ICCJ. Decizia nr. 1391/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1391/2013
Dosar nr. 3602/118/2006
Şedinţa publică din 14 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 3602/118/2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamantul M.D. Mihail, în contradictoriu cu pârâta Primăria municipiului Constanţa, a învestit instanţa cu acţiunea având ca obiect anularea Dispoziţiei nr. 1773/2006 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia de a emite o nouă dispoziţie de restituire în natură a terenului în suprafaţă de 434,05 m.p., lotul 2, careu 17 din Staţiunea Mamaia.
Prin sentinţa civilă nr. 1140 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea ca nefondată, reţinând că prin Dispoziţia nr. 1773/2006 emisă de pârâtul Primarul municipiului Constanţa s-a respins notificarea din 18 aprilie 2001 formulată de M.G., privind restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, Staţiunea Mamaia, întrucât nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 5485 din 3 mai 2000 pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că autoarea reclamantului L.O. a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Municipiului Constanţa în anul 1936 o suprafaţă de teren de 434,05 m.p., la preţul de 5.500 lei, teren amplasat în Mamaia Sat.
Prin aceeaşi hotărâre, s-a stabilit că Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, prin care s-au desfiinţat şi reziliat de plin drept actele de vânzare-cumpărare de loturi de pe plaja Mamaia pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în actele normative şi în contractele de vânzare, atât cu privire la neplata preţului cât şi la neefectuarea construcţiilor în termenele fixate este legală.
În contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 a fost inserată o clauză potrivit căreia cumpărătorul era obligat să edifice o construcţie în termen de 6 ani, în caz contrar contractul este reziliat de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, în cauză operând pactul comisoriu de gradul IV, fapt reţinut de către instanţa de fond, drept pentru care în speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 293/ C din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul M.D. Mihail împotriva sentinţei primei instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul M.D.M. a dedus judecăţii încălcarea dreptului său de proprietate asupra unui teren în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, staţiunea Mamaia.
Reclamantul s-a legitimat ca succesor al defunctei M.G. care a formulat în timpul vieţii cerere de restituire a terenului în litigiu rămas de pe urma autoarei L.O., în temeiul Legii nr. 10/2001.
Actul de vânzare-cumpărare din 1936 a fost încheiat de autorul reclamantului, în calitate de cumpărător şi Primăria Constanţa, în calitate de vânzător, în condiţiile generale de vânzare-cumpărare stabilite prin Decizia nr. 25 din 1905 a Consiliului Comunal al Primăriei Constanţa, aprobată prin Decretul nr. 76/1906, în care se stipula că terenurile situate în Zona Plajei din Staţiunea Mamaia se vor vinde cu condiţia expresă ca dobânditorii să construiască o casă de locuit sau o vilă în termen de patru ani, prelungit de şase ani şi să contribuie cu 25% la toate cheltuielile edilitare. Condiţiile generale de vânzare prevăzute în Decizia nr. 25/1905, conţin o clauză conform căreia nerespectarea vreunei obligaţii asumate de cumpărător prin acest act atrage rezilierea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare fără nicio altă formalitate sau punere în întârziere, clauză ce constituie un pact comisoriu de gradul IV, desfiinţarea convenţiei realizându-se de drept, fără intervenţia instanţei de judecată.
Deşi reclamantul nu a depus la dosar copia contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autorul său cu Primăria Constanţa, din adresa nr. 29877/1936 emisă de Primăria Municipiului Constanţa, secţia bunurilor, rezultă că autorul reclamantului a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 434,05 m.p. situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, în aceleaşi condiţii, vânzătorul aducând la cunoştinţă cumpărătorului că „terenul se vinde cu obligaţia, pentru cumpărător, de a construi în condiţiile fixate de Primărie, în termen de patru ani, astfel că la expirarea termenului de plată a preţului şi această obligaţie de a construi să fie împlinită”. Nerespectarea acestei obligaţii era sancţionată cu rezoluţiunea vânzării, fără judecată sau punerea în întârziere.
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1936 de autorul reclamantului, care conţine clauza potrivit căreia vânzarea se desfiinţează „fără somaţie, judecată şi fără niciun drept de despăgubire pentru cumpărător”, în cazul în care partea nu îşi îndeplineşte obligaţia de a construi în termen de patru ani (ulterior şase ani) este, după termenii folosiţi, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului de îndată ce a fost expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.
În prezenţa unui asemenea pact, rolul instanţei de judecată sub aspectul aplicării sancţiunii rezoluţiunii, este înlăturat în totalitate. Rezoluţiunea operează de drept, fără a fi necesară intervenţia instanţei, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei debitorului.
De aceea, s-a reţinut că nu era necesară intervenţia instanţei pentru a pronunţa rezoluţiunea contractului, pentru că, prin voinţa părţilor, s-a renunţat cu anticipaţie la caracterul judiciar al rezoluţiunii, iar în măsura în care ar fi sesizată, instanţa nu poate aprecia asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii, ci doar va constata că rezoluţiunea contractului a avut loc de plin drept.
În privinţa momentului în care are loc desfiinţarea contractului în cuprinsul căruia a fost inserat pactul comisoriu expres de gradul IV, aceasta nu se produce numai ca efect al unei împrejurări obiective - neexecutarea obligaţiilor unei părţi - dar şi ca efect al manifestării voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.
Manifestarea de voinţă a creditorului, de a face efectivă sancţiunea rezoluţiunii, a fost exprimată în 1958, prin Decizia nr. 22043.
Această decizie nu constituie în sine un act abuziv de naţionalizare şi de dobândire a proprietăţii asupra terenurilor de către stat, cum greşit susţine apelantul reclamant, ci reprezintă doar manifestarea de voinţă a creditoarei Primăria Constanţa de a da eficienţă pactului comisoriu şi de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu, întrucât în urma rezoluţiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Este adevărat că Decizia nr. 22043/1958 nu face referire expresă şi nu identifică parcela de teren ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu L.O., dar identificarea acestuia este lesne de făcut, pentru că din actele depuse rezultă că parcela vândută autorului reclamantului face parte din suprafaţa de teren cuprinsă între Siutghiol şi Marea Neagră, cedată de Ministerul Domeniilor comunei Constanţa în 1905.
Până la momentul emiterii Deciziei nr. 22043/1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia, ori putea face dovada că, deşi a încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor, ori de o cauză de forţă majoră.
S-a mai reţinut că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi, a fost încheiat în anul 1936, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Ulterior, după terminarea războiului, prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.
Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această clauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia Deciziei nr. 22043/1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gradul IV.
Instanţa de apel a reţinut că prin Deciziunea nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa, în timpul războiului a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
Legea nr. 4215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1936, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de doi ani, nu au făcut niciun demers pentru a construi pe acest teren.
De altfel, chiar după adoptarea Legii nr. 215 din 10 decembrie 1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării nu s-a interzis total şi în mod absolut edificarea unor construcţii în zona Dobrogei, în art. 13 din lege prevăzându-se obligaţia ca „orice lucrare, construcţie, plantaţie pe care un particular ar avea să o facă pe terenul căzând într-o zonă militară, trebuie să fie în prealabil aprobată de Ministerul Apărării Naţionale şi Ministerul Aerului şi Marinei, care pot impune ca executarea să se facă astfel ca ea să corespundă cerinţelor apărării naţionale”.
Or, în cauză, s-a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada că autorul lui a fost împiedicat să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, i s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că terenul în litigiu nu a fost preluat abuziv de către stat de la autorul reclamantului, prin Decizia nr. 22043/1954, ci urmare a rezoluţiunii de drept a contractului de vânzare-cumpărare, autorul reclamantului a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, situaţie în care reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea în natură sau prin echivalent a acestui teren, în condiţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum s-a reţinut corect în Dispoziţia nr. 1773 din 21 iunie 2006 emisă de Primarul Municipiului Constanţa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul M.D., fără a indica vreunul din motivele de nelegalitate prevăzute prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că la data de 18 aprilie 2001, M.G. a formulat notificarea nr. 53411, prin care a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 434,05 mp, situat în staţiunea Mamaia, judeţul Constanţa, teren cumpărat de sora ei L.O., prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu Primăria Constanţa în anul 1936, preţul de 5.500 lei fiind achitat integral.
Primarul municipiului Constanţa, prin dispoziţia nr. 1773/2006, a respins notificarea, motivat de faptul că nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001.
Datorită declanşării războiului, în perioada de 6 ani în care L.O. trebuia să edifice o construcţie pe terenul cumpărat, aceasta s-a aflat în imposibilitate de a construi.
Contractul de vânzare-cumpărare nu mai exista în integralitatea sa, fiind reconstituit prin sentinţa civilă nr. 5485 din 03 mai 2000 pronunţată de Judecătoria Constanţa.
Din interpretarea contractului în baza căruia a fost pronunţată sentinţa nr. 5485 din 03 mai 2000, rezultă că prin contract Primăria municipiului Constanţa îşi asumase anumite obligaţii - de urbanizare, racordare a zonei la utilităţi şi de amenajare a zonei, obligaţii de a căror executare depindea în mod direct executarea obligaţiei de a construi o casă.
Din întregul probatoriu administrat în cauză, rezultă că intimata nu şi-a îndeplinit acele obligaţii, având în vedere starea de război - stare de forţă majoră - astfel încât partea care nu şi-a executat obligaţia asumată prin contract nu poate cere rezilierea contractului motivat de faptul că cealaltă parte nu şi-ar fi executat obligaţiile sale, cu atât mai mult cu cât cumpărătoarea achitase integral preţul vânzării-cumpărării.
Prin decizia nr. 15493 din 21 noiembrie 1945, Primăria municipiului Constanţa a prelungit termenul de construcţie până la data de 01 decembrie 1947. Fiind perioada de după război, nu existau posibilităţi materiale pentru construirea unei case. Această decizie anulează practic pactul comisoriu de gradul IV.
Recurentul a susţinut că Decizia nr. 22043/1958 a Primăriei Constanţa, prin care terenul a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, este nelegală şi reprezintă un abuz de drept. L.O. a cumpărat acest teren, a achitat preţul în integralitatea sa, însă datorită condiţiilor socio-politice a fost în imposibilitatea de a construi o casă pe terenul în suprafaţă de 434 mp, teren care în anul 1958 era proprietatea sa.
La termenul de judecată din data de 14 martie 2013 instanţa a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform art. 3021 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 alin. (1) C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs sunt prevăzute limitativ în art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., iar articolul 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat.
Faţă de faptul că nu constituie motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, instanţa de recurs poate examina numai criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în art. 304 C. proc. civ.
Or, în speţă, nu numai că recurentul M.D. nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pe care şi-a întemeiat recursul, dar nu a formulat nici critici care să poată fi încadrate, din oficiu, în vreunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs dedusă judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici ale deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea şi indicarea temeiului juridic, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă, în fundamentarea acesteia.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de către recurent constă, practic, într-o înşiruire de afirmaţii şi susţineri referitoare la aspecte care privesc situaţia de fapt şi aprecierea probatoriului, fiind imposibil de încadrat în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
De asemenea, modul în care instanţa de judecată a făcut aprecierea probelor nu reprezintă o critică de legalitate, iar aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs, deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.
Faţă de cele expuse mai sus, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., se va constata nul recursul declarat de reclamantul M.D.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul M.D. împotriva deciziei nr. 293/ C din 20 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1365/2013. Civil. Succesiune. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1395/2013. Civil → |
|---|
