ICCJ. Decizia nr. 1396/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1396/2013
Dosar nr. 253/85/2008*
Şedinţa publică din 14 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 173 din 25 februarie 2009, Tribunalul Sibiu – Secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii B.F.M. şi B.H.H., împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului situat în Mediaş, jud. Sibiu, înscris în CF 11670 Mediaş, nr. top. 3059/514; s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în anularea actelor de înstrăinare întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele Fundaţia pentru Tineret Sibiu şi Fundaţia G. – Filiala Mediaş; s-au respins celelalte cereri din acţiunea principală; s-a respins în fond cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta Fundaţia S., şi au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei Fundaţia G. Mediaş, fiecare, câte 4000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că prin încheierea din 01 septembrie 2008 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii de reprezentant al avocatului pârâtei Fundaţia G. – Filiala Mediaş şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, motivele fiind reţinute în acea încheiere.
Imobilul în litigiu a fost înscris în CF 1110 Mediaş, nr. top. 514, 3059, fiind proprietatea lui B.W., iar în prezent este înscris în CF 6728 Mediaş, cu acelaşi nr. top. Statul Român a devenit proprietar, prin încheierea din 05 octombrie 1964, indicându-se Decretul nr. 92/1950, cu titlu de preluare, apoi, la 22 ianuarie 1992, în baza Decretul-lege nr. 150/1990, s-a înscris în CF dreptul de administrare operativă în favoarea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu. Imobilul a fost transcris în CF 11670/a Mediaş, nr. top. 3059/514, iar la poziţia B5 s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu, în baza sentinţei civile nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. La data de 23 martie 2000, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea pârâtei Fundaţia G. – Filiala Mediaş, cu titlu donaţie, contractul fiind autentificat sub nr. 472 din 22 martie 2000 de B.N.P C.D.
La 07 februarie 2002, reclamanţii au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, expediată prin intermediul executorului judecătoresc la Primăria Mediaş. Aceasta a răspuns la 21 februarie 2002, printr-o adresă nemotivată, că, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare a imobilului este Fundaţia G. – Filiala Mediaş şi li s-a solicit a se adresa acestei fundaţii.
La 13 august 2002, reclamanţii au formulat acţiune prin care au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de donaţie, iar acţiunea s-a perimat.
În ceea ce priveşte personalitatea juridică a Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, tribunalul a motivat că prin încheierea pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în dosarul nr. 133/PJ/1995, s-a admis cererea Fundaţiei G. Bucureşti care a solicitat înscrierea filialei sale din Mediaş. Încheierea a avut la bază actul adiţional la statutul fundaţiei, avizul Ministerului Culturii şi certificatul de înregistrare fiscală. Fundaţia G. Bucureşti a dobândit personalitate juridică prin sentinţa civilă nr. 177/1995 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pe baza acestor înscrisuri şi la cererea fondatorului, prin sentinţa civilă nr. 234/1999, Tribunalul Sibiu a dispus înregistrarea Filialei Mediaş a Fundaţiei G. din Bucureşti în Registrul persoanelor juridice de la grefa Tribunalului Sibiu. În consecinţă, adresele din care rezultă că această fundaţie sau cealaltă pârâtă nu sunt înscrise în Registrul persoanelor juridice nu reflectă realitatea.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, referitor la cererea de a se constata nulitatea absolută a contractului de donaţie, invocată de pârâta Fundaţia G., în temeiul art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanţa a admis-o, prin coroborare cu alin. (1) al aceluiaşi articol.
Astfel, s-a reţinut că art. 45 se referă la actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001; că reclamanţii atacă trecerea imobilului în proprietatea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu şi apoi a Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, transferuri de proprietate care au avut loc în anii 1999 şi 2000, astfel că acţiunea introdusă la 11 ianuarie 2008 este prescrisă. C.E.D.O a arătat, prin jurisprudenţa sa, că impunerea unor termene sau condiţii prealabile accesului la justiţie nu înseamnă o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, fiind dreptul statelor să fixeze, prin cadrul legislativ intern, anumite limite necesare asigurării stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pe temeiul dreptului comun, reţinând că termenul de prescripţie începe să curgă numai după epuizarea procedurii prevăzute de legea specială şi numai dacă persoana îndreptăţită nu şi-a putut realiza dreptul pe această cale. Ori, câtă vreme procedura specială, care acordă în ultimă instanţă şi dreptul la despăgubiri, nu a fost epuizată, prescripţia nu curge. De aceea, şi cererea reclamanţilor de obligare a Statului Român la despăgubiri a fost considerată prematură, depusă anterior epuizării căilor prevăzute de legile speciale.
Tribunalul a stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv, în baza actelor normative de naţionalizare şi pe baza unor ordine de achiziţie, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. A fost înlăturată susţinerea reclamanţilor potrivit cărora nu este aplicabilă această lege imobilului în litigiu, întrucât nu există în lege o restricţie aplicabilă imobilelor care au trecut în proprietatea unei persoane juridice private. Dimpotrivă, în forma în care a fost modificată, prin Legea nr. 1/2009, Legea nr. 10/2001 prevede că persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 după intrarea ei în vigoare. În art. 27 alin. (2) şi (5) se prevede că persoana juridică notificată care nu deţine imobilul solicitat nici măcar în parte trebuie să comunice persoanei îndreptăţite toate datele privind persoana fizică sau juridică deţinătoare a imobilului, anexând copii de pe actele de transfer a dreptului de proprietate sau, după caz, de administrare. Normele Metodologice arată că persoanele juridice, cărora li se poate asimila şi pârâta Fundaţia G. – Filiala Mediaş, nu sunt entităţi investite cu soluţionarea notificării, însă pot fi unităţi deţinătoare, iar bunurile ajunse în proprietatea lor nu sunt excluse de la dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Această dispoziţie însă excede Legii nr. 10/2001 şi nu poate fi aplicată pentru că adaugă la lege. Textul nemodificat al Legii nr. 10/2001 permitea persoanelor îndreptăţite la restituire să aleagă între calea dreptului comun şi calea legii speciale, iar reclamanţii au ales legea specială, formulând notificare adresată Primăriei Mediaş şi ulterior Fundaţiei G. – Filiala Mediaş, astfel că abia după epuizarea procedurilor administrative şi jurisdicţionale prevăzute de lege, pot apela la calea dreptului comun şi numai dacă nu au primit satisfacţie sau aceasta a fost insuficientă.
În acest context, tribunalul a considerat că răspunsul Primăriei Mediaş la notificare şi dispoziţia de respingere a cererii de restituire a imobilului emisă de pârâta Fundaţia G. – Filiala Mediaş nu constituie decizie sau dispoziţie motivată de răspuns, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Asupra fondului cauzei, s-a constatat că singura cerere întemeiată este aceea de a se constata nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului în litigiu. În acest context, s-a reţinut că imobilul a aparţinut tatălui reclamanţilor şi a fost preluat de Statul Român în anul 1964, în baza Decretul nr. 92/1950, după ce anterior a fost rechiziţionat în anul 1948. Tatăl reclamanţilor, de profesie avocat, nu se încadra în categoria socială a persoanelor ale căror bunuri au fost naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950, astfel încât tribunalul a admis capătul de cerere menţionat, considerând preluarea abuzivă.
Au fost respinse celelalte capete de cerere, motivat de prematuritatea formulării şi întemeiat pe dispozitivul şi considerentele deciziei nr. XXXIII/2008 a ICCJ, care, soluţionând un recurs în interesul legii, a arătat că persoanele îndreptăţite nu au drept de opţiune între calea legii speciale şi calea dreptului comun, având prioritate normele speciale. Legea specială se referă atât la imobilele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O, practica instanţei europene este unitară în sensul că simpla solicitare de a obţine un bun preluat chiar abuziv de stat nu reprezintă un bun actual şi nici o speranţă legitimă în sensul Convenţiei, pentru a da dreptul de protecţie (cauza Poenaru contra României).
Cererea de rectificare a cărţii funciare a fost respinsă, întrucât nu a fost îndeplinită o condiţie de admisibilitate prevăzută de Decretul Lege nr. 115/1938, respectiv anularea titlului dobânditorilor, cerere care s-a reţinut a fi prescrisă.
S-a reţinut că nu este imputabilă pârâtei Fundaţia G. – Filiala Mediaş, lipsirea reclamanţilor de folosinţa bunului lor, astfel că a fost respinsă şi cererea de obligare a acestei pârâte la plata fructelor.
Cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă, pe considerentul că dreptul de acţiune la constatarea nulităţilor actelor de înstrăinare este prescris, deci nu se mai poate reveni la situaţia anterioară de carte funciară.
Prin decizia civilă nr. 151/A/2009, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apeluri declarate de reclamanți, de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de DGFP Sibiu şi de intervenienta în nume propriu Fundaţia S., şi a obligat apelanţii să plătească intimatei Fundaţia „G.” – Filiala Mediaş, suma de 12.000 lei, cheltuieli de judecată în apel, iar prin decizia civilă nr. 4810/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile părţilor, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând, în ceea ce priveşte recursul reclamanţilor, că acesta este întemeiat, întrucât în apel nu s-a analizat dacă transferul dreptului de proprietate din patrimoniul statului în patrimoniul Fundaţiei pentru Tineret Sibiu s-a făcut printr-un act juridic de înstrăinare pentru a fi aplicabil art. 45 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, nu s-a analizat existenţa bunului în patrimoniul UTC începând cu 1972 şi apoi în patrimoniul Fundaţiei pentru Tineret Sibiu. Instanţa de apel nu a clarificat nici dacă termenul prevăzut de art. 45 este aplicabil numai în privinţa primului act de înstrăinare sau şi al eventualelor acte subsecvente, respectiv al contractului de donaţie.
Cu privire la aceste aspecte, instanţa de recurs a dispus ca în rejudecare să se analizeze dacă titlul prin care pârâta de ordin 2 a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu este supus termenului prevăzut de art. 45 şi dacă actul de donaţie este supus aceluiaşi termen de prescripţie ori termenului general calculat de la data constatării nevalabilităţii actului juridic anterior. S-a stabilit, de asemenea, ca în rejudecare să fie evaluate şi susţinerile reclamanţilor privind inaplicabilitatea art. 45 în privinţa actelor de înstrăinare încheiate între persoane de drept privat, respectiv a contractului de donaţie încheiat între cele două fundaţii.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român, instanţa de recurs a reţinut că, deşi în considerentele deciziei atacate se reţine ca întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, această dispoziţie nu se reflectă efectiv în soluţia adoptată, apelul pârâtului fiind respins. Ca urmare, se impune ca în rejudecare instanţa de apel să aibă în vedere aceste critici, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au criticat aceste aspecte prin recursul lor.
Instanţa de recurs a apreciat că motivele privind admisibilitatea cererii în revendicare să fie analizate şi din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, precum şi având în vedere calitatea Fundaţiei G. Mediaş de persoană juridică de drept public sau de drept privat.
Motivul invocat de pârât privind lipsa interesului reclamanţilor în formularea cererii în constatare a nevalabilităţii titlului statului a fost considerat nefondat.
În rejudecare, Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 11 din 23 februarie 2012, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 173/2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu; a schimbat în parte sentinţa atacată sub aspectul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea privind acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Mediaş, formulată de reclamanţii B.F.M. şi B.H.H., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, şi, rejudecând în aceste limite, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acest capăt de cerere ca tardiv formulat, a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate şi a respins apelurile declarate de reclamanţii B.F.M. şi B.H.H., şi de intervenienta Fundaţia S. împotriva aceleiaşi sentinţe, în esenţă, reţinând următoarele;
În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanţi, Curtea a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de la antecesorul reclamanţilor, întrând în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950.
Această preluare a fost una abuzivă, aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 fiind necontestată de reclamanţi, aşa cum de altfel s-a reţinut şi în decizia de casare.
La data de 20 august 1972, prin adresa nr. 873, Comitetul Judeţean Sibiu al U.T.C. a solicitat Consiliului Popular Mediaş să-i transfere în proprietate imobilul în litigiu pentru a putea primi fonduri centralizate (vol. II, fila 483, fond). Consiliul Popular Mediaş a răspuns acestei solicitări şi a emis decizia nr. 394/1972 prin care a aprobat transferul din administrarea sa în administrarea operativă a Clubului municipal al U.T.C. a clădirii din Mediaş, şi înscrierea bunului în evidenţele contabile şi în inventarul U.T.C. (vol. II, fila 350, fond).
Conform înscrierilor din CF 11670 Mediaş (vol. I, filele 24-28), asupra imobilului cu nr. top. 3059/514 s-a înscris sub B1 dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de naţionalizare. În 1992, în baza Decretul-lege nr. 150/1990, a certificatului nr. 157/1991 al Consiliului Popular al Jud. Sibiu – Administraţia Financiară şi a adresei nr. 5/1992, s-a înscris, prin încheierea nr. 120, dreptul de administrare operativă în favoarea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu (B2).
În anul 1999, prin încheierea nr. 2463, Serviciul de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Mediaş a respins cererea Fundaţie pentru Tineret Sibiu de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în CF 11670 Mediaş, nr. top. 3059/514. Pentru a decide astfel, s-a reţinut că fostul UTC nu a fost proprietarul imobilului, având doar un drept de administrare operativă, astfel că nu sunt aplicabile prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 150/1990. S-a mai reţinut, de asemenea, că, la solicitarea instanţei, prin adresa nr. 7863/1999, Primăria municipiului Mediaş a arătat că se opune intabulării dreptului de proprietate în favoarea fundaţiei, întrucât imobilul urmează a fi trecut în proprietatea publică a municipiului, în temeiul Legii nr. 213/1998 (fila 279, fond).
Fundaţia pentru Tineret Sibiu a declarat apel împotriva acestei încheieri (fila 279, fond), care a fost admis prin decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, dispunându-se înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea petiţionarei Fundaţia pentru Tineret Sibiu (fila 28, fond). Această decizie a fost investită cu formulă executorie şi în temeiul ei a fost înscris sub B5 dreptul de proprietate al pârâtei de ordinul 2 din prezenta cauză, Fundaţia pentru Tineret Sibiu (fila 26, fond).
În anul 2000, între pârâtele de ordinul 2 şi 3 s-a încheiat un contract de donaţie, prin care Fundaţia „G.” Filiala Mediaş a devenit proprietară asupra imobilului (B6).
Din cele ce preced, rezultă că pârâta Fundaţia pentru Tineret Sibiu a luat fiinţă prin voinţa legiuitorului exprimată prin Decretul-lege nr. 150/1990, ca urmare a reorganizării fostelor organizaţii ale tineretului comunist, constituindu-se ca persoană juridică de utilitate publică. Potrivit art. 1 din acest act normativ, „pe data prezentului decret-lege se înfiinţează în judeţe şi în municipiul Bucureşti fundaţii pentru tineret, persoane juridice de utilitate publică, cu sediul în reşedinţele de judeţ”.
Ca urmare, Fundaţia pentru Tineret Sibiu a dobândit personalitate juridică în temeiul legii, iar nu prin procedura prevăzută de Legea nr. 21/1924 pentru persoane juridice, în vigoare la data înfiinţării pârâtei. Conform art. 1 din legea menţionată, dispoziţiile cuprinse în acest act normativ se aplică asociaţiilor şi fundaţiilor fără scop lucrativ sau patrimonial, create şi organizate de particulari. Pârâta de ordinul 2 a fost înfiinţată prin voinţa legiuitorului, iar nu a unor persoane particulare, astfel că este firesc ca această fundaţie să nu figureze în registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor ori în evidenţele Ministerului Tineretului, aşa cum greşit susţin reclamanţii, dar ea are personalitate juridică, fiind persoană juridică de utilitate publică, conform art. 1 din Decretul-lege nr. 150/1990.
Dispoziţiile art. 2 pct. 5 din H.G. nr. 800/1992, ulterioare înfiinţării Fundaţiei pentru Tineret Sibiu, ca şi decizia nr. 176/1992 a C.S.J. nu au relevanţă în cauză, întrucât vizează fundaţiile înfiinţate în baza Legii nr. 21/1924, care, aşa cum s-a reţinut, nu este aplicabilă în ceea ce o priveşte pe această pârâtă.
Dreptul de proprietate al pârâtei de ordinul 2 asupra imobilului în litigiu a fost dobândit în baza unei hotărâri judecătoreşti, astfel că transmiterea proprietăţii către această pârâtă nu s-a făcut în temeiul unui act juridic de înstrăinare.
În aceste condiţii, analizarea valabilităţii modalităţii juridice prin care imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul Fundaţiei pentru Tineret Sibiu nu se poate realiza prin prisma art. 45 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită cerinţa existenţei uni act de înstrăinare, prevăzută de norma legală menţionată.
În ceea ce priveşte valabilitatea dobândirii dreptului de proprietate, Curtea a constatat că, aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, pârâta de ordinul 2 s-a constituit în temeiul unui act normativ (Decretul-lege nr. 150/1990), iar dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost consfinţit prin decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu. Prin această decizie, analizând cererea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu prin care a susţinut că a dobândit prin lege (art. 2 din Decretul-lege nr. 150/1990) dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, instanţa de apel a apreciat-o fondată şi a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu.
Cu privire la efectele acestei decizii, s-a reţinut că, deşi soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă, această procedură este una specială, reglementată de art. 52 din Legea nr. 7/1996. Datorită naturii lor derogatorii, aceste dispoziţii au un caracter special în raport cu dispoziţiile generale privind procedurile necontencioase cuprinse în Cartea a III-a din C. proc. civ., în art. 331-339. În căile de atac declarate împotriva plângerii emisă de registratorul de carte funciară, această plângere este supusă controlului instanţelor de contencios administrativ special reglementat prin Legea nr. 7/1996, republicată, care verifică încheierea atacată, asigurând contradictorialitatea titularului cererii şi a celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară.
Potrivit art. 50 alin. (5) din Legea nr. 7/1996, înscrierea făcută în temeiul acestei hotărâri judecătoreşti îşi produce efectele de la înregistrarea cererii de înscriere la biroul teritorial, iar efectul este cel prevăzut de dispoziţiile art. 25 din lege. Prin urmare, nu poate fi primită susţinerea reclamanţilor în sensul că decizia tribunalului pronunţată în procedura specială reglementată de dispoziţiile Legii nr. 7/1996 nu are autoritate de lucru judecat, iar câtă vreme decizia civilă nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu nu a fost desfiinţată în căile de atac, examinarea ei pe calea dreptului comun este inadmisibilă, nulitatea unei hotărâri judecătoreşti putând fi constatată decât în condiţiile prevăzute de lege, respectiv în căile de atac extraordinare. Ca atare, titlul pârâtei Fundaţia pentru Tineret Sibiu este valid şi el produce efecte juridice, astfel că susţinerile reclamanţilor cu privire la nevalabilitatea acestui titlu sunt nefondate.
Împrejurarea că imobilul în litigiu figurează în inventarul bunurilor aparţinând domeniului public al Municipiului Mediaş, publicat în M. Of. nr. 689 bis/2002, s-a reţinut că nu este de natură a stabili vreun drept de proprietate în favoarea Municipiului Mediaş, întrucât dreptul de proprietate se dovedeşte cu înscrierea în Cartea Funciară. Ori din menţiunile din cartea funciară rezultă cu evidenţă că imobilul a intrat în proprietatea altei persoane încă din 1999. Ca urmare, constatările din anexa la H.G. nr. 978/2002 nu valorează titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte contractul de donaţie încheiat în anul 1999 între pârâtele de ordinul 2 şi 3, s-a reţinut că acesta reprezintă un act de înstrăinare în sensul art. 45 din Legea nr. 10/2001. Aplicabilitatea acestei norme presupune îndeplinirea cumulativă a două cerinţe. În primul rând, actul a cărui anulare se solicită trebuie să fie unul prin care să se fi înstrăinat dreptul de proprietate. În speţă, contractul de donaţie încheiat de pârâte presupune acordul acestora de a transmite, respectiv de a dobândi, dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că această condiţie este îndeplinită. A doua cerinţă necesară pentru a fi aplicabil art. 45 din Legea nr. 10/2001 este aceea ca actul de înstrăinare să aibă ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor legii speciale. Cu privire la acest aspect, s-a statuat prin decizia de casare că imobilul a fost preluat abuziv şi că este incidentă legea specială.
Din economia normei cuprinsă în art. 45 din Legea nr. 10/2001, rezultă că legiuitorul nu a impus nicio condiţie în privinţa persoanelor care au încheiat actul de înstrăinare, nefăcând distincţie după cum acesta a fost încheiat de persoane juridice de drept public, persoane juridice de drept privat ori persoane fizice. Or, atâta timp cât legiuitorul nu face o astfel de distincţie, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât atunci când legiuitorul român a prevăzut condiţiile de aplicare a art. 45 din Legea nr. 10/2001 a făcut referire în mod expres numai la cerinţa ca actul să fie unul de înstrăinare, iar imobilul să fie dintre cele menţionate în art. 2 din lege.
Ca urmare, dreptul de a formula acţiunea în anularea sau în constatarea nulităţii contractului de donaţie încheiat de pârâtele de ordin 2 şi 3 este supus termenului de prescripţie prevăzut de alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, iar raportat la această normă, o asemenea acţiunea trebuia promovată până la data de 14 august 2002.
Având în vedere data promovării cererii de faţă în constatarea nulităţii donaţiei (11 ianuarie 2008), Curtea a constatat că în mod corect a reţinut prima instanţă că dreptul material la acţiune este prescris.
Prin motivele de apel, reclamanţii au invocat, în justificarea dreptului lor de proprietate şi compararea de titluri, faptul că cele două pârâte nu deţin un titlu asupra imobilului, ci beneficiază doar de un drept de folosinţă, astfel că prin recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamanţilor nu s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al celor două fundaţii.
Curtea nu a primit aceste susţineri, cu motivarea că, aşa cum s-a statuat şi prin decizia instanţei de recurs, în cauză sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001. În aceste condiţii, potrivit deciziei nr. 33/2008, dată de ÎCCJ, în recurs în interesul legii, concursul dintre legea specială şi dreptul comun, respectiv art. 480 din vechiul C. civ., se rezolvă în favoarea legii speciale. În decizia menţionată, instanţa supremă a reţinut că atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii se pot restitui în natură aceste imobile persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României).
Ca urmare, este de neprimit o acţiune în revendicare a reclamanţilor pentru imobilul în litigiu care se circumscrie dispoziţiilor legii speciale, cu atât mai mult cu cât aceştia au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, nefinalizată până în prezent.
Sub un alt aspect, Curtea a constatat că în speţă nu sunt incidente nici principiile care statuează asupra priorităţii Convenţiei europene a drepturilor omului atunci când sunt sesizate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi această Convenţie, prioritate care, potrivit celei de-a doua ipoteze din decizia nr. 33/2008, poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Astfel, aşa cum s-a reţinut, acţiunea în constatarea nevalabilităţii titlurilor fundaţiilor intimate este prescrisă.
În schimb, în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, Curtea a constatat că nu au făcut dovada că au un bun în sensul normei europene. Prin mecanismul creat, Convenţia Europeană acordă protecţie doar bunurilor actuale, deja dobândite şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul. Ca atare, speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma acesteia (cauzele Zamfirescu, Caracaş, Lungoci, Constandache contra României).
În speţă, privarea antecesorilor reclamanţilor de imobilul în litigiu a avut loc înainte de ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către România prin Legea nr. 30/1994 şi intrarea în vigoare a Convenţiei la data de 20 iunie 1994, astfel că, pentru o atare solicitare de constatare a încălcării, Curtea Europeană nu este compatibilă rationae temporis să se pronunţe cu privire la circumstanţele preluării sau efectele produse de aceasta până în prezent (cauza Malhous contra Republicii Cehia). Privarea de un drept de proprietate sau de un alt drept real constituie, în principiu, un act instantaneu şi nu creează o situaţie continuă de privare de drept. În aceste condiţii, nu poate fi vorba de o încălcare continuă a Convenţiei imputabilă autorităţilor române şi susceptibilă de a-şi exercita efectele în limitele temporale asupra cărora Curtea este chemată să se pronunţe.
Adoptând o abordare esenţial diferită de practica anterioară, în cauza pilot Atanasiu, Curtea Europeană a statuat că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual” în înţelesul Convenţiei chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu şi alţii contra României, paragraful 140, 143, 144).
În speţă, reclamanţii nu au făcut dovada unei hotărâri definitive şi executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, nu poate fi ignorat nici principiul securităţii raporturilor juridice, pentru a cărui respectare se impune ca în speţa de faţă să se dea preferabilitate titlului pârâtei, actuală proprietară, atâta timp cât, nefiind desfiinţat, actul de proprietate exhibat de aceasta a avut drept efect consolidarea dreptului în patrimoniul său.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., s-a constatat că prin decizia de casare s-a reţinut că, deşi în considerentele deciziei din apel s-a apreciat ca fondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor, invocată de pârâtul de ordinul 1, în mod greşit această soluţie nu s-a reflectat în dispozitivul hotărârii. Ca urmare, instanţa de recurs a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să se pronunţe în consecinţă cu privire la modul de soluţionare a acestei excepţii, cu atât mai mult cu cât reclamanţii nu au formulat prin motivele de recurs critici sub acest aspect.
Faţă de cele dispuse de instanţa de recurs, având în vedere limitele rejudecării şi obligativitatea deciziei instanţei de control judiciar, potrivit art. 315 C. proc. civ., Curtea a constatat fondat motivul de apel vizând greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material al reclamanţilor la acţiunea în pretenţii. Aceasta întrucât, fiind o acţiune personală, îi sunt aplicabile prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripţie este de 3 ani. Acest termen a început să curgă de la 22 decembrie 1989, dată de la care a încetat să fie exercitată violenţa morală asupra celor îndreptăţiţi la restabilirea unui drept încălcat, aşa cum s-a menţionat în decizia civilă nr. 626 din 19 martie 2003 a ICCJ.
Instanţa de recurs a dispus, de asemenea, ca în rejudecarea apelului, în măsura în care se admite cererea în constatare a nevalabilităţii actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundaţii pârâte, să se analizeze admisibilitatea cererii în revendicare din perspectiva art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, raportat la calitatea pârâtei Fundaţia G. de persoană juridică de drept public sau privat.
Din cele ce preced rezultă că acţiunea reclamanţilor de constatare a nevalabilităţii titlurilor celor două fundaţii nu este întemeiată, astfel că o astfel de analiză nu se mai impune. Dar chiar şi raportat la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Curtea a constatat că o acţiune în revendicare a imobilului în litigiu nu poate fi primită.
Astfel, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 21 după renumerotarea legii ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), „imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.”
Prin Legea nr. 247/2005, acest text legal, devenit art. 21, a fost modificat, având următorul conţinut: „imobilele - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.”
Înţelesul art. 20 alin. (1) din lege, înainte de modificarea adusă de Legea nr. 247/2005, este explicat în normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 489/2003, în sensul că dacă unitatea deţinătoare era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale ori locale este acţionar (S.A.) sau asociat (S.R.L.) majoritar ori de către o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică (orice altă persoană juridică vizează şi acele entităţi de drept public - ministere, prefecturi, Agenţia Domeniilor Statului şi altele asemenea), restituirea în natură este obligatorie. Ca urmare, sintagma „orice altă persoană juridică” se referea la persoanele de drept public, deţinătoare a imobilelor ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Prin Legea nr. 247/2005, legiuitorul a venit şi a arătat, în mod expres, că restituirea în natură este obligatorie dacă bunul era deţinut la data intrării în vigoare a legii de o persoană juridică de drept public.
Ca urmare, prin acest text legal, s-au stabilit în mod imperativ măsurile reparatorii în cazul în care imobilul este deţinut de una din persoanele juridice enumerate expres şi limitativ în art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. per a contrario, dacă la data intrării în vigoare imobilul era deţinut de o persoană fizică sau de o persoană juridică de drept privat, cum este cazul în speţă, restituirea în natură era posibilă numai în cazul în care actul de înstrăinare prin care au fost dobândite aceste imobile a fost anulat în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Altfel, restituirea în natură nu este posibilă, iar conform art. 1 alin. (2) din legea specială, persoanele îndreptăţite beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.
Ca urmare, modalitatea de soluţionare a notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 este reglementată şi pentru ipoteza în care imobilul este deţinut de o persoană juridică de drept privat, chiar dacă nu este una din persoanele la care se referă art. 29 din lege, iar procedura instituită de legea specială este una efectivă, asigurând, prin parcurgerea sa, obţinerea de măsuri reparatorii fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii, fie prin acordarea de despăgubiri.
Faţă de cele ce preced, Curtea a constatat că este corectă şi judicioasă distincţia făcută în cauză de prima instanţă între entitatea investită cu soluţionarea notificării şi unitatea deţinătoare.
De asemenea, s-a mai reţinut că, în apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a criticat şi împrejurarea că prima instanţă a admis petitul vizând constatarea nevalabilităţii titlului statului, apelantul apreciind acest capăt de cerere ca lipsit de interes şi, pe cale de consecinţă, inadmisibil, însă prin decizia instanţei de recurs s-a statuat că aceste susţineri sunt nefondate, apreciindu-se că este întrunită cerinţa interesului, ca o condiţie de exerciţiu al dreptului material la acţiune, întrucât analiza celorlalte cereri ale reclamanţilor depinde de constatările în legătură cu acest petit, şi că împotriva hotărârii primei instanţe a declarat apel şi intervenienta Fundaţia S., care a fost respins prin decizia civilă nr. 151/A/2009 a Curţii de Apel Alba Iulia. Decizia din apel nu a fost criticată în recurs cu privire la soluţionarea apelului intervenientei, astfel că sub acest aspect există autoritate de lucru judecat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanţii B.F.M. şi B.H.H., care, indicând art. 304 pct. 7 şi art. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, au arătat următoarele;
Instanţa de apel a făcut o apreciere eronată a probelor administrate, omiţând să se pronunţe pe înscrisurile pe care reclamanţii le-au depus spre a fi supuse analizei judecătoreşti, iar hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, şi, totodată, este contradictorie şi nemotivată, deoarece face abstracţie de prevederile art. 2 alin (2), art. 18 lit. c), art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât şi de Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a mai arătat, că instanţa de apel, deşi se afla în rejudecarea cauzei, în mod eronat şi în totală contradicție cu faptele, a stabilit că dispoziţiile art. 2 pct. 5 din H.G. nr. 800/1992 şi Decizia nr. 176/1992 a Curţii Supreme de Justiţie nu au relevanţa asupra situaţie juridice a Fundaţiei pentru Tineret Sibiu, şi că această decizie a instanţei supreme nu vizează fundaţiile judeţene pentru tineret şi nici obligaţia acestora de a se înscrie în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor pentru a dobândi personalitate juridică.
Acest aspect este important, deoarece doar entitatea cu personalitate juridică poate dobândi drepturi şi obligaţii patrimoniale iar instanţa supremă a stabilit prin decizia nr. 176/1992 că fundaţiile judeţene pentru tineret, deşi au activitatea reglementată de prevederile Decretului-lege nr. 150/1990, trebuie să se supună prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 21/1924, să-şi prezinte patrimoniul şi să se înscrie în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, în vederea dobândirii de personalitate juridică.
Instanţa de apel a recunoscut faptul că soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă şi că această recunoaştere ar fi trebuit să aibă drept rezultat concluzia că decizia de carte funciară nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu este una necontencioasă, însa în mod surprinzător instanţa de apel încălcă prevederile art. 331 C. proc. civ., susţinând că aceasta decizie de carte funciara, deşi este dată în materie necontencioasă, transmite proprietatea statului asupra imobilului către „Fundaţia pentru Tineret Sibiu", având astfel putere de lucru judecat.
Potrivit art. 331 C. proc. civ., cererile în materie necontencioasă nu urmăresc să stabilească un drept potrivnic faţa de o altă persoană.
În fapt, această decizie de carte funciară a Tribunalului Sibiu, pronunţată într-o procedură graţioasă, fără putere de lucru judecat, nu este aptă de a conferi titlu de proprietate Fundaţiei pentru Tineret Sibiu, astfel că instanţa de apel ar fi trebuit să reţină faptul că, spre deosebire de procedura contencioasă, procedura necontencioasă, prin care s-a dispus intabularea intimatei Fundaţia pentru Tineret Sibiu ca fiind proprietara imobilului, se caracterizează prin lipsa unui titlu şi prin inexistenţa unui conflict de interese.
Instanţa de apel a arătat că soluţionarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară se face în procedură necontencioasă, potrivit dispoziţiilor art. 52 din Legea nr. 7/1996, însă dispoziţiile au un caracter special şi derogator de la prevederile art. 331-339 C. proc. civ. deoarece plângerea este supusă controlului instanţelor de contencios administrative, instanţe ce asigură contradictorialitatea între titularul cererii şi celelalte persoane interesate.
Or, această opinie a instanţei de apel se află în totală în contradicţie cu faptele, fiind una pur teoretică, cu trimitere la modalitatea de dezlegare în prezent a plângerii împotriva încheierii de carte funciară.
Prin urmare, cercetarea titlului Fundaţiei pentru Tineret Sibiu este perfect admisibilă prin prezenta cerere, prin care s-a cerut, între altele, şi rectificarea cărţii funciare, potrivit art. 34 pct. 2 şi următoarele din Legea nr. 7/1996.
Deoarece decizia de carte funciara nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu este pronunţată în procedura necontencioasă, prin ea nestabilindu-se un drept potrivnic faţă de o altă persoană, Tribunalul Sibiu neasigurând contradictorialitatea între titularul plângerii împotriva încheierii de carte funciară, „Fundaţia pentru Tineret Sibiu", şi alte persoane interesate (Municipiul Mediaş spre exemplu), soluţia instanţei de apel este una netemeinică şi contradictorie, atât în prezentarea faptelor cât şi în motivare.
Potrivit H.G. nr. 978/2002, publicată în M. Of. nr. 689 bis la 19 septembrie 2002, imobilul cauzei pendinte face parte din domeniul public.
S-a mai arătat, că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar şi actelor de donaţie dintre particulari, iar pentru a se opri la o astfel de opinie, a reţinut că legiuitorul nu a impus nicio condiţie în privinţa calităţii persoanelor care au încheiat actul de înstrăinare, nefăcând distincţie după cum acesta a fost încheiat de persoane juridice de drept public, persoane de drept privat ori persoane fizice, deoarece din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 se înţelege că, pentru a fi supus sancţiunii nulităţii, actul de înstrăinare trebuie să fie încheiat între stat, prin reprezentanţii săi, şi particulari, şi că jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi contrazice flagrant soluţia instanţei de apel, care opiniază că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar şi actelor de donaţie dintre particulari.
În concluzie, s-a arătat că se impunea constatarea nulităţii contractului de donaţie atât pentru faptul că Fundaţia pentru Tineret Sibiu nu a dobândit personalitate juridică prin înscrierea în Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor, decizia 176/1992 a Curţii Supreme de Justiţie referindu-se în mod evident la fundaţiile judeţene pentru tineret ce fac obiectul Decretului-lege nr. 150/1990, cât şi pentru motivul instituit de principiul nemo dat quod non habet, potrivit căruia UTC nu a putut transmite un drept de proprietate asupra imobilului, deoarece nu a avut niciodată un astfel de drept, astfel că, Fundaţia Pentru Tineret Sibiu nu putea înstrăina către „Fundaţia G."- Filiala Mediaş ceea ce nu avea, iar înscrierea în evidenţele tabulare a dreptului de proprietate al Fundaţiei pentru Tineret Sibiu s-a făcut prin calificarea greşită a dreptului de folosinţă şi administrare în drept de proprietate, motiv pentru care prin acţiunea introductivă s-a solicitat rectificare cărţii funciare, potrivit prevederilor art. 34 pct. 2 din Legea nr. 7/1996.
În raport cu prevederile art. 948 şi 966 C. civ., art. 34 şi 35 din Decretul nr. 31/1954, s-a arătat că acest contract de donaţie încheiat între pârâte este nul absolut, deoarece delegarea numitului F.C., din partea Fundaţiei pentru Tineret Sibiu, pentru a primit donaţia, pentru donatară, adică „Fundaţia G." - Filiala Mediaş, contravine normelor de drept.
Mai mult, fundaţiile pentru tineret înfiinţate în baza Decretului-lege nr. 150/1990 nu au dreptul de a-şi înstrăina patrimoniul, acesta fiind afectat în mod permanent în vederea realizării scopului stabilit.
Chiar şi legiuitorul, pentru a veni în ajutorul instanţelor de judecată, a stabilit cât se poate clar, prin intermediul art. 20 din Legea nr. 146/2002, că orice înstrăinare a patrimoniului acestor fundaţii este lovită de nulitate.
S-a conchis, că, în speţă, se impune să se pronunţe o hotărâre care să prevadă nevalabilitatea titlului avut de stat, de „Fundaţia pentru Tineret Sibiu" şi de „Fundaţia G." - filiala Mediaş, şi să fie obligată,,Fundaţia G." - filiala Mediaş, să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Mediaş, jud. Sibiu, înscris în CF Mediaş nr. 11670, A+1, sub nr. topo 3059/514.
Pârâtele nu pot opune principiul eror comunis facit jus, deoarece acesta produce efecte dacă, între alte condiţii de strictă interpretare, este întrunită şi cerinţa caracterului oneros a actului juridic subsecvent. Nici măcar titlul subdobânditorului de bună-credință, ceea ce nu este cazul în speţă, nu poate fi pus la adăpost de efectele nulităţii titlului statului, dacă este cu titlu gratuit.
În continuare, s-a arătat că instanţa de apel a refuzat să se pronunţe asupra adreselor nr. 10844 din 01 septembrie 2010 a Comisiei interne de aplicare a Legii nr. 10/2001 a Primăriei municipiului Mediaş şi nr. 10036 din 27 august 2010 a Guvernului României - Instituţia Prefectului - Judeţul Sibiu, ambele depuse la dosarul cauzei la termenul din 17 septembrie 2010 în recurs, potrivit cărora nu se pot acorda măsuri reparatorii, deoarece imobilul nu a fost înstrăinat de nicio instituţie a statului român, iar la baza unei decizii pentru acordarea de masuri reparatorii ar trebui să existe actul prin care s-a realizat transferul de proprietate, informaţii cu privire la entitatea care în numele statului a înstrăinat imobilul, cât şi temeiul de drept în baza căruia s-a fi realizat un eventual transfer de proprietate.
De asemenea, s-a mai arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de reclamanţi de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, care să asigure prin parcurgerea sa obţinerea de măsuri reparatorii sau despăgubiri de natura celor preconizate de legiuitor şi dacă se constată că procedura nu este efectivă, să se analizeze daca au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios în termenii antepenultimului paragraf din considerentele expuse în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi - Secţiile Unite.
La considerentele Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a ÎCCJ - Secţiile Unite, a făcut trimitere şi Înalta Curte în decizia de casare cu trimitere, dispunând să se analizeze admisibilitatea cererii în revendicare şi din această perspectivă.
Potrivit Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J., în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Aceasta prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a I.C.C.J. prevede expresis verbis că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor poate fi admisă fără despăgubire acestuia.
Or, intimata – pârâtă „Fundaţia G."- Filiala Mediaș nu are la rândul ei un bun în sensul Convenției, așa cum au reclamanţii, aceasta neputând pretinde despăgubiri, deoarece imobilul a fost „expropriat” din domeniul public al Municipiului Mediaș în lipsa oricărui act legislativ de proprietate care să transmită imobilul din patrimonial statului către vreun terţ.
În concluzie, reclamanţii au arătat că, potrivit art. 2 alin (2) din Legea nr. 10/2001 şi Capitolului I pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a acesteia, şi-au păstrat calitatea de proprietar avută la data preluării imobilului de către stat şi că sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură sau la acordarea de masuri reparatorii/despăgubiri, aflându-ne sub protecţia art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărare drepturilor omului, deci deţine atât un bun, cât şi o speranţă legitimă, deoarece Legea nr. 10/2001 a fost adoptată după ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către Statul Român.
S-a mai arătat, că soluţia instanţei de apel, potrivit căreia dreptul de a primi despăgubiri de la Statul Român s-ar fi prescris, este nelegală, astfel că s-a solicitat să fie desfiinţată.
În continuare, reclamanţii au redat istoricul imobilului începând cu momentul preluării acestuia de către stat la zi.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini”, iar din dezvoltarea criticilor formulate de către reclamanţi se constată că, invocând acest motiv de recurs, aceştia formulează critici în ceea ce priveşte netemeinicia deciziei recurate în sensul că instanţa de apel a făcut o apreciere eronată a probelor administrate, omiţând să se pronunţe asupra înscrisurilor pe care le-au depus spre a fi supuse analizării judecătoreşti, astfel că soluţia instanţei de apel este una nemotivată.
Aceste critici nu se circumscriu niciunuia din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., potrivit căruia pe calea recursului împotriva unei hotărâri pronunţate în apel se pot formula numai critici de nelegalitate, astfel că sancţiunea este aceea a neprimirii şi analizării lor.
Critica formulată de reclamanţi potrivit căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii formulate de aceştia, de a analiza dacă procedura Legii nr. 10/2001 este una efectivă, care să asigure prin parcurgerea sa obţinerea de măsuri reparatorii sau despăgubiri de natura celor prevăzute de legiuitor şi, dacă se constată că procedura nu este efectivă, să se analizeze dacă au deschisă calea acţiunii în revendicare în raport de cele statuate prin decizia nr. 33 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, ce vizează neanalizarea unui motiv de apel, se constată că se circumscrie art. 304 pct. 7 C. proc. civ., însă este nefondată, deoarece instanţa de apel, în raport de obiectul acţiunii pendinte stabilit de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, potrivit art. 480-481 C. civ., a răspuns criticilor formulate de reclamanţi, prin motivele de apel, privind admisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun în raport şi de dispoziţiile deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, iar considerentele deciziei recurate pe acest aspect nu sunt contradictorii, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel nu a analizat susţinerea reclamanţilor, formulată prin motivele de apel, potrivit căreia aceştia aveau deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului în litigiu faţă de dispoziţiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, se constată că este nefondată, deoarece instanța de apel a analizat această critică şi a constatat că nu în toate situaţiile acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi este inadmisibilă, însă, în condiţiile dreptului comun, a reţinut că aceasta este nefondată şi că reclamanţii nu se pot prevala de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO cu privire la imobilul în litigiu.
Criticile formulate de reclamanţi întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate, pentru cele ce urmează;
Astfel, critica formulată de către reclamanţii potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 331 C. proc. civ., care prevede că cererile în materie necontencioasă nu urmăresc să stabilească un drept patrimonial faţă de o altă persoană, se constată că este nefondată.
În baza deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, admiţându-se apelul împotriva încheierii nr. 2463/1999 a Serviciului de Carte Funciară din cadrul Judecătoriei Mediaş, s-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu în favoarea pârâtei Fundaţia pentru Tineret Sibiu, decizie ce a fost investită cu formulă executorie şi în temeiul căreia a fost înscris în CF 11670 Mediaş dreptul de proprietate al acestei pârâte, iar decizia civilă nr. 176/1992 a Curţii Supreme de Justiţie reprezintă o decizie de speţă şi nu are relevanţă asupra situaţiei juridice a acestei pârâte, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de apel.
În ceea ce priveşte efectele deciziei nr. 1717/1999 a Tribunalului Sibiu, prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al pârâtei Fundaţia pentru Tineret Sibiu asupra imobilului în litigiu, se constată că a fost pronunţată în procedura necontencioasă, reglementată de dispoziţiile Legii nr. 7/1996, ce au caracter special în raport de dispoziţiile cu caracter general reglementate de Codul de procedură civilă, art. 331-339, iar reformarea unei asemenea hotărâri judecătorești se poate face numai în căile extraordinare de atac.
Cu privire la efectele înscrierii în CF a deciziei nr. 1717/1999 pronunţată de Tribunalul Sibiu, în anul 1999, se constată că la data respectivă era în vigoare Legea nr. 7/1996 în forma iniţială, care, în art. 27 alin. (1), prevedea că „înscrierile în cartea funciară devin opozabile faţă de terţi de la data înregistrării cererii….”, text de lege ce a fost modificat prin art. 1 pct. 36 din Titlul XII din Legea nr. 247/2005, devenind art. 25 din legea republicată.
Or, caracterul necontencios al procedurii de înscriere în CF nu înlătură efectul de opozabilitate faţă de terţi, inclusiv faţă de reclamanți, a înscrierii dispuse.
Pe de altă parte, se constată că, deşi reclamanţii susţin că au solicitat rectificarea înscrierii din CF, întrucât greşit a fost calificat dreptul înscris în favoarea pârâtei de rangul 2 ca drept de proprietate în loc de drept de administrare, potrivit art. 34 pct. 2 din Legea nr. 7/1996, republicată, în vigoare la data introducerii acţiunii, 11 ianuarie 2008, prin cererea de chemare în judecată reclamanţii nu au formulat un petit în acest sens, astfel că aceste critici formulate de reclamanţi se constituie într-o cerere nouă formulată direct în recurs, care nu poate fi primită şi analizată faţă de art. 315 alin. (4) coroborat cu art. 296 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia pârâta Fundaţia pentru Tineret Sibiu nu are personalitate juridică, se constată că este nefondată, deoarece aceasta a luat fiinţă în temeiul legii, Decretul nr. 150/1990 şi a dobândit personalitate juridică de utilitate publică, potrivit art. 1 din acest act normativ, ope legis.
Criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora nelegal a reţinut instanţa de apel că prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente oricărui act de înstrăinare, chiar şi actelor de donaţie dintre particulari, se constată caracterul nefondat al acestora.
Astfel, potrivit art. 45 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, (1) „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidenţa prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării”, şi (5) „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Ulterior, termenul de un an prevăzut de alin. (5) al art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001 până la 14 august 2002.
Aceste critici vizează modul de soluţionare de către instanţele de fond şi apel a petitului privind constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie nr. 472 din 22 martie 2000, încheiat între pârâtele Fundaţia pentru Tineret Sibiu şi Fundaţia G. - Filiala Mediaş, pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în nulitatea actului de donaţie, formulată de către reclamanţi.
Prin această dispoziţie legală, legiuitorul a prevăzut un termen de prescripţie special al dreptului la acţiune, ce vizează, aşa cum legal a reţinut şi instanţa de apel, numai actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, fără să se facă vreo distincţie după cum aceste acte ar fi fost încheiate între persoane fizice, persoane juridice de drept public sau privat.
Prin urmare, se constată că dreptul la acţiune al reclamanţilor în constatarea nulităţii actului de donaţie având ca obiect imobilul în litigiu, ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, încheiat între pârâtele de ordinul 2 şi 3 este supus termenului de prescripţie special reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că acţiunea în nulitatea actului de donaţie trebuia formulată de reclamanţi până la 14 august 2002.
Or, faţă de data promovării cererii în constatarea nulităţii contractului de donaţie, la 11 ianuarie 2008, se constată că în mod corect instanţele de fond şi apel au soluţionat acest capăt de cerere pe excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor.
Celelalte critici formulate de reclamanţi cu privire la fondul acestui capăt de cerere, respectiv cele privind condiţiile de fond şi formă care trebuiau respectate la încheierea contractului de donaţie, câtă vreme instanţele de fond şi apel au soluţionat legal acest capăt de cerere pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu vor fi primite şi analizate.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora instanţa de apel a soluţionat greşit acţiunea în revendicare formulată de aceştia în raport de dispoziţiile dreptului comun, ale deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ale art. 1 din Primul protocol adiţional la CEDO, se constată că sunt nefondate pentru cele ce succed;
Obiectul acţiunii deduse judecăţii la prima instanţă l-a constituit şi acţiunea în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului situat în Municipiul Mediaş, înscrise CF 11670 A+1, nr. top. 3059/514, imobil ce a fost preluat de stat abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950.
În drept, acest petit al acţiunii s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.
Instanţa de fond, deşi nu a arătat expres, a respins acest capăt de cerere pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar instanţa de apel, prin decizia recurată, a menţinut soluţia primei instanţe.
Cu privire la excepţia admisibilităţii acţiunii formulate de reclamanţi, deşi nu s-a arătat expres, prima instanţă a reţinut că imobilul în litigiu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât a fost preluat abuziv de stat, prin naţionalizare şi pe baza unor ordine de rechiziţie, în perioada de referinţă prevăzută de acest act normativ cu caracter special, aspect necontestat de către reclamanţi, iar instanţa de apel a reţinut că este „de neprimit o acţiune în revendicare a reclamanţilor pentru imobilul în litigiu, care se circumscrie dispoziţiilor legii speciale”.
Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
Faţă de aceste dispoziţii legale, se constată că o dată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „specialia generalibus derogant". Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, „potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale”.
În speţă, se constată că reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu, dar procedura prevăzută de acest act normativ nu a fost finalizată.
Însă, acţiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând, în decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, aceasta din urmă are aplicabilitate şi trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, şi dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea acestuia la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Decizia dată de instanţa supremă în recurs în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare, prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi actuali proprietari ai imobilelor preluate de stat abuziv.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că într-o acţiune în revendicare este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate să cuprindă atât „bunurile existente”, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă” de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, „bunul actual" presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate ( a se vederea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, par.23, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp, prin neexercitare, aşa cum este cazul în speţă, ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, par.29, etc.).
Or, jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat doar dacă s-au pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii în natură, hotărârea CEDO din 12 octombrie 2010, parag.143.
În speţă, cât priveşte fondul pretenţiilor deduse judecăţii, se constată că reclamanţii au sesizat instanţele de judecată cu o acţiune în revendicare promovată ulterior intrării în vigoarea Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea unor imobile de la alte persoane decât statul. Atât reclamanţii, cât şi pârâta de ordinul trei au pretins că deţin un titlu asupra imobilului în litigiu, primii invocând dreptul autorului lor asupra imobilului în litigiu, iar pârâta contractul de donaţie.
Atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă este unanim acceptat că specificul ipotezei în care ambele părţi fac dovada unui titlu de dobândire cu privire la imobilul în litigiu constă în compararea titlurilor părţilor, pentru a se stabili care dintre acestea este mai caracterizat.
Reclamanţii pretind că titlul lor de proprietate este mai caracterizat, deoarece, spre deosebire de titlul lor, cel al pârâtei provine la un neproprietar, însă, această susţinere nu poate fi avută în vedere, deoarece dreptul de proprietate al reclamanţilor nu este consolidat şi nici nu este actual.
Astfel, imobilul în litigiu a fost naţionalizat de stat în baza Decretul nr. 92/1950, dar acest aspect, prin el însuşi, nu este de natură a demonstra că titlul pârâtei este mai puţin caracterizat în comparaţie cu cel al reclamanţilor, întrucât, chiar dacă actul de preluare de către stat a fost contestat de către reclamanţi, iar instanţele de fond şi apel au reţinut că preluarea imobilului în litigiu s-a făcut abuziv, la data dobândirii dreptului de proprietate de către pârâtă de ordinul 3, pârâta de ordinul 2 beneficia de calitatea de proprietar.
Or, acest lucru este important, deoarece în acţiunea în revendicare în care ambele părţi invocă existenţa unui titlu legal de proprietate, compararea de titluri nu este suficientă, fiind necesar a se stabili şi care din cei doi autori, la data dobândirii, era un verus dominus sau, cel puţin, beneficia de aparenţe mai puternice că îndeplineşte această calitate.
În ceea ce îi priveşte pe reclamanţi, se constată că aceştia nu deţin un titlu mai preferabil, deoarece bunul a ieşit din patrimoniul autorului lor, ca efect al preluării de către stat, iar dreptul lor de proprietate nu a fost consolidat prin nicio hotărâre administrativă sau judiciare ulterioară, de natură a readuce bunul în patrimoniul proprietarului iniţial sau al moştenitorilor acestuia.
De aceea, recunoaşterea nevalabilităţii titlului cu care a fost preluat imobilul de către stat nu atrage protecţia oferită de către Convenţie dreptului de proprietate invocat de către reclamanţi.
Mai mult, reclamanţii nu se poate prevala de garanţii în justiţie pentru un drept pe care nu l-au dobândit, deoarece dreptul de proprietate aflat iniţial în patrimoniul autorului lor nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană, instanţa europeană constatând că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între simpla speranţă de restituire, oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral, şi o speranţă legitimă, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară, cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004.
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum aceştia pretind, pe calea acţiunii în revendicare, potrivit art. 480-481 C. civ.
Referitor la titlul pârâtei „Fundaţia G. – Filiala Mediaş”, se constată că, într-adevăr, aceasta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea sa înăuntrul termenului prevăzut de lege, titlu şi drept ce pot fi astfel opus oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, deţinând un bun şi bucurându-se de garanţiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea titluri corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa Curţii Europene.
Prin urmare, constatarea faptului că reclamanţii nu au un bun, în sensul Convenţiei şi un titlu valabil, în sensul dreptului intern, face inutilă analiza criteriilor de preferabilitate la care s-au referit aceştia, respectiv, înstrăinarea unui bun de către un non dominus.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamanţi potrivit cărora decizia recurată este nelegală, întrucât a făcut abstracţie de prevederile art. 2 alin. (2), art. 18 lit. c) şi art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cât şi ale Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte constată următoarele;
Prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, obligatorie pentru instanţa de apel, potrivit art. 315 C. proc. civ., s-a dispus ca, „având în vedere că prima instanţă a făcut aprecieri în legătură cu persoana Fundaţiei G. Mediaş, în raport de situaţia de la momentul formulării notificării, ajungând la concluzia că aceasta, deşi are calitatea de unitate deţinătoare, nu este totuşi unitate investită cu soluţionarea notificării, caz în care ar fi aplicabile prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 10/2001”, şi că „acest raţionament juridic interesează admisibilitatea cererii în revendicare, în măsura în care, cu ocazia rejudecării, s-ar admite în fond cererea în constatarea nevalabilităţii actelor juridice succesive, prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două pârâte, impunându-se observarea modificării aduse, prin Legea nr. 247/2005, atât art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum şi calitatea Fundaţiei G. Mediaş de persoană juridică de drept public sau privat”, instanţa de apel, în rejudecare, trebuie să verifice admisibilitatea acţiunii în revendicare în raport de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, precum şi calitatea de persoană juridică de drept public sau privat a Fundaţiei G. Mediaş, numai dacă se admite capătul de cerere în constatarea nevalabilităţii actelor juridice succesive prin care imobilul a intrat în patrimoniul celor două fundaţii pârâte.
Or, acest capăt de cerere nu s-a admis, iar instanţa de apel a conchis că o asemenea analiză nu se impune, după care a analizat îndreptăţirea reclamanţilor de a primi măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, conchizând că pârâta de ordinul 3, care deţinea imobilul la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este o persoană juridică de drept privat şi că, în aceste condiţii, reclamanţilor nu li se poate restitui, în cadrul procedurii speciale prevăzută de acest act normativ, în natură, imobilul în litigiu, ci pot să obţină măsuri reparatorii fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii, fie prin acordarea de despăgubiri.
Aceste considerente sunt străine de natura pricinii, acţiune în revendicare pe dreptul comun, astfel că nelegal instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia şi pe aceste considerente.
De precizat că, procedând astfel, instanţa de apel a prejudiciat fondul procedurii iniţiate de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, şi nefinalizată, deoarece îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură a imobilului în litigiu sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, potrivit legii speciale, nr. 10/2001, poate fi analizată numai în cadrul procedurii judiciare reglementată de acest act normativ.
De aceea, şi criticile formulate de reclamanţi, potrivit cărora instanţa de apel a soluţionat pricina nelegal, în sensul că a făcut abstracţie de prevederile Legii nr. 10/2001, sunt nefondate.
Criticile potrivit cărora, greşit, instanţa de apel a respins cererea pentru obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, ca fiind prescrisă, se constată că sunt nefondate, întrucât, aceasta fiind o acţiune personală, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripţie este de 3 ani.
În speţă, acest termen a început să curgă la 22 decembrie 1989, când a încetat violenţa morală asupra celor îndreptăţiţi la restituirea unui drept încălcat, şi s-a încheiat la 22 decembrie 1992, astfel că dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru acordarea de despăgubiri formulată la 11 ianuarie 2008, pe calea comun, este prescris, aşa cum legal a reţinut instanţa de apel.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii - reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.F.M. şi B.H.H. împotriva deciziei nr. 11 din 23 februarie 2012 a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1393/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Civil → |
|---|
