoarece nu există un act translativ de proprietate, statul, care este autorul lucrărilor, cunoscând faptul că dreptul de proprietate asupra terenului aparţinea pârâţilor, prin urmare acesta fiind constructor de rea-credinţă.
Nu este îndeplinită nici condiţia cerută de art. 494 alin. (3) C. civ., reclamanta nefiind „a treia persoană de bună-credinţă", deoarece aceasta nu este cea care a edificat lucrările, având doar calitatea de succesoare a statului.
S-a mai susţinut de către pârâţii-recurenţi că instanţa de apel nu le-a dat acestora posibilitatea de a opta între a plăti valoarea materialelor şi preţul muncii sau contravaloarea sporului de valoare adus fondului, aşa cum cer dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., cât timp instanţa de apel a respins cererea de administrare a probelor în scopul stabilirii sporului de valoare adus fondului, limitându-se la probatoriul administrat în celelalte etape procesuale, în care s-a calculat doar contravaloarea materialelor şi a muncii.
De asemenea, s-a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat justificarea de către reclamantă a edificării unor noi construcţii pe terenul respectiv, după anul 1990, când s-a înfiinţat respectiva societatea comercială, cu atât mai mult cu cât expertul B., a constatat lipsa de autorizaţie pentru corpul de clădire denumit „construcţie anexă".
Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu nerespectarea unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii, respectiv decizia nr. 18/2011, publicată în M.O. nr. 892/2011, cu referire la faptul că sentinţa civilă nr. 1857 din 25 noiembrie 2005, în baza căreia Ie-a fost restituit imobilul, este o veritabilă hotărâre de retrocedare, astfel încât obligarea pârâţilor recurenţi la despăgubiri este lipsită de temei legal.
S-a mai susţinut de către recurenţii-pârâţi că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu ignorarea apărărilor privind compensarea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului, cu contravaloarea lipsei de folosinţă a acestuia, calculul despăgubirilor fiind făcut cu ignorarea deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Astfel, instanţa de apel a arătat în considerentele deciziei recurate că instanţa de recurs, într-un ciclu procesual anterior, prin decizia nr. 4659 din 1 iulie 2011 a tranşat, în mod irevocabil, problemele de drept legate de calitatea procesuală a reclamantei, de temeiul juridic al cererii în despăgubiri formulate de reclamantă, stabilind că este vorba de pretenţii întemeiate pe dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ., şi că instanţa de apel, în rejudecare nu avea altceva de făcut decât să stabilească întinderea acestor pretenţii.
Prin urmare, instanţa de apel, în rejudecare după casare cu trimitere, a motivat în mod corespunzător hotărârea pe care a pronunţat-o, având în vedere faptul că aceasta era ţinută de hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în ciclu procesual anterior, nemaiavând niciun temei a se pronunţa asupra apărărilor invocate de pârâţi, aceste probleme fiind tranşate de către instanţa de recurs.
2. Nici criticile privind nelegalitatea deciziei recurate nu pot fi reţinute.
După cum s-a arătat mai sus, problemele de drept au fost tranşate de către instanţa de recurs în ciclu procesual anterior.
În ce priveşte susţinerea recurenţilor că acţiunea în pretenţii a reclamantei era prescrisă, aceasta nu poate fi reţinută, câtă vreme, aşa după cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei nr. 4669 din 1 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea privind acţiunea în revendicare a rămas irevocabilă la data de 26 iunie 2007 (decizia nr. 5184 din 26 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), iar anterior, fusese respinsă, în mod irevocabil, cererea pârâţilor de restituire în natură a imobilului respectiv, cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (decizia nr. 3937 din 25 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Pârâţii au criticat faptul că instanţa de apel nu ar fi aplicat dispoziţiile de drept substanţial ce erau incidente în cauză, respectiv dispoziţiile Legii nr. 31/1990, precum şi dispoziţiile din legislaţia referitoare la privatizarea societăţilor comerciale cu capital de stat, invocând în acest sens şi Decizia nr. 18/2001 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă, aşa cum s-a arătat mai sus, aceste dispoziţii nu erau incidente în cauza de faţă, acest fapt fiind tranşat, în mod irevocabil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 4669 din 1 iunie 2001, decizie care era obligatorie, potrivit art. 315 C. proc. civ., pentru instanţa de apel, în rejudecare.
Sunt neadevărate susţinerile recurenţilor-pârâţi , în sensul că prin decizia nr. 5184 din 26 iulie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-ar fi stabilit că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 C. civ., dimpotrivă, prin această decizie irevocabilă, stabilindu-se faptul că efectuarea unor lucrări pe imobilul în litigiu, nu constituie un impediment la restituirea în natură a bunului, dar că, în virtutea principiilor aplicabile accesiunii imobiliare, constructorul poate pretinde contravaloarea lucrărilor, în condiţiile art. 494 alin. (3) C. civ., tocmai acesta fiind temeiul juridic în baza căruia instanţa de recurs, în ciclul procesual anterior, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare şi, respectiv, instanţa de apel, în rejudecare, a pronunţat hotărârea recurată.
Aşa după cum s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ciclul procesual anterior, reclamanta a fost de bună-credinţă, până la data pronunţării hotărârii irevocabile în acţiunea privind revendicarea imobilului, prin urmare aceasta a fost constructor de bună-credinţă, atât în ce priveşte calitatea de succesoare cu titlu particular a unităţii de stat ce a administrat imobilul până în 1990, cât şi pentru îmbunătăţirile aduse ulterior, ca urmare a constituirii în societate comercială şi, mai departe, după privatizarea integrală.
Susţinerea recurenţilor, în sensul că nu li s-a permis să facă probe în vederea stabilirii sporului de valoare adus fondului, este doar o susţinere pro causa, aceştia susţinând tot timpul că reclamanta nu are dreptul la despăgubiri, întrucât este continuatoarea statului, şi că statul, prin vânzarea acţiunilor, şi-a recuperat cheltuielile făcute cu îmbunătăţirile şi construcţiile edificate pe imobilul ce a fost restituit recurenţilor-pârâţi, ei nefiind niciodată de acord cu stabilirea unor despăgubiri în sarcina lor.
Decizia nr. 18 din 7 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, complet de RIL, nu are legătură cu prezenta cauză, deoarece, în speţa de faţă, s-a stabilit că cererea reclamantei s-a întemeiat pe dispoziţiile de drept comun, privind accesiunea imobiliară şi nu pe dispoziţiile legale privind drepturile ce li se cuvin societăţilor comerciale care au fost privatizate şi care au suferit pagube prin restituirea către foştii proprietari a unor imobile, potrivit legilor speciale cu caracter reparatoriu.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi vor fi obligaţi la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii C.M.C., P.L.R. şi L.G. împotriva deciziei nr. 56 din 25 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.
Obligă recurenţii să plătească intimatei-reclamante SC T.M. SA laşi suma de 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 383/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1525/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
