ICCJ. Decizia nr. 1272/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1272/2013
Dosar nr. 4034/116/2011
Şedinţa publică din 8 martie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4034/116/2011 pe rolul Tribunalului Călăraşi, reclamantul I.I. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Dragoş Vodă prin Primar, jud. Călăraşi, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei să îi lase în deplină şi liniştită proprietate şi posesie: terenul în suprafaţă de 74 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi (fosta moşie E., jud. Ialomiţa), dobândit de autoarea sa M.T. (născută I.), în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secţia notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 şi transcris sub nr. 2146 din 21 iunie 1926; terenul în suprafaţă de 94 ha 9000 mp situat în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi (fosta moşie Poiana E., jud. Ialomiţa), dobândit de autoarea sa E.I.M., în temeiul actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 şi transcris sub nr. 2145 din 21 iunie 1926; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu acest proces.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că (prin autorul său I.M. al cărui unic moştenitor este, în baza certificatului de calitate de moştenitor) alături de numita P.E., sunt beneficiarii testamentului şi ai certificatului de moştenitor din 13 ianuarie 1998, emis de pe urma decesului lui I.A., ultima reprezentantă a ilustrei familii I., familie apropiată Casei Regale şi deţinătoare a unei averi impresionante.
La rândul său, I.A. le-a moştenit pe surorile sale predecedate - I.M. (M.T.) în baza certificatului de moştenitor din 14 iulie 1993 şi E.I.M., iar imobilele terenuri au fost dobândite de autoarele reclamantului, astfel: suprafaţa de 74 ha 9000 mp (din suprafaţa totală de 124 ha 9000 mp) situată în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi (fosta moşie E., jud. Ialomiţa), dobândit de autoarea sa M.T. (născută I.), în baza actului de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 transcris sub nr. 2146 din 21 iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor. Suprafaţa de 94 ha 9000 mp, situată în comuna Dragoş Vodă, jud. Călăraşi (din fosta moşie Poiana E., jud. Ialomiţa), dobândită de E.I.M., prin actul de schimb înregistrat la Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat sub nr. 17308 din 14 iunie 1926 şi transcris sub nr. 2145 din 21 iunie 1926, încheiat cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor.
Reclamantul a mai arătat că primul teren dobândit de autoarea sa M.T., a fost preluat abuziv prin expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56 din 08 august 1945, emisă de către Comisia Dragoş Vodă în aplicarea reformei agrare şi prin procesul-verbal din 20 decembrie 1946, iar în baza legii fondului funciar, s-a reconstituit în favoarea reclamantului şi a lui P.E. dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren, situat în comuna Dragoş Vodă, jud. Călăraşi, ce face parte din imobilul teren dobândit de M.T., prin actul de schimb înregistrat sub nr. 16094 din 3 iunie 1926 la Tribunalul Ilfov – Secţia Notariat.
Faţă de situaţia de fapt expusă, reclamantul susţine că rezultă că diferenţele de teren neretrocedate din fosta moşie E. pot face obiectul revendicării prin comparare de titluri, având în vedere că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoş Vodă este opozabil pârâtei.
Modul de preluare a terenului în cauză, prin exproprierea abuzivă dispusă de statul comunist, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi în lipsa unei cauze de utilitate publică, constituie un abuz al statului reprezentat prin pârâtă şi nu mai poate fi reparat decât prin retrocedarea în natură a imobilelor revendicate prin hotărâre judecătorească.
Acţiunea în revendicare, a mai susţinut reclamantul, trebuie interpretată atât în funcţie de prevederile art. 20 din Constituţia României, de art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU, de art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi în funcţie de art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin caracterul exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate, titularul dreptului are îndreptăţirea de a se bucura de bunul său şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund interesului său, iar în situaţia de faţă, dovada dreptului de proprietate fiind făcută, conform înscrisurilor depuse, reclamantul învederează că nu îşi poate exercita atribuţiile dreptului de proprietate.
Faţă de considerentele arătate, reclamantul a solicitat admiterea acţiunii, aşa cum a fost formulată.
La termenul de judecată din 23 noiembrie 2011 instanţa, din oficiu, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie pe care a apreciat-o ca întemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 3604 din 23 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Călăraşi, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată din oficiu şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantul I.I. împotriva pârâtei Comuna Dragoş Vodă prin Primar, jud. Călăraşi, privind revendicarea suprafeţelor de teren de 74 ha şi 9000 mp şi 94 ha şi 9000 mp, situate în extravilanul comunei (fosta moşie Poiana E.), ca inadmisibilă.
În motivarea hotărârii, s-au reţinut următoarele:
Din cererea de chemare în judecată a rezultat că reclamantul solicită revendicarea unei suprafeţe totale de 169,800 ha, teren agricol situat în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi din fosta Moşie E., fiind evident că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. De altfel, reclamantului i s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E., dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha, limita maximă prevăzută de art. 3 din Legea nr. 1/2000, de pe urma fiecărui autor deposedat.
Faptul că reclamantul nu a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren în baza Legii nr. 18/1991, datorită limitării reconstituirii pentru suprafaţa de 50 ha, nu presupuse că acesta poate obţine diferenţa până la 169,800 ha teren agricol, formulând o acţiune în revendicare.
Atât timp cât există o lege specială, prin care s-a reglementat modalitatea de restituire a terenurilor agricole, aşa cum este Legea nr. 18/1991, reclamantul nu poate să solicite restituirea terenurilor apelând la acţiunea în revendicare de drept comun, pentru că dispoziţiile legii speciale şi cele ale dreptului comun nu se pot aplica concomitent; soluţia adoptată nu reprezintă o limitare a dreptului de acces la justiţie, care este asigurat sub toate aspectele în cadrul procedurii judiciare reglementate de legea specială, care prevede şi posibilitatea de a formula plângere împotriva hotărârii Comisiei judeţene, în baza art. 53 din lege, cât şi formularea unei acţiuni de constatare a nulităţii absolute a titlurilor de proprietate emise cu încălcarea dispoziţiilor legale, în baza art. III din Legea nr. 169/1997.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că terenurile agricole care se încadrează în domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991 nu pot fi restituite decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare pe dreptul comun, legea fondului funciar ca lege specială, fiind derogatorie şi aplicându-se cu prioritate.
Tribunalul a desprins aceeaşi concluzie şi din interpretarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietăţii publice potrivit căruia terenurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unor legi speciale. În cauză însă, reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenuri agricole face obiectul legii speciale a fondului funciar, ceea ce înseamnă că nu se mai poate formula o acţiune în revendicare.
În ce priveşte încălcarea art. 1 alin. (1) al Protocolului 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocată de reclamant, instanţa a apreciat că această susţinere nu se verifică, întrucât în jurisprudenţa Curţii Europene în aplicarea art. 1 Protocolul 1, s-a statuat că nu se poate reclama o încălcare a textului citat din Convenţie decât în măsura în care reclamantul deţine un bun actual în patrimoniu, recunoscut printr-o hotărâre definitivă, sau cel puţin o „speranţă legitimă ” de a obţine beneficiul dreptului de proprietate, ceea ce nu trebuie interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte de adoptarea Convenţiei.
Faţă de considerentele arătate, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.I., criticând hotărârea instanţei de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 229A din 1 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă s-a respins ca nefondat apelul reclamantului.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a apreciat corect asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de către reclamant, în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, dispoziţiile Legii nr. 18/1991, decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008 şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Curtea de apel a reţinut că apelantul a solicitat revendicarea unei suprafeţe unei suprafeţe totale de 169,800 ha teren agricol, situat în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi din fosta Moşie E. teren ce face obiectul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar. Reclamantului i s-a reconstituit, în coproprietate cu P.E., dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha, limita maximă admisă de art. 3 din Legea nr. 1/2000.
Instanţa de apel a apreciat că titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 constituie, într-adevăr, o dispoziţie administrativă, prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate în favoarea apelantului, însă, acest act juridic face dovada dreptului de proprietate numai pentru suprafaţa de 50 ha, iar nu pentru întreaga suprafaţă de teren pretinsă.
Ca atare, s-a înlăturat susţinerea apelantului în sensul că, prin emiterea titlului de proprietate i s-a recunoscut drept de proprietate asupra suprafeţei de 169,800 ha, deoarece titlul de proprietate a fost emis în condiţiile Legii nr. 18/1991 numai în limita suprafeţei de 50 de ha, consecinţa fiind aceea că instanţa de apel a constatat că reclamantul are un drept actual numai pentru suprafaţa de 50 de ha teren.
În ceea ce priveşte suprafaţa totală de 169,800 ha, instanţa a reţinut că o parte din această suprafaţă, respectiv 125 ha, a fost expropriată conform deciziei Ministerului Agriculturii şi Domeniilor nr. 3071/1945 şi nr. 3325/1945. Exproprierea însă s-a realizat înainte de ratificarea de către România a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, motiv pentru care instanţa de judecată nu poate analiza legalitatea măsurii de expropriere din perspectiva dispoziţiilor Convenţiei europene.
Cu privire la necesitatea luării unor măsuri de către statele semnatare ale CEDO, pentru remedierea măsurilor de expropriere sau naţionalizare luate în perioada comunistă, s-a apreciat că, deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele, odată adoptată de stat o soluţie de restituire a bunurilor confiscate, aceasta trebuie implementată cu claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiectele de drept la care se referă masurile reparatorii.
Din acest punct de vedere, curtea de apel a constatat că statul român a adoptat o legislaţie pentru a restitui bunurile confiscate sau expropriate, respectiv, Legea nr. 18/1991, de care apelantul a beneficiat, prin reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 50 ha.
Împrejurarea că nu a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren expropriată sau naţionalizată, nu reprezintă însă o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 al CEDO şi nici o limitare a dreptului de proprietate, deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeţei totale de 169,800 ha a ieşit definitiv din patrimoniul apelantului, ca urmare a măsurii naţionalizării.
De asemenea, s-a apreciat că odată adoptată legislaţia specială de restituire nu mai poate fi primită acţiunea în revendicare, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte susţinerea apelantului din cuprinsul motivelor de apel în sensul că are un bun sau cel puţin o speranţă legitimă, instanţa de apel a reţinut cele ce urmează:
Potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei art. 1, îl reprezintă patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi identificabil.
Instanţa de apel a apreciat că în prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie, ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei ¬Marea Cameră, hotărârea din data de 28 septembrie 2004), principii ce sunt descrise în considerentele deciziei recurate.
Aplicând regulile enunţate de instanţa europeană în această Cauză, s-a reţinut că apelantul nu are în patrimoniu său vechiul drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieşit în mod definitiv şi irevocabil din patrimoniul autorilor săi, ca urmare a exproprierii în temeiul Reformei Agrare din anul 1945.
Din această perspectivă, instanţa de apel a analizat împrejurarea dacă apelantul ar mai putea avea în patrimoniul „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi dacă existenţa acestui bun ar putea da naştere în patrimoniul său dreptului la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv.
În concordanţă cu soluţia pronunţată de către prima instanţă, instanţa de control a apreciat, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că apelantul nu mai deţine în patrimoniul său nici un „bun actual” şi nici o „speranţă legitimă”, în legătură cu dreptul de a obţine restituirea în natură a bunului preluat abuziv, susceptibilă a se circumscrie garanţiilor din art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
În acest sens, se invocă şi jurisprudenţa din anul 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existenţa unui nou drept de proprietate, care îşi are originea în temeiul legislaţiei adoptate de către un stat membru. (par. 136 din Cauza M. Atanasiu şi alţii împotriva României, par. 37 din Cauza Matieş împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noţiunii de bun, aşa cum a fost definită prin jurisprudenţa sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranţa de a i se recunoaşte un drept de proprietate care s-a stins de mult timp şi nici o creanţă condiţională. (par. 36 din Cauza Matieş împotriva României).
De asemenea, în par. 135 din Hotărârea pilot M. Atanasiu şi alţii împotriva României, s-a reiterat viziunea Curţii în sensul că fostele state comuniste nu au obligaţia generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenţiei şi că este opţiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalităţii de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Instanţa de apel a apreciat că esenţial este că nu se mai recunoaşte în patrimoniul foştilor proprietari dreptul de a obţine restituirea efectivă a bunului şi se aduce în discuţie existenţa unui nou drept, care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
În cauză de faţă însă, s-a constatat că apelantul nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv.
În consecinţă, s-a apreciat că inexistenţa dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestuia atrage soluţia respingerii acţiunii în revendicare formulată în condiţiile dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., deoarece apelantul nu poate opune vechiul drept de proprietate în scopul de a obţine restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv şi irevocabil.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea criticilor sale, recurentul arată că instanţa de apel în mod greşit a stabilit că nu este titularul unui bun actual ori al unei speranţe legitime la restituirea în natură a terenurilor ce fac obiectul pricinii.
Or, soluţia dată de prima instanţă a fost pronunţată pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, deşi o atare cerere a fost recunoscută ca o acţiune admisibilă în practica judiciară recentă, în virtutea principiului accesului liber Ia justiţie; în plus, aceasta are şi caracter imprescriptibil.
Recurentul susţine că nu poate fi împiedicat a se adresa justiţiei pentru a solicita compararea titlurilor de proprietate, cerere în baza căreia instanţa va trebui să dea prioritate titlului mai bine caracterizat; se mai precizează că nu a solicitat nicidecum ca statul să-i restituie în natură terenurile expropriate, ceea ce nu se poate cere decât în temeiul procedurii prevăzute de legile speciale ale fondului funciar.
În opinia recurentului a considera că prezenta acţiune este inadmisibilă ar însemna încălcarea principiului liberului acces la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Se mai arată de către recurent că în Cauza M. Atanasiu ş.a. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, referitor la limitările dreptului la acces liber la justiţie, consacrat de art. 6 din CEDO, a statuat următoarele: „dreptul de avea acces la o instanţă, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, nu este un drept absolut, dar poate face obiectul unor limitări; acestea sunt permise în mod indirect, din moment ce dreptul de a avea acces, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului. În această privinţă, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, cu toate că decizia finală cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei îi aparţine Curţii. Trebuie să se dovedească faptul că limitările aplicate nu restrâng sau nu reduc accesul permis persoanei într-un asemenea mod sau într-o aşa măsură încât să se aducă atingere însăşi esenţei dreptului. Mai mult decât atât, o limitare nu va fi compatibilă cu art. 6 par. 1 în cazul în care nu urmăreşte un scop legitim şi nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a fi realizat."
În acest context, recurentul susţine în mod ferm că în cauza de faţă, limitarea dreptului de acces la justiţie, impusă ambele instanţe, nu are un caracter legitim şi urmăreşte un scop injust, atâta vreme cât aduce prejudicii grave dreptului său de proprietate având ca obiect terenurile revendicate.
Se solicită de recurent a se avea în vedere că sunt aplicabile cu prioritate regulile civile, constituţionale şi europene cu privire la garantarea şi protecţia dreptului la proprietate privată, perfect compatibile şi concordante cu legile fondului funciar.
Astfel, Codul civil din 1864 - art. 480, 481, Noul C. civ. - art. 555 si urm., Constituţia României - art. 44 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art. 1 Protocolul 1, garantează şi ocrotesc proprietatea privată.
Or, acţiunea adresată instanţei de judecată competente tinde la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unor imobile-terenuri, deci la recunoaşterea unui drept de proprietate privată.
Se mai invocă şi cele statuate de Curtea Europeană în Cauza Atanasiu, anume: „..odată ce o parte contractantă, după ratificarea Convenţiei, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislaţie, care să prevadă restituirea totală sau parţială a proprietăţii confiscate în cadrul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi privită ca generând un nou drept de proprietate ocrotit prin art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru repunerea în drepturi.”
Recurentul, ca urmaş al proprietarilor deposedaţi, arată că îndeplineşte cu certitudine condiţiile pentru repunerea în drepturile sale de proprietar, pentru simplul motiv că şi potrivit dreptului intern - art. 563 alin. (2) din Noul C. civ., principiul imprescriptibilităţii acţiunii în revendicare a devenit literă de lege; prin urmare, dacă dreptul de proprietate este perpetuu şi absolut, iar dreptul la acţiunea în revendicare este imprescriptibil, titularilor acestor drepturi le este garantat şi accesul liber şi neîngrădit la justiţie.
De asemenea, recurentul solicită instanţei de recurs a înlătura ca neavenite aprecierile instanţei de apel cu privire la aplicarea în speţă a principiilor de „bun actual" şi „speranţă legitimă"; se invocă în acest sens faptul că în cea mai recentă interpretare oferită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 120 din 17 februarie 2012, s-a arătat că „potrivit principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, „bunul actual" presupune existenta unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate”; drept urmare, recurentul consideră că o atare recunoaştere cel puţin indirectă a dreptului său de proprietate asupra terenurilor în litigiu, o constituie decizia autorităţilor administrativ-teritoriale de reconstituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha din acelaşi lot, pentru una şi aceeaşi autoare - M.I.
Recurentul conchide în sensul că deţine un bun actual în concepţia Curţii Europene asupra proprietăţilor revendicate şi o speranţă legitimă de a obţine beneficiul acestui drept, care presupune ca o creanţă să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Totodată, se invocă cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, cu privire la statuarea asupra priorităţii Convenţiei Europene în cazul în care se constată neconcordanţe între legea specială şi Convenţie; această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Intimata pârâtă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs şi nu au fost administrate alte probe în această etapă procesuală.
Recursul formulat este nefondat, astfel cum se va arăta.
Cererea dedusă judecăţii priveşte revendicarea unui teren situat în extravilanul comunei Dragoş Vodă, jud. Călăraşi (fosta moşie E., jud. Ialomiţa), compus din două suprafeţe: 74 ha 9000 mp, dobândit de autoarea recurentului reclamant M.T. şi o suprafaţă de 94 ha 9000 (fosta moşie Poiana E., jud. Ialomiţa), dobândit de autoarea sa E.I.M., reclamantul prevalându-se de dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., sens în care a solicitat compararea titlurilor de proprietate.
Terenul de 74 ha 9000 mp este parte din fosta moşie E. în suprafaţă totală de 124 ha şi 9000 mp, din care s-a reconstituit în favoarea reclamantului şi a numitei P.E. dreptul de proprietate pentru o suprafaţa de 50 ha teren, prin titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoş Vodă de aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991. Terenul menţionat a fost preluat abuziv de stat prin expropriere în baza Legii nr. 187/1945 prin Decizia nr. 56 din 08 august 1945, emisă de către Comisia Dragoş Vodă în aplicarea reformei agrare şi prin procesul-verbal din 20 decembrie 1946.
Înalta Curte constată că în mod legal instanţele de fond au reţinut că dat fiind obiectul cauzei, cererea prin care recurentul reclamant tinde la redobândirea posesiei asupra unor terenuri situate în extravilanul comunei Dragoş Vodă intra în domeniul de aplicare al legilor fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 247/2005) pentru care legiuitorul, prin legislaţia specială reparatorie adoptată în această materie, nu şi-a asumat prin normele dreptului pozitiv obligaţia de restituire decât în limita unei suprafeţelor menţionate prin dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 1/2000 (care, în condiţiile legii, pot ajunge şi la o un total de 100 ha teren de proprietar deposedat).
Principiul de generală aplicabilitate specialia generalibus derogant obligă instanţa de judecată la reţinerea incidenţei prioritare şi exclusive a legislaţiei speciale (cu finalitatea redobândirii posesiei prin restituire), fiind exclusă redobândirea posesiei prin revendicare, aşadar, pe temeiul dreptului comun; soluţia rezultă, într-adevăr, şi din dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel cum şi instanţele de fond au reţinut.
Existenţa unei legislaţii speciale presupune că persoanele îndreptăţite nu au un drept de opţiune între a se prevala de legislaţia specială ori de normele dreptului comun pentru că aceasta ar însemna eludarea legii speciale şi infirmarea raţiunilor adoptării ei; totodată, legea specială înlătură de la aplicare dreptul comun, după cum acesta nu redevine incident după ce calea legii speciale a fost epuizată de persoanele îndreptăţite, cum este cazul recurentului reclamant, concluzie ce decurge din emiterea titlului de proprietate în baza legilor fondului funciar, anterior menţionat; de asemenea, nici nu se poate recurge la aplicarea dreptului comun în completarea soluţiilor edictate prin normele legii speciale întrucât s-ar adăuga la lege, ceea ce nu este permis.
Recurentul a susţinut prin motivele de recurs că prin soluţia adoptată în cauză, pe calea excepţiei inadmisibilităţii, i se încalcă dreptul de acces la instanţă, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Critica nu poate fi reţinută întrucât accesul la instanţă nu este unul absolut, astfel cum recurentul însuşi invocă prin motivele de recurs prin redarea unui paragraf din Cauza Atanasiu ş.a. împotriva României; acest drept poate face obiectul unor limitări şi, prin natura sa, presupune o reglementare din partea statului; în această privinţă, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere.
Or, în cadrul acestei marje de apreciere suverane, statul român şi-a exercitat libertatea de legiferare adoptând o legislaţie specială în materia fondului funciar, prin dispoziţiile căreia sunt prevăzute remediile de acces la instanţă, deciziile autorităţilor administrative cu competenţe legale în reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea celor îndreptăţiţi fiind supuse controlului judecătoresc, căile de atac fiind reale, efective, suficiente şi eficiente (art. 53 din Legea nr. 18/1991); o atare modalitate de reglementare răspunde exigenţelor art. 6 par. 1 din Convenţia europeană.
Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare nu se cere fi luat în discuţie, întrucât instanţele anterioare nu au valorificat această excepţie procesuală de fond, excepţie care, în concurs cu cea a inadmisibilităţii acţiunii nu are prioritate; prin urmare, imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare (art. 563 alin. (2) NCC, acţiunea de faţă fiind formulată după data intrării în vigoare a Noului C. civ.) nu a fost infirmată prin soluţia pronunţată în cauză; de altfel, contrar celor susţinute de recurent şi sub imperiul legislaţiei anterioare Legii nr. 287/2009 (NCC) caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare avea o consacrare expresă prin dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958.
În ce priveşte susţinerea aplicării cu prioritate a regulilor civile, constituţionale şi europene cu privire la garantarea şi protecţia dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că dreptul de proprietate asupra celor două suprafeţe de teren nu a renăscut în patrimoniul recurentului reclamant prin adoptarea vreunei decizii administrative ori pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de restituire a acestora, după preluarea lor în 1945; contrar celor susţinute de recurent, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha prin titlul de proprietate din 12 decembrie 2002 emis de Comisia Locală din cadrul Primăriei Dragoş Vodă nu îi conferă recurentului reclamant vreun drept asupra unei alte suprafeţe de teren dincolo de limita celor 50 ha.
Art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenţiei; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire ( Kopecký împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) – par. 135, 136 din Cauza Atanasiu. Or, în situaţia recurentului, condiţiile de restituire sunt cele prevăzute de legile fondului funciar, iar verificarea întrunirii cerinţelor legii speciale se realizează în cadrul procedurilor reglementate prin aceasta.
Astfel, se afirmă că „existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140 din Hotărârea pilot Atanasiu).
De asemenea, C urtea a apreciat însă că „transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, s-a constatat că nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu şi Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de acestea, deşi toate constată că naţionalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament (par. 142-143)”.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că din perspectiva art. 1 Protocolul 1, titlul de proprietate emis în favoarea recurentului şi a lui P.E. nu reprezintă nici un „bun actual” pentru terenul în suprafaţă de 169 ha şi 8000 mp ce constituie obiectul pricinii de faţă şi nici o „speranţă legitimă” de a obţine beneficul efectiv al unui drept de proprietate.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva deciziei nr. 229A din 1 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1352/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3267/2013. Civil → |
|---|
