ICCJ. Decizia nr. 1306/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1306/2013
Dosar nr. 3117/105/2008
Şedinţa publică din 12 martie 2013
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2007 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul C.L. a chemat în judecată Primăria Comunei Izvoarele şi Primarul Comunei Izvoarele şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele şi restituirea în natură a imobilului format din teren în suprafaţă de 2,25 ha şi construcţia aferentă fabricii de mobilă şi roţi de căruţă, situat în Comuna Izvoarele, sat Izvoarele.
La termenul de judecată din data de 28 martie 2007, contestatorul a depus la dosar o cerere de modificare şi completare a contestaţiei iniţiale, solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat între societatea comercială pe acţiuni Prahova Industrial Parc şi SC T. SRL, având ca obiect terenul în suprafaţă de 18.486,47 mp şi construcţiile aferente, precum şi obligarea primei societăţi de a se pronunţa prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 677 din 25 aprilie 2007, Tribunalul Prahova a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei şi a respins contestaţia ca tardiv formulată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatorul, iar prin decizia civilă nr. 118 din 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul formulat, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 677 din 25 aprilie 2007 a Tribunalului Prahova şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, pentru evocarea fondului, reţinând că reclamantul a formulat în termen contestaţia şi că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii completatoare.
Reînvestit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Prahova a dispus introducerea în cauză, în calitate de intimate-pârâte, a SC P.I.P. SA şi a SC T. SRL.
La termenul de judecată din data de 17 decembrie 2008, SC T. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafaţa de 2,25 ha teren şi construcţia aferent fabricii de mobil şi roţi de căruţă şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamantului sub aspectul capetelor de cerere vizând anularea dispoziţiei nr. 512 din 6 noiembrie 2006 şi constatarea nulităţii absolute a contractului indicat.
Aceste excepţii au fost respinse de instanţă prin încheierea de la termenul de judecată din data de 04 martie 2009.
Prin sentinţa civilă nr. 726 din 13 aprilie 2011, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată acţiunea completată şi a luat act că intimaţii nu au solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că petentul a adresat Primăriei Comunei Izvoarele notificările din 12 noiembrie 2001 şi din 22 septembrie 2005 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Comuna Izvoarele, format din 2,25 ha teren şi fabrica de colaci din lemn, precum şi despăgubiri băneşti în valoare de 100.000 lei pentru moara de mălai şi casa de locuit ce au fost demolate.
Prin dispoziţia nr. 228 din 19 iunie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele, s-a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat şi s-a propus acordarea de despăgubiri pentru construcţiile desfiinţate, considerându-se că notificatorul are calitatea de persoană îndreptăţită şi îndeplineşte condiţiile instituite de Legea 10/2001.
Ulterior însă, s-a dispus revocarea în parte a dispoziţiei nr. 228 din 19 iunie 2006, în sensul că a fost respinsă cererea de restituire în natură formulată de contestator pentru imobilul format din teren în suprafaţă de 2,25 ha şi construcţia aferentă fabricii de mobilă şi roţi de căruţă, considerându-se că partea de imobil descrisă nu poate fi restituită în natură, cu consecinţa acordării de despăgubiri în echivalent, măsuri cuprinse în dispoziţia nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele.
Tribunalul a apreciat că dispoziţia nr. 512 din 06 noiembrie 2006 este un act administrativ individual despre care nu se poate susţine că ar fi intrat în circuitul civil, atât timp cât nu a fost pus în executare şi nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară constând în intabularea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului C.L. pentru imobilul restituit iniţial în natură.
Pe fondul măsurii adoptate prin dispoziţia contestată, instanţa a constatat că imobilul pretins de către contestator nu era susceptibil de restituire în natură, întrucât la data pronunţării dispoziţiei nr. 228 din 19 iunie 2006 făcea parte din patrimoniul SC T. SRL.
În mod indubitabil între capătul de cerere formulat de contestator de restituire în natură a imobilului ce a făcut obiectul notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului autentificat din 08 octombrie 2004 există o legătură indisolubilă.
În acest sens, instanţa a reţinut că intimata SC P.I.P. SA a dobândit proprietatea imobilului în legătură cu care se poartă litigiul, cu titlul de aport la capitalul social adus de Consiliul Judeţean Prahova, în baza H.G. 1066/2001.
Prin Hotărârea nr. 135/2003 a Consiliului Judeţean Prahova şi în baza Hotărârii nr. 28 din 22 decembrie 2003 a Adunării Generale a Acţionarilor pârâtei SC Prahova Industrial Parc Vălenii de Munte, s-a procedat la vânzarea acestui bun către intimata SC T. SRL, prin contractul atacat de contestator, considerându-se că această parte avea un drept prioritar la cumpărare în virtutea împrejurării că deţinea imobilul vizat în locaţiune.
Anterior vânzării către SC T. SRL, SC P.I.P. SA a obţinut certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 07 aprilie 2004 emis de Consiliul Judeţean Prahova pentru o suprafaţa de 128.486,74 mp teren.
Instanţa a mai constatat că la încheierea actului de vânzare-cumpărare au fost respectate toate condiţiile de validitate instituite de art. 948 C. civ., în contextul în care nici vânzătoarea şi nici cumpărătoarea nu au avut cunoştinţă de împrejurarea că imobilul obiect al convenţiei fusese solicitat în vederea restituirii în natură de către contestator, prin cele două notificări adresate Primăriei Comunei Izvoarele.
Tribunalul a considerat că nu s-a făcut dovada de către contestator că ar fi adresat vânzătoarei SC P.I.P. SA sau cumpărătoarei SC T. SRL. o notificare valabilă în sensul Legii nr. 10/2001.
Din examinarea conţinutului notificării pretins transmise celor doua societăţi la data de 7 octombrie 2003, a rezultat că acestea au fost înştiinţate despre împrejurarea că reclamantul a revendicat, prin executor judecătoresc, la Primăria Comunei Izvoarele, în baza Legii nr. 10/2001, inclusiv terenul pe care este amplasată secţia din Comuna Izvoarele a SC P.I.P. SA, fără însă ca acest înscris să fi fost însoţit de dovada efectivă a celor susţinute.
În plus, confirmările de primire pe calea faxului invocate de contestator nu sunt susceptibile a demonstra că înscrisul analizat a ajuns efectiv la cunoştinţa părţilor contractului de vânzare–cumpărare, pe de o parte pentru că nu s-a dovedit că, la nivelul anului 2003, deţineau acele numere de fax, iar pe de altă parte, deoarece data şi ora faxului pot fi oricând modificate de către expeditor.
Instanţa a mai reţinut că, în mod corect, intimata SC T. SRL a invocat inaplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, indicate în cererea de chemare în judecată, deoarece acest text nu era în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 2004.
În contextul necunoaşterii formulării de către contestator a notificării de restituire în natură, părţile contractului de vânzare-cumpărare au fost de bună–credinţă, motiv pentru care, conform art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, respectivul act juridic de înstrăinare este valabil, fără a fi afectat de sancţiunea nulităţii absolute.
Este adevărat că Primăria Comunei Izvoarele, în calitate de subiect de drept ce a primit cele două notificări, avea obligaţia de a le transmite unităţii deţinătoare, însă neîndeplinirea acestei îndatoriri nu poate fi imputată celorlalte intimate, contestatorul fiind îndrituit să pretindă despăgubiri de la această instituţie, în măsura în care va dovedi că a suportat anumite prejudicii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatorul C.L., iar la termenul de judecată din data de 15 noiembrie 2011, în baza dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 202/2010, Curtea de Apel Ploieşti a dispus recalificarea căii de atac ca fiind apel, iar nu recurs.
Prin decizia nr. 21 din 06 martie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, a respins apelul formulat, ca nefondat, şi a obligat apelantul la plata către intimata SC T. SRL a sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 intimata SC P.I.P. SA a vândut prin licitaţie publică către SC T. SRL un teren în suprafaţă de 18.486,46 mp. situat în intravilanul Comunei Izvoarele, din care face parte şi terenul în litigiu solicitat a fi restituit în natură de către contestator în baza Legii 10/2001.
Critica apelantului vizând nerespectarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este nefondată, întrucât aceste dispoziţii legale nu erau în vigoare la data încheierii contractului, iar nulitatea operează numai pentru cauze existente la momentul încheierii actului, nu şi pentru cauze intervenite ulterior.
Din acest punct de vedere, în mod corect tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat între cele două părţi cu respectarea condiţiilor de validitate impuse de art. 948 C. civ., părţile fiind de bună-credinţă la momentul încheierii contractului.
Trimiterea prin fax a celor două notificări către cele două societăţi-intimate nu a putut fi dovedită. Depunerea la dosar a dovezilor de expediere prin fax a notificărilor către cele două societăţi nu este de natură să facă dovada certă că acestea au fost expediate şi au ajuns la destinatar, întrucât acestea pot fi realizate sau modificate prin intermediul tehnicii IT.
În aceste condiţii, prezumţia că numerele de telefon menţionate în cuprinsul dovezilor de expediere prin fax aparţineau intimatelor la nivelul anului 2003 nu are nicio relevanţă, atâta timp cât nu se poate reţine în mod cert că aceste faxuri au fost expediate către intimate.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul C.L..
Prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamantul formulează următoarele critici:
Instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile articolului 20 alin. (1) din Legea 10/2001 (devenit, prin renumerotare, art. 21 alin. (1)). Sancţiunea nulităţii intervine ori de câte ori la încheierea actului juridic sunt nesocotite dispoziţii ce prevăd condiţiile de validitate, atât cele reglementate cu caracter general de art. 948 C. civ., cât şi cele prevăzute cu caracter special, cum sunt dispoziţiile ce reglementează indisponibilizarea imobilelor terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, deţinute de entităţile enumerate limitativ de aceleaşi dispoziţii ale Legii 10/2001.
Recurentul invocă în acest sens prevederile art. 20.1 din Normele Metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003 în vederea aplicării corecte şi unitare a dispoziţiilor legii de restituire şi care erau în vigoare la momentul la care s-a încheiat convenţia de înstrăinare dintre SC P.I.P. SA şi SC T. SRL.
Situaţia-premisă avută în vedere de art. 20 este incidentă şi în cauză, imobilele ce au făcut obiectul vânzării fiind preluate în mod abuziv şi deţinute de o societate comercială al cărei acţionar unic este o autoritate a administraţiei publice locale, Consiliul Judeţean Prahova.
Recurentul susţine că, în mod eronat, instanţa de apel a analizat buna credinţă numai în raport cu deţinătorul actual al bunului, SC T. SRL. Calitatea de dobânditor de bună credinţă trebuia raportată la data de la care actul normativ produce efecte, coroborată cu data notificării. În perioada scursă de la data notificării, noiembrie 2001, şi până la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, octombrie 2004, deţinătorul imobilelor a fost societatea cu capital integral de stat SC P.I.P. SA, iar SC T. SRL a deţinut imobilele în locaţiune.
Primăria Comunei Izvoarele, la data emiterii dispoziţiei de retrocedare în natură, avea în evidenţa sa noul proprietar al construcţiilor şi terenului în cauză, aflate pe raza localităţii, SC T. SRL.
Astfel, cum la data de 12 noiembrie 2001, data notificării adresate Primăriei Comunei Izvoarele, SC P.I.P. SA deţinea imobilul litigios, în calitate de unitate de unitate deţinătoare era obligată să de pronunţe prin dispoziţie cu privire la cererea de restituire în natură.
Recurentul arată că au fost depuse la dosar copii ale confirmărilor de primire ale faxurilor trimise, că destinatarii faxurilor utilizează numerelor de telefon la care au fost transmise anterior anului 2001, iar aprecierile instanţei de apel în sensul că faxurile nu au fost expediate către intimate sunt total eronate.
În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut ca părţile însele confirmă lipsa bunei-credinţe în atitudinea contractuală, făcând astfel inaplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, Primăria Comunei Izvoarele, recunoaşte prin interogatoriul formulat că a procedat, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la înştiinţarea, atât a SC P.I.P. SA., cât şi a SC T. SRL despre existenţa notificării reclamantului prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului. De asemenea, prin interogatoriul propus de SC T. SRL pentru Primăria Comunei Izvoarele, aceasta recunoaşte că la data de 01 iulie 2003 a fost adusă la cunoştinţa reprezentantului SC P.I.P. SA, S.V., notificarea din 12 noiembrie 2001, prin fax.
Recurentul susţine că, deşi nici legea, nici normele de aplicare nu prevăd expres care este sancţiunea ce intervine pentru nerespectarea normelor privind indisponibilizarea bunurilor, aceasta nu poate fi decât nulitatea. În acest sens, recurentul invocă argumente legate de caracteristicile nulităţii, de spiritul legii speciale de restituire a imobilelor, de scopul măsurii indisponibilizării şi cele rezultate din interpretarea art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi arată că existenţa bunei sau relei-credinţe a dobânditorului SC T. SRL este lipsită de relevanţă. Chiar dacă buna credinţă ar avea relevanţă juridică în cauză, aceasta nu operează în favoarea dobânditorului deoarece SC T. SRL trebuia sau putea să aibă un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului asupra bunului respectiv, simpla sa ignoranţă nefiind suficientă pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credinţă.
Astfel, achizitorul, cunoscând împrejurarea că vânzătorul este o societate al cărei acţionar unic este Consiliul Judeţean Prahova, deci o autoritate publică, trebuia să depună diligente pentru a vedea dacă aceasta deţinea imobilele supuse vânzării, fără a fi indisponibilizate.
La termenul de judecată din data de 05 martie 2013, intimata SC P.I.P. SA a invocat excepţia nulităţii recursului declarat pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Analizând cu prioritate această excepţie, faţă de prevederile art. 316 C. proc. civ. raportat la art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a o respinge, constatând că motivele de recurs, astfel cum au fost dezvoltate, pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dispoziţii indicate de altfel, în mod corect, în cuprinsul cererii de recurs.
Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că, la data de 12 noiembrie 2001, reclamantul C.L. a formulat notificarea din 12 noiembrie 2001 adresată Primăriei Comunei Izvoarele prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Comuna Izvoarele, format din 2,25 ha teren şi fabrica de colaci din lemn, precum şi despăgubiri băneşti în valoare de 100.000 lei pentru moara de mălai şi casa de locuit ce au fost demolate.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, intimata SC P.I.P. SA a vândut către SC T. SRL un teren în suprafaţă de 18.486,46 mp. situat în intravilanul Comunei Izvoarele, din care face parte şi terenul în litigiu, solicitat a fi restituit în natură de către contestator, în baza Legii 10/2001.
La data de 20 septembrie 2005, reclamantul a adresat o nouă notificare Primăriei Comunei Izvoarele prin care a reiterat solicitările anterioare privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 2,25 ha situat în Comuna Izvoarele şi a fabricii de colaci din lemn, precum şi acordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate.
Prin dispoziţia nr. 228 din 19 iunie 2006, Primarul Comunei Izvoarele a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat şi a propus acordarea de despăgubiri pentru construcţiile desfiinţate.
Ulterior însă, Primarul Comunei Izvoarele a emis dispoziţia nr. 512 din 06 noiembrie 2006 prin care a revocat în parte dispoziţia nr. 228 din 19 iunie 2006 în sensul că a respins cererea de restituire în natură a imobilului format din teren în suprafaţă de 2,25 ha şi construcţia aferentă fabricii de mobilă şi roţi de căruţă, cu consecinţa acordării de despăgubiri în echivalent. În cuprinsul acestei ultime dispoziţii, se arată că măsura revocării este determinată de împrejurarea că imobilul în litigiu nu era deţinut de autoritatea locală la care s-a înregistrat notificarea din 12 noiembrie 2001, că SC T. SRL este un dobânditor de bună-credinţă al imobilului, fiind astfel aplicabile prevederile art. 18 din Legea 10/2001, şi că la imobilul în litigiu au fost efectuate investiţii semnificative.
Prin cererea care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 512 din 06 noiembrie 2006 emisă de Primarul Comunei Izvoarele şi restituirea în natură a imobilului, precum şi constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 încheiat între SC P.I.P. SA şi SC T. SRL, având ca obiect terenul în suprafaţă de 18.486,47 mp şi construcţiile aferente şi obligarea primei societăţi la a se pronunţa prin decizie motivată asupra cererii de restituire în natură.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin motivele de apel vizând soluţionarea greşită de către prima instanţă a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004, instanţa de apel s-a rezumat la a reţine că hotărârea tribunalului prin care această cerere a fost respinsă este corectă deoarece au fost respectate prevederile art. 948 C. civ, iar părţile au fost de bună-credinţă la încheierea actului juridic. Buna credinţă a fost justificată de instanţa de apel prin faptul că trimiterea prin fax a celor două notificări nu a putut fi dovedită întrucât dovezile depuse în copie ar fi putut fi modificate prin intermediul tehnicii IT.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere adresată instanţelor de judecată trebuie să fie făcută în scris, iar conform art. 86 alin. (1) C. proc. civ., comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei. În mod expres, alin. (3) al art. 86 C. proc. civ.. permite comunicarea şi prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin orice alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
Reclamantul a susţinut pe tot parcursul derulării litigiului că cele două părţi contractante ale actului de vânzare-cumpărare autentificat din 08 octombrie 2004 au avut fost înştiinţate despre demersurile sale, efectuate în scopul restituirii în natură a imobilului în litigiu, prin comunicarea prin fax a notificărilor formulate, anterior încheierii acestui contract.
Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia comunicarea prin fax a actelor menţionate nu poate fi probată prin dovezile administrate întrucât acestea ar putea fi modificate prin intermediul tehnicii IT, se bazează pe o prezumţie a cărei aplicare ar lipsi de conţinut art. 86 alin. (3) C. proc. civ.
Cât timp acest text permite comunicarea actelor de procedură prin mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, înlăturarea unui astfel de mijloc de comunicare în baza unei prezumţii simple, constituie o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate.
În plus, Înalta Curte constată că sub aspectul analizat - acela al înştiinţării părţilor contractante despre demersurile efectuate de reclamant pentru restituirea imobilului tranzacţionat - instanţa de apel s-a limitat la a afirma că au fost respectate prevederile art. 948 C. civ şi la a înlătura dovezile administrate în sensul comunicării prin fax a celor două notificări în baza prezumţiei că acestea ar fi putut fi modificate prin intermediul tehnicii IT.
Or, în aplicarea prevederilor art. 81 alin. (1) şi art. 86 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea prin fax a actelor menţionate constituie un mijloc de comunicare a actelor de procedură permis de legiuitor, iar în măsura în care aprecia că probele administrate în sensul dovedirii acestei comunicări nu sunt suficiente, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza celelalte probe administrate sub aspectul analizat.
Astfel, dacă înscrisurile aflate la filele 76-81 nu erau concludente în sensul dovedirii comunicării notificărilor către cele două intimate - SC P.I.P. SA şi SC T. SRL - ele trebuiau coroborate cu celelalte probe administrate, inclusiv cu răspunsurile la interogatoriile aflate la filele 20-22.
Însă, instanţa de apel nu a efectuat cercetarea judecătorească necesară pentru a stabili, în raport de toate probele administrate dacă, la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 08 octombrie 2004, intimatele SC P.I.P. SA şi SC T. SRL fuseseră înştiinţate despre demersurile efectuate de reclamant în scopul restituirii imobilului în legătură cu care au contractat.
Simpla afirmare a îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 948 C. civ. şi înlăturarea unei singure probe în baza unei prezumţii, fără analizarea celorlalte dovezi administrate nu reprezintă o motivare a hotărârii în sensul art. 261 C. proc. civ..
De aceea, verificarea corectei aplicări a legii în controlul judiciar de legalitate exercitat pe calea recursului nu se poate realiza, fiind necesar a se lămuri, cu prioritate situaţia de fapt, ceea ce impune rejudecarea cauzei de către instanţa de apel.
Prin urmare, apreciind că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.
Faţă de soluţia pronunţată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate prin recursul formulat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Admite recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva deciziei nr. 21 din 6 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1305/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1307/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
