ICCJ. Decizia nr. 1237/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1237/2013
Dosar nr. 984/88/2010
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Tulcea sub nr. 240/327 din 21 ianuarie 2008, reclamantele S.L. şi S.A.L. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Tulcea prin Primar şi Consiliul Local Tulcea pentru ca prin hotărâre judecătorească să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilele situate în Tulcea, compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere şi 6 dependinţe, cu o suprafaţă construită de 769 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 1600 m.p., care au avut destinaţia de hotel, restaurant şi locuinţă, cu plata cheltuielilor de judecată.
La data de 01 februarie 1981 O.N. a decedat, iar moştenitori au rămas nepoţii de frate şi soră: S.S., fostă O., mama reclamantelor, O.S., T.L.A. şi O.E., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 237 din 22 mai 1981; succesiunea defunctei S.S. (fostă O.) a fost dezbătută prin certificatul de moştenitor din 03 aprilie 1997 eliberat de Biroul Notarului Public E.F. şi a revenit reclamantelor, în calitate de descendente.
Municipiul Tulcea şi Consiliul Local al Municipiului Tulcea au invocat prin întâmpinare excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe cea a inadmisibilitătii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 646 din 18 februarie 2010 Judecătoria Tulcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, având în vedere prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În raport de concluziile expertizei topografice efectuată în cauză, reclamantele şi-au completat acţiunea prin chemarea în judecată, în calitate de pârât, şi a SC G.C. SRL, iar faţă de susţinerile acestei pârâte, potrivit cărora a înstrăinat imobilul revendicat, şi a cumpărătorului SC P.P. SRL
Prin sentinţa civilă nr. 4787 din 22 noiembrie 2011 Tribunalul Tulcea a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Tulcea şi Consiliul Local Tulcea, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată, cu consecinţa obligării reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată către pârâtele SC P.P. SRL Tulcea şi SC G.C. SRL
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Tulcea şi Consiliul Local Tulcea a fost respinsă cu motivarea că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi au considerat că pârâţii sunt cei care, în prezent, au în proprietate aceste imobile.
Inadmisibilitatea acţiunii a fost reţinută în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, relativ la care tribunalul a reţinut că reprezintă legea-cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ca urmare a naţionalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a imobilelor aflate în proprietatea acestora.
A apreciat instanţa de fond că legea specială menţionată prevede o procedură specială şi obligatorie în cadrul căreia persoanele îndreptăţite sunt obligate, în primul rând, să notifice unitatea deţinătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în vigoare, şi că nerespectarea acestei proceduri administrative prealabile atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori fără nici un titlu.
Mai mult, procedura administrativă prealabilă nu este o simplă condiţie de exerciţiu a acţiunii, ci însăşi calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unităţii deţinătoare, persoanele îndreptăţite pierd dreptul de a solicita în justiţie restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, adică sunt, cu alte cuvinte, decăzute din dreptul de proprietate.
A mai constatat tribunalul că această sancţiune nu constituie, însă, o încălcare a principiului garantării proprietăţii private câtă vreme, potrivit Constituţiei, „conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide şi definitive a situaţiei juridice a unor imobile. Privarea persoanelor îndreptăţite de bunul lor, ca urmare a nerespectării termenelor şi a procedurilor de restituire este o măsură legală care sancţionează, pentru raţiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijenţa foştilor proprietari fiind, totodată, compatibilă şi cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
A concluzionat instanţa de fond că Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea în revendicare pe dreptul comun, dar nu şi accesul la un proces echitabil întrucât, ca lege nouă, ea perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din CEDO.
Au fost reţinute şi considerentele deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit cărora „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice."
Cum reclamantele nu au formulat notificare pe Legea nr. 10/2001 şi nici nu au precizat care este motivul pentru care nu au uzat de această cale s-a constatat că nu ar putea să invoce pur şi simplu, in abstracto, că ar exista neconcordanţe între procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi CEDO, fără a indica şi care ar fi aceste neconcordanţe, fără a le justifica şi, mai ales, fără a le dovedi la cazul lor particular.
Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că ea constituie în prezent, în limitele stabilite de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Pe cale de consecinţă s-a apreciat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Cum reclamantele nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate anterior - nefiind exceptate de la aplicarea legii speciale câtă vreme imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 - şi nu a fost relevat niciun motiv independent de voinţa lor pentru care nu au putut urma procedura legii speciale prin formularea notificării, tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele S.L. şi S.A.L. prin care au invocat lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr. 10/2001 în litigiul de faţă, ca urmare a faptului că imobilele menţionate în petitul acţiunii nu au fost naţionalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950 şi nici preluate de statul comunist în perioada de incidenţă a acestui act normativ, cum în mod greşit rezultă din redactarea cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 48C din 21 martie 2012, Curtea de Apel Constanţa — secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamante, ca nefondat.
A obligat apelantele reclamante la 2.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC G.C. SRL şi la 1.000 lei cheltuieli de judecată către intimata SC P.P. SRL
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Revendicarea este acţiunea reală prin care proprietarul care nu mai are posesiunea bunului său cere, în temeiul dreptului de proprietate, restituirea acestuia de la persoana ce îl deţine tară drept.
În speţă, prin acţiunea formulată la 21 ianuarie 2008, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele au dedus judecăţii încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilelor situate în Tulcea, compuse din 6 apartamente totalizând 29 camere şi 6 dependinţe, cu o suprafaţă construită de 769 m.p. şi teren aferent în suprafaţă de 1600 m.p. şi au pretins, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., recunoaşterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Contrar susţinerilor din apel, naţionalizarea imobilelor revendicate în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost afirmată de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin răspunsul la întâmpinarea pârâţilor persoane juridice unde, combătând chiar excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întemeiată pe nerespectarea procedurii speciale şi obligatorii instituită de Legea nr. 10/2001, titularele cererii de chemare în judecată au susţinut că „bunul a fost preluat abuziv în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950" şi au pretins că autorul lor era exceptat de la aplicarea acestei măsuri în condiţiile art. II din decret, ca urmare a faptului că era comerciant.
Modalitatea de preluare în proprietatea statului a imobilelor revendicate în cauză rezultă, de altfel, din „referatul cu privire la naţionalizarea imobilelor din Tulcea, proprietatea lui O.N." potrivit căruia aceste bunuri au mai fost propuse spre naţionalizare în baza tabelelor înaintate în 1958, se compuneau din 3 apartamente totalizând 29 de camere şi 5 dependinţe, cu o suprafaţă interioară totală de 369 m.p. şi fuseseră dobândite în anul 1932 prin cumpărare, suprafaţa terenului din jurul construcţiilor fiind de 1600 m.p.; conform aceluiaşi referat, imobilele aveau în trecut destinaţia de hotel, restaurant şi locuinţă.
Lipsa de incidenţă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nu poate fi legal întemeiată pe oferta de donaţie întocmită de autorul reclamantelor la 24 septembrie 1974, pentru suprafaţa de 500 m.p. pe care se afla amplasat hotelul Dunărea, pentru că şi acest act confirmă tot o modalitate de preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ menţionat, ori chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta că terenul în litigiu a rămas în proprietatea defunctului O.N. şi ulterior anului 1959, când a fost întocmit referatul de naţionalizare, se constată că, distinct de suprafaţa donată, autorul reclamantelor a consimţit la exproprierea diferenţei de 1048 m.p. din proprietatea iniţială prin declaraţia din 20 ianuarie 1971 (fila 168 din primul dosar al Judecătoriei Tulcea).
Argumentele expuse conduc la concluzia că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoaşterea dreptului de proprietate în cauză au fost preluate în proprietatea statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidenţa acestui act normativ.
Anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamantele nu au mai formulat, însă, nicio altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare, în mod corect a apreciat instanţa de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acţiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială şi care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Problema concursului dintre legea specială şi legea generală a fost tranşată şi prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (pct. I) în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau în temeiul Legii nr. 139/1940 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidenţa sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost iniţiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.
Sub acest aspect, decizia Secţiilor Unite ale I.C.C.J. a statuat că în materia imobilelor care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 există o suprapunere a actelor normative şi că persoanele cărora le sunt aplicabile reglementările speciale au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condiţiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.
S-a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme - prin care s-a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - şi că în acest sens este şi decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Cum acţiunea de faţă, prin care reclamantele au revendicat imobile preluate de stat din patrimoniul autorului lor şi care se află sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 R. - a fost promovată în 2008, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluţionarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele naţionalizate în perioada de 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabileşte condiţiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice regulile specifice acţiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
O astfel de concluzie se impune şi din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare deoarece şi-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire şi numai potrivit reglementării legii speciale.
Această soluţie nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru că dispoziţiile menţionate „nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori amenzi".
Convenţia şi Curtea europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, instanţa de contencios european a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
În condiţiile în care, Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Cum în materia imobilelor preluate fără titlu valabil statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, exigenţele coerenţei şi certitudinii - statuate de Curtea europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru astfel de bunuri - impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
În examinarea conformităţii privării de proprietate a apelantelor reclamante cu cerinţele primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie trebuie avut în vedere şi faptul că nicio instanţă sau autoritate administrativă nu a recunoscut acestora în mod definitiv dreptul de a li se restitui imobilele în litigiu, ori în absenţa unei astfel de constatări, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, revendicarea bunurilor nu poate fi pretinsă pe calea dreptului comun în temeiul actului de vânzare cumpărare din 1939, prin care a fost dobândită proprietatea acestora de autorul reclamantelor, deoarece incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1, „este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Atanasiu şi alţii împotriva României).
Ca atare, concluzia ce se impune este că, după apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă a legii este cea prevăzută prin dispoziţiile art. 21 şi urm. din acest act normativ, raţiunea - ce se înscrie în logica evenimentelor istorice şi reglementărilor de după decembrie 1989 - fiind soluţionarea cu sporită celeritate a cererilor vizând restituirea proprietăţilor preluate abuziv - cu sau iară titlu - sau acordarea, acolo unde restituirea nu mai este posibilă, reparaţiilor cuvenite.
Într-o singură ipoteză se poate da curs cererilor de restituire fundamentate fie pe dreptul comun, fie pe alte acte normative, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv când acţiunea a fost introdusă înainte de apariţia acestui act normativ, ori în cazul vizat prin dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, când preluarea a operat ulterior anului 1994, dar niciuna dintre aceste situaţii nu este incidenţă în cauză.
Respingerea ca inadmisibilă a acţiunii reclamantelor nu neagă dreptul acestora de acces la instanţă, stabilit de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad"t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei), însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept sau de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Ori legiuitorul român a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emisă în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a se supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie deoarece calea pe care o oferă pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Pe cale de consecinţă, cum soluţia dată litigiului de fată de instanţa de fond nu aduce atingere dreptului reclamantelor de acces la justiţie şi nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în raport de prevederile art. 296 C. proc. civ., apelul a fost respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. apelantele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimatele SC G.C. SRL şi SC P.P. SRL
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele S.L. şi S.A.L.
Primul motiv de recurs se întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vizează ipoteza, când hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În acest sens se susţine că imobilele revendicate nu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act normativ în perioada 1945-1989.
Nu s-a făcut nicio dovadă, nici la instanţa de fond şi nici în apel, că preluarea imobilelor s-a făcut în baza Decretului nr. 92/1950 sau prin altă formă sau act de naţionalizare în perioada 1945-1989, mai mult, imobilele nu au ieşit niciodată din proprietatea reclamantelor.
Reclamantele au promovat acţiunea în revendicare în anul 2008, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ. şi este perfect admisibilă, având la bază dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deţinut niciodată un titlu valabil de proprietar asupra imobilelor, iar acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001).
Pe aceeaşi linie de admisibilitate a acţiunii se invocă art. 20 şi 21 din Constituţia României, practica CEDO raportat la art. 6 din Convenţia Europeană şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Se susţine, de asemenea, că ulterior pronunţării deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 de către înalta Curte de Casaţie si Justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Faimblat împotriva României pronunţată la 13 ianuarie 2009, a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului şi că, formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480, 481 C. civ., după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă „indiferent de procedura urmată (administrativă sau judiciară)".
Un al doilea motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa de judecată a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., respectiv, când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 105 alin. (2) raportat la art. 256 pct. 5 C. proc. civ., preluând în totalitate considerentele hotărârii instanţei de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C. SRL Prin neaprofundarea probelor din dosar şi instanţa de apel a preluat aceeaşi opinie a instanţei de fond, implicit a părţii adverse.
În consecinţă, se solicită să se admită recursul, să se caseze hotărârea atacată în sensul obligării instanţei de apel la rejudecarea cauzei.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat, pentru considerentele ce succed;
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivului reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza, când hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Principalele argumente în susţinerea acestui motiv de nelegalitate constau în aceea că imobilele revendicate nu au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 sau a altui act normativ în perioada 1945-1989, deci nu au ieşit niciodată din proprietatea reclamantelor, că acţiunea în revendicare formulată în anul 2008, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ., este perfect admisibilă, având la bază şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1988, întrucât statul nu a deţinut niciodată un titlu valabil de proprietar asupra imobilelor reclamantelor, iar acestea nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001).
Cu privire la modalitatea de trecere în proprietatea statului a imobilelor revendicate, instanţa de apel a reţinut, justificat, că naţionalizarea în temeiul Decretului nr. 92/1950 a fost afirmată de reclamante, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin răspunsul la întâmpinarea pârâţilor persoane juridice unde, au susţinut în mod expres, că „bunul a fost preluat abuziv în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950" şi au pretins că autorul lor era exceptat de la aplicarea acestei măsuri în condiţiile art. II din decret, ca urmare a faptului că era comerciant.
Afirmând că avocata reclamantelor a consemnat astfel în petitul acţiunii, însă Iară a depune anexa decretului cu care să facă dovada acestei treceri în proprietatea statului, recurentele reclamante îşi invocă practic propria culpă în susţinerea acestui aspect şi în nedovedirea unei asemenea susţineri, iar sarcina probei aspectelor susţinute şi nerectificate, le revenea exclusiv în condiţiile art. 1169 C. civ.
Instanţa de apel nu avea obligaţia, astfel cum în mod eronat susţin recurentele reclamante, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil.
Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea rolului activ al judecătorului, pentru că, din oficiu, în baza art. 129 C. proc. civ., instanţa nu a ordonat această dovadă (anexa la decretul de naţionalizare), câtă vreme părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau.
Pe de altă parte, rolul activ al instanţei nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil: al disponibilităţii, oralităţii şi contradictorialităţii. în cauză, părţile au avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce s-a şi întâmplat, în raport de susţinerile acestora.
De altfel, în cauză, cu privire la modul abuziv de preluare în proprietatea statului a imobilelor revendicate, instanţa de apel a reţinut, justificat, referatul cu privire la naţionalizarea imobilelor solicitate şi oferta de donaţie întocmită de autorul reclamantelor la 24 septembrie 1974, pentru suprafaţa de 500 m.p. pe care se afla amplasat hotelul Dunărea, pentru că şi acest act confirmă tot o modalitate de preluare abuzivă a imobilului în proprietatea statului, reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reţinut că, distinct de suprafaţa donată, autorul reclamantelor a consimţit la exproprierea diferenţei de 1048 m.p. din proprietatea iniţială prin declaraţia din 20 ianuarie 1971 (fila 168 din primul dosar al Judecătoriei Tulcea).
Toate aceste înscrisuri, coroborate cu faptul existenţei imobilelor revendicate, la stat şi nu la reclamante, au condus la concluzia că imobilele asupra cărora s-a pretins recunoaşterea dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească în procesul pendinte au fost preluate în proprietatea statului în mod abuziv, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, astfel că ele intră sub incidenţa acestui act normativ.
Din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată sub niciun aspect, înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţiile pronunţate, cu consecinţa respingerii recursului de faţă.
Prin acţiunea în revendicare de faţă, pornită în anul 2008, întemeiată pe dreptul comun în materie - art. 480, 481 C. civ., pe art. 20-21 din Constituţia României, art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O. şi art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., se urmăreşte redobândirea imobilului de la stat, imobil care a fost preluat în mod abuziv de la autorul recurentelor reclamante în cauză.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurentele reclamante nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
În speţă, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunurilor, reclamantele nu au mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamante, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Faptul că acţiunea reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispoziţiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Dacă potrivit Legii nr. 10/2001, recurentele reclamante nu au dreptul la restituirea în natură a imobilelor revendicate, atunci nu se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale în materie.
În consecinţă, în privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant" şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
În sensul acestor considerente este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în mod unitar de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: „Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."
Prin urmare, instanţa supremă a statuat că parcurgerea/neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În altă ordine de idei, respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. împrejurarea că reclamantele se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentele reclamante, înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s~a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.
Mai mult, în speţă, recurentele - reclamante au invocat art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, dar nu se pot prevala de un „bun" în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurentele reclamante nu au dovedit că au un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se pot bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În ceea ce priveşte critica fondată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., înalta Curte constată că apărătorul recurentelor reclamante, cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, a lăsat la aprecierea instanţei examinarea acestei critici, neînţelegând să o mai susţină în fata instanţei de recurs.
Analizând acest motiv de recurs astfel cum a fost formulat în scris, se constată că este total neadevărată susţinerea că în considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel au fost în totalitate copiate considerentele hotărârii instanţei de fond, copiate la rândul lor din întâmpinarea pârâtei SC G.C. SRL, astfel încât, înalta Curte o va înlătura ca atare.
De asemenea, va fi înlăturată susţinerea potrivit căreia, prin neaprofundarea probelor din dosar şi instanţa de apel a preluat aceeaşi opinie a instanţei de fond, implicit a părţii adverse, instanţa de recurs neavând în atribuţiile sale legale verificarea aprofundării probatoriului de către instanţa a cărei hotărâre se atacă, control de netemeinicie a hotărârii ce excede limitelor presupuse de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere toate aceste considerente, înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamante, cu consecinţa menţinerii hotărârilor pronunţate anterior în cauză.
Fiind în culpă procesuală, urmare respingerii recursului, în conformitate cu art. 274 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va obliga recurentele reclamante la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele S.L. şi S.A.L. împotriva deciziei civile nr. 48C din 21 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă.
Obligă recurentele-reclamante la plata sumei de 3500 lei către intimata-pârâtă SC P.P. SRL, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1941/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 897/2013. Civil → |
|---|
