ICCJ. Decizia nr. 1362/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1362/2013
Dosar nr. 6552/1/2012
Şedinţa publică din 13 martie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 octombrie 2012, reclamantul C.I. a formulat în contradictoriu cu intimata Centrul Judeţean de Transfuzie Sanguina Bârlad, contestaţie în anulare împotriva Deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
In motivarea cererii, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 318 teza I C. proc. civ., reclamantul a susţinut că hotărârea atacată este rezultatul unei grave greşeli materiale, constând în aceea că, din eroare, instanţa a confundat noţiunile de „arie desfăşurată” şi „arie desfăşurată construită” menţionate în STAS 4908/1985.
Prin confundarea celor două noţiuni menţionate a fost săvârşită o grava eroare materială care determină admiterea prezentei căi de atac şi anularea hotărârii pronunţate în recurs.
În ceea ce priveşte natura concretă a acestei greşeli, a susţinut că potrivit art. 2.2.9. din STAS 4908/1985 numai aria desfăşurată construită a fost definită ca fiind aria tuturor nivelurilor, mai puţin aria subsolului, respectiv „aria tuturor nivelurilor începând de la cota 0”, cum reţine instanţa.
Însă, ceea ce interesează din perspectiva art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este noţiunea de arie desfăşurată, care este definită potrivit art. 2.2.8. din STAS 4908/1985 ca fiind aria tuturor nivelurilor (prin urmare inclusiv aria subsolului şi a celorlalte niveluri sub cota 0).
În acest sens, făcând trimitere la aceeaşi normă legală, a susţinut că din perspectiva dispoziţiei legale evocate, ceea ce interesează este doar aria desfăşurată a imobilului, textul în cauză menţionând ca „în situaţia imobilelor-construcţii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la cap. III şi cărora le-au fost adăugate, pe orizontală şi/sau verticală, în raport cu forma iniţială, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100% din aria desfăşurată iniţial(...).”
În măsura În care nu ar fi realizat această gravă eroare şi s-ar fi raportat la noţiunea de arie desfăşurată folosită de Legea nr. 10/2001, adică la aria tuturor nivelurilor construcţiei, instanţa ar fi observat că în calculul acestei arii trebuie să fie cuprinsă şi aria beciului, adică suprafaţa de 36,75 m.p.
În acest fel, în mod implicit, ar fi constatat că aria nou construită nu depăşeşte 100% din suprafaţa iniţial construită şi, astfel, că terenul şi construcţiile pot fi restituite în natură.
În acest scop, a solicitat să se observe că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2.2.9 din STAS 4908/1985, întrucât acestea reglementează exclusiv noţiunea de arie desfăşurată construită, irelevantă în economia prevederilor Legii nr. 10/2001.
Instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs individualizat la pct. Cl din cererea de recurs, caz de contestaţie în anulare stipulat de prevederile art. 318 teza II C. proc. civ.
A susţinut că prin critica menţionată a arătat, printre altele, că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, stabilind greşit că aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, pe considerentul că noile corpuri de clădire ar fi fost edificate înainte de anul 1990, respectiv în anul 1986.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că hotărârea instanţei de apel este lipsită de temei legal, întrucât în lipsa autorizaţiei de construire, instanţei nu îi era permis să stabilească împrejurarea că respectivele corpuri noi au fost edificate înainte de anul 1990.
Deşi a arătat că niciunul dintre înscrisurile reţinute de instanţa de apel nu face dovada situaţiei de fapt menţionate şi că instanţa de apel nu putea să dea eficienţă acestora, cu referire la procesul-verbal de predare din 17 iulie 1968 care nu are dată certă, instanţa de recurs, din greşeală a omis să cerceteze motivul de nelegalitate evocat, preluând concluziile instanţei de apel, reţinând la rândul său lapidar că imobilele au fost edificate în anul 1968.
Omisiunea instanţei de recurs a fost hotărâtoare în pronunţarea unei soluţii greşite, întrucât prin neanalizarea motivului de recurs menţionat s-a stabilit că nu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi astfel că imobilul nu trebuie restituit în natură fostului proprietar.
A solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi anularea deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea recursului, modificarea în totalitate a deciziei instanţei de apel, în sensul respingerii apelului pârâtei-intimate şi admiterii apelului său, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii sale de chemare în judecată.
Referitor la cererea dedusă judecaţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 318 C. proc. civ. „ hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Cu privire la teza I a textului art. 318 C. proc. civ. se reţine, aşa cum de altfel a arătat şi contestatorul, că în sensul normei legale menţionate, „greşeală materială” înseamnă greşeală de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecinţă darea unei soluţii greşite. Cu alte cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.
Legea are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei. Greşelile instanţei de recurs care deschid calea contestaţiei în anulare sunt greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale.
Prin urmare, textul se referă la greşeli materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate şi alte situaţii asemănătoare, deşi la dosar se găsesc dovezi din care să rezulte că a fost depus în termen sau că a fost legal timbrat şi formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara, pentru verificarea acestor situaţii nefiind necesară reexaminarea fondului sau o reapreciere a probelor.
Or, în speţă, contestatorul nu invocă o greşeală materială, în sensul normei precizate, adică o evocare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci critică modul în care instanţa a apreciat noţiunea de „arie desfăşurată”, astfel cum este definită de art. 2.2.8 din STAS 4908/1985, considerentele instanţei relativ la acest aspect putând constitui, eventual, o greşeală de judecată, respectiv de apreciere a unor probe ori de interpretare a unei dispoziţii legale ( aşa cum sunt criticile privind reţinerea aspectelor constatate prin procesul-verbal întocmit în anul 1968).
Totodată, nu sunt fondate nici criticile invocate în susţinerea celui de-al doilea caz de contestaţie în anulare evocat - art. 318 teza a II-a C. proc. civ. - constând în omisiunea cercetării din greşeală a motivului de recurs privind greşita aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în analiza recursului dedus judecăţii, instanţa a reţinut caracterul nefondat al criticii menţionate pe considerentul că în recurs nu mai poate fi reevaluată starea de fapt în cauză, potrivit căreia imobilele adăugate s-au edificat în anul 1968, deci anterior anului 1990, situaţie în care s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile legale evocate.
În analiza aceleiaşi critici, instanţa de recurs a conchis că „prin urmare, în situaţia în care imobilele au fost ridicate anterior anului 1990, aşa cum este cazul în speţă, faptul că pârâtul nu a putut face dovada autorizaţiei de construire pentru construcţiile adăugate în raport de forma iniţială, nu face incident art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv nu îndreptăţeşte reclamantul la restituirea în natură a imobilului în litigiu potrivit acestui text de lege”.
Se constată astfel că instanţa de recurs a arătat şi examinat motivul de recurs pretins a nu fi fost cercetat, arătând explicit care sunt considerentele pentru care a reţinut caracterul său nefondat.
Împrejurarea că reclamantul nu este mulţumit de soluţia pronunţată ori de argumentele dezvoltate în susţinerea acesteia, nu poate fi de natură a atrage admisibilitatea cererii de faţă, care este supusă unei reglementări stricte/limitative, pentru ipoteze precis reglementate, în caz contrar acesta echivalând cu o reluare a judecăţii în recurs, adică un recurs la recurs, ceea ce, evident, nu este admisibil.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, cererea dedusă judecăţii urmează să fie respinsă ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C.I. împotriva deciziei nr. 4171 din 7 iunie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în Dosarul nr. 5362/89/2006.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1350/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1365/2013. Civil. Succesiune. Revizuire -... → |
|---|
