ICCJ. Decizia nr. 1672/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1672/2013

Dosar nr. 34964/3/2007

Şedinţa publică din 26 martie 2013

Asupra recursurilor de faţă:

Prin decizia nr. 35/ A din 28 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de chematul în garanţie SC M. SA împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 31 mai 2011 şi a încheierii din 14 iulie 2011 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 34964/3/2007 în contradictoriu cu intimata - pârâtă SC M. SA şi intimata chemata în garanţie SC N.S.R. SRL prin lichidator judiciar M.M.L.

A admis apelul declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat, în parte,sentinţa, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de la 14 iulie 2011.

A obligat pe pârâtul SC M. SA la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către prima instanţă de fond şi chematul în garanţie SC M. SA la plata către SC M. SA a sumei menţionate anterior.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 13 octombrie 2007, reclamanta N.I.E. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acesteia: la plata sumei de 170.000 euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, pentru încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, ocrotite de Legea nr. 8/1996, modificată şi completată, precum şi la 1.000 euro daune morale, echivalentul în lei la dată efectuării plăţii; ca, pe cheltuiala sa, să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloacele de comunicare în masă, cât şi măsuri de publicitate de amploare, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a SC M. SA solicitând ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, această societate să fie obligată în sensul dispus în sarcina sa.

La rândul său, SC M. SA a chemat în garanţie SC N.S.R. SRL, arătând că a încheiat cu pârâta contractul nr. x/1999, care a fost completat prin mai multe acte adiţionale, prin care s-a obligat să execute mai multe lucrări de instalaţii, printre care şi cele legate de sonorizarea staţiilor de metrou.

Prin încheierea din 14 februarie 2008 tribunalul a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC M. SA şi a chematei în garanţie SC M. SA, unindu-se cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin sentinţa civilă nr. 930/ F din 15 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia calităţii procesuale active şi a respins cererea principală pe calea acestei excepţii; de asemenea, s-au respins şi cererile de chemare în garanţie.

Tribunalul a reţinut că ceea ce a citit reclamanta nu poate fi calificat „operă” în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, acestea fiind simple anunţuri utilitare.

Prin decizia civilă nr. 109/ A din 28 mai 2009 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis apelul formulat de apelanta - reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa instanţei de fond şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanța a reținut că în mod nelegal instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, pronunţând o soluţie pe calea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Cererea dedusă judecăţii a avut ca temei juridic dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) rap. la art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 modificată şi republicată, apelanta reclamantă susţinând încălcarea de către intimata pârâta SC M. SA a drepturilor sale patrimoniale de artist interpret, aceasta legitimându-se ca actriţă a Teatrului din Piatra Neamţ (filele 154-155 dosar fond).

S-a afirmat de către apelanta reclamantă că faptul juridic prejudiciabil este reprezentat de difuzarea în staţiile şi trenurile de metrou a înregistrărilor sonore cu vocea sa, realizate cu ocazia unei probe de voce ce a avut loc la SC N.S.R. SRL în anul 2000, în prezenţa şi a doi reprezentanţi ai intimatei pârâte, urmând ca, dacă apelanta reclamantă ar fi fost selecţionată să fie contactată şi să îşi dea acordul pentru realizarea înregistrărilor definitive pentru anunţurile staţiilor de metrou.

Această pretinsă încălcare a fost una continuă, dată fiind împrejurarea că apelanta afirmă că în anul 2000 a realizat proba de voce, iar din înscrisurile cauzei reiese că demersurile sale pentru rezolvarea situaţiei în mod amiabil au fost constante, adresându-se cu repetate cereri la conducerea SC M. SA în anul 2005 (fila 4 fond) sau la O.R.D.A. la 27 octombrie 2004 (fila 13 fond), iar, după cum s-a susţinut că la momentul introducerii acţiunii, această difuzare nu încetase, chiar dacă ea avea loc la scară mai mică - doar pe anumite staţii ale liniilor de metrou sau doar pentru anumite trenuri, împrejurare necontestată de intimată.

Deşi atât instanţa de fond cât şi Curtea au pus în vedere apelantei să depună la dosar o copie a contractului încheiat cu SC N.S.R. SRL, societate în studiourile căreia a afirmat că a dat proba de voce, susţinerea existenţei unui asemenea contract fiind făcută de intimata chemata în garanţie SC M. SA în întâmpinarea depusă la prima instanţă (fila 53 fond), apelanta reclamantă a susţinut că asemenea înscris doveditor nu a fost perfectat; nici intimata chemată în garanţie SC M. SA nu a produs în cauză această probă, deşi s-a obligat în faţa Curţii să facă demersuri pentru identificarea lui în cadrul arhivei SC N.S.R. SRL - între timp lichidată.

Intimata pârâtă SC M. SA a susţinut în mod constant pe parcursul soluţionării pricinii că nu a avut niciun raport contractual cu apelanta reclamantă şi că nici nu avea obligaţia de a obţine acordul acesteia pentru înregistrarea anunţurilor care constituie sonorizarea călătoriilor cu metroul, deoarece pentru realizarea lor a încheiat cu SC M. SA contractul nr. x/1999, căreia îi revine în cauză calitatea de producător, motiv pentru care a formulat împotriva acesteia cerere de chemare în garanţie, în temeiul art. 60-63 C. proc. civ.

Acest contract a avut ca obiect „execuţia lucrărilor pentru investiţia Racord 2 Gara de Nord 2- 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la contract), precum şi ale standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare - fila 83 dosar fond.

Fiind necesară executarea unor lucrări suplimentare decât cele iniţial convenite prin contractul menţionat, între aceleaşi părţi s-a încheiat actul adiţional nr. x/2000, însoţit de procesul verbal de predare din 21 decembrie 2000 (ce face parte integrantă din actul adiţional), din care reiese că s-a convenit cu privire la valoarea acestor investiţii suplimentare, iar prin procesul verbal de predare că SC M. SA a predat către beneficiarul SC M. SA (SC M. SA, la vremea respectivă) „2 bucăţi CD-ROM ale „Listei anunţuri staţii” de sonorizare, conform contract x/1999.” (filele 63, 64 dosar primă instanţă).

În executarea acestui obiectiv cu privire la sonorizarea staţiilor, SC M. SA a încheiat la rândul său contractul din 6 decembrie 2000, din care rezultă că prestatorul SC N.S.R. SRL se obliga să livreze beneficiarului SC M. SA „material audio sub formă WAV, pentru informaţii sonore în circulaţia trenurilor de metrou” (fila 47 fond).

Din acest ultim contract reiese că a fost conceput să fie executat în 2 etape (art. 4): 1. casting voci şi 2. procesare timbru vocal şi mastering final, termenul de livrare fiind convenit de părţi la 15 decembrie 2000 (art. 3).

Rezultă, aşadar, că acest casting la care apelanta reclamantă a participat s-a derulat în oricare dintre zilele intervalului 6 decembrie 2000-15 decembrie 2000, ceea ce sprijină afirmaţiile sale.

Curtea a apreciat că prima instanţă, pe baza situaţiei de fapt ce trebuia reţinută în cauză, trebuia să realizeze calificarea cererii deduse judecăţii, întrucât dispunea de lămurirea tuturor circumstanţelor cauzei pentru realizarea demersului de calificare.

Ceea ce a afirmat apelanta reclamantă cu titlu de faptă ilicită ce i-a adus prejudicii datorită încălcării drepturilor sale patrimoniale în calitate de titular de drepturi conexe dreptului de autor reprezintă o înregistrare sonoră în sensul art. 103 alin. (1) din Legea 8/1996, modificată şi republicată, înregistrare ce conţine interpretarea sa cu privire la semnalistică pentru staţiile de metrou; s-a mai pretins că interpretarea a fost folosită ilicit, fără acordul său şi utilizându-se fixarea probei de voce date la SC N.S.R. SRL la sfârşitul anului 2000.

Producătorul unei înregistrări sonore este, conform art. 103 alin. (2) din aceeaşi lege, persoana fizică sau juridică, ce are iniţiativă şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor, fie că acestea constituie sau nu o operă în sensul prezentei legi.

Dată fiind succesiunea raporturilor contractuale dovedite în cauză, mai sus detaliate, Curtea a apreciat că în speţă, calitatea de producător al înregistrării sonore incriminate ca generatoare de prejudicii revine intimatei pârâte SC M. SA, deoarece aceasta a avut iniţiativa şi şi-a asumat responsabilitatea organizării şi finanţarea realizării primei fixări a sunetelor.

Producătorul identificat în persoana intimatei pârâte SC M. SA era cel căruia îi revenea şi responsabilitatea obţinerii autorizării titularilor de drepturi patrimoniale conexe dreptului de autor, cum este apelanta, a cărei interpretare avea să fie obiect al înregistrării sonore, ca primă fixare a acestor sunete care aveau să constituie „Lista anunţuri staţii”, chiar dacă acestea nu constituie o operă în sensul Legii nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 103 alin. (2) partea finală.

Drept urmare, prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii, raportându-se la prevederile art. 7, concluzionând că cele „recitate” de reclamantă reprezintă citirea unor simple anunţuri utilitare, anunţuri care nu pot avea valoarea de „operă” pentru a fi protejate de dispoziţiile legii în materie şi a intra în domeniul său de aplicare, în partea referitoare la drepturile conexe; nu s-a observat incidenţa în cauză a textului anterior menţionat (art. 103), omisiune datorată nestabilirii în cauză a premiselor de analiză, ceea ce presupunea un demers de calificare.

Motivele de apel referitoare la greşita respingere a probei cu expertiză nu au fost analizate, întrucât proba avea ca obiectiv determinarea întinderii prejudiciului încercat de reclamantă ca urmare a încălcării reclamate şi aceasta presupune evaluarea pertinenţei probei în vederea judecării fondului, ceea ce cade în sarcina instanţei de rejudecare.

Întrucât soluţia apelată poartă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, prin care reclamantei i-a fost infirmată vocaţia la obţinerea unei reparaţii, devoluţiunea în apel pentru chestiunea de fond a prejudiciului şi întinderii lui (temeiul delictual al cererii fiind incontestabil), neoperând la acest moment procesual.

Chestiunile de drept dezlegate de instanţa de apel cu privire la confirmarea calităţii procesuale active a reclamantei, la stabilirea calităţii pârâtei SC M. SA de producător al înregistrării sonore din cauză, precum și cu privire la necesitatea obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea conţinutului înregistrării (fapta ilicită, prin urmare) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) din Legea nr. 8/1996) se impun instanţei de rejudecare drept împrejurări lămurite şi care nu mai pot fi reluate spre dezbatere; instanţa de rejudecare va verifica şi va realiza încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă şi îi va pune în vedere acesteia indicarea exactă a criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, republicată, în funcţie de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Împotriva acestei soluţii au formulat cereri de recurs pârâta SC M. SA și chemata în garanţie SC M. SA, iar prin Decizia nr. 3915 din 22 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție acestea au fost respinse ca nefondate.

Prin această decizie, în analiza recursului declarat de pârâtă, s-a confirmat decizia de apel sub aspectele referitoare la calitatea de producător a acesteia şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 cu privire la înregistrări.

A fost respinsă ca nefondată critica formulată de chemata în garanţie SC M. SA referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei - apreciindu-se că instanţa de apel a reţinut în mod corect că prestaţia reclamantei a constat în realizarea unei înregistrări sonore în sensul dispoziţiilor art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, înregistrare ce conţine interpretarea sa cu privire la semnalistica pentru staţiile de metrou.

Nefondată este şi critica formulată prin acelaşi recurs, referitoare la operarea prezumţiei deţinerii de către producător a drepturilor asupra înregistrărilor sonore, în condiţiile art. 101 din lege.

Acest text legal creează prezumţia legală a cesionării de către artistul interpret producătorului a dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei sale, în schimbul unei renumeraţii echitabile. Or, această prezumţie legală relativă poate fi răsturnată prin dovada contrară, dovadă pe care reclamanta tinde să o facă, această concluzie putând fi trasă chiar din promovarea cererii de chemare în judecată.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nici recurenta-pârâtă şi nici recurenta-chemată în garanţie nu au făcut vreo apărare în sensul că în schimbul prestaţiei reclamantei ar fi plătit vreo remuneraţie. Prin recursurile formulate, pârâta şi chemata în garanţie apreciază fiecare că partea adversă are calitatea de producător al înregistrării sonore. Niciuna dintre acestea nu face însă trimitere la încasarea vreunei remuneraţii de către reclamantă, faptă de natură a consolida prezumţia legală a cesiunii drepturilor de utilizare a înregistrării sonore. În lipsa dovezii renumeraţiei echitabile, prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996 nu funcţionează şi nu poate genera consecinţa lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

În rejudecare, la dosar s-au depus note de şedinţă de către pârâta SC M. SA, susţinându-se lipsa calităţii procesual active a reclamantei, întrucât la dosarul cauzei nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că înregistrările cu vocea sa s-au făcut la solicitarea pârâtei şi nici nu s-a făcut dovada că aceasta este titulara vocii imprimate pe CD-urile pe care le-a achiziţionat de la chemata în garanție SC M. SA, în baza unui raport contractual.

Reclamanta a depus o cerere precizatoare, invocând dispozițiile art. 98 și art. 139 din Legea nr. 8/96, detaliind totodată calculul pretenţiilor pe care le-a formulat în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1065 din data de 31 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis, în parte, acţiunea, a admis cererea de chemare în garanţie a SC M. SA, formulată de pârâtul SC M. SA, a obligat pe chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei reprezentând remuneraţia cuvenită pentru înregistrarea audio pentru semnalistică staţiile de metrou, reactualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii şi suma de 3000 lei cu titlu de despăgubiri, a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, a respins cererea de chemare în garanţie a SC N.S.R. SRL, a obligat pe pârâta SC M. SA ca pe cheltuiala ei să publice hotărârea instanţei de judecată în mijloace de comunicare în masă, a obligat pe pârâta SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 8.500 lei reprezentând onorariu de avocat conform chitanţei depuse la dosarul cauzei.

În motivarea sentinței s-au reținut următoarele:

Reclamantei, în calitate de actriţă a Teatrului Piatra Neamţ (fila 154-155 dosar fond), i s-a înregistrat sonor vocea de către SC N.S.R. SRL, în anul 2000, pentru anunţurile staţiilor de metrou. Înregistrările s-au efectuat ca o probă de voce şi au durat aprox. 3-4 ore, timp în care au fost s-au făcut pentru toate staţiile în două variante. Ulterior, fără vreun acord, pârâta SC M. SA a început să difuzeze înregistrările făcute cu titlu de probe în staţiile metrou şi garniturile de trenuri de călători.

Cu referire la derularea raporturilor contractuale stabilite între părți, s-a constatat că SC M. SA - chemata în garanție s-a obligat faţă de pârâtă să predea lucrarea angajată la cheie, inclusiv să asigure semnalistica în staţiile de metrou pentru o sumă care i-a și fost achitată, conform actelor dosarului.

Operaţia juridică prin care SC M. SA procură “Semnalistică Staţii metrou” pentru beneficiar SC M. SA are configuraţia unui contract de mandat prete nom, mandat fără reprezentare, dat fiind că SC M. SA încheie un contract pe numele său dar în mod evident pentru interesele SC M. SA cu SC N.S.R. SRL din 06 decembrie 2000, prin care SC N.S.R. SRL se obligă să livreze SC M. SA material audio sub formă WAV pentru informaţii în circulaţia trenurilor de metrou (fila 47 dosar fond). Termenul de livrare a fost pentru data de 15 decembrie 2000. Valoarea contractului s-a ridicat la 3.000 dolari S.U.A., fără TVA (TVA-ul a fost calculat la 570 dolari S.U.A.) şi implica selecţia timbrului vocal, 70 ore x 15 dolari ora= 1.050 dolari SUA şi procesarea timbrului vocal cu mastering final 130 ore x 15 dolari/ora=1.950 dolari. Astfel, SC N.S.R. SRL negociază selecţia timbrului vocal luând în calcul 70 ore înregistrare, (în condiţiile în care reclamanta a înregistrat doar aproximativ 3-4 ore, aşa cum ea însăşi susţine în acţiunea promovată) la preţul de 1.050 lei.

Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin această lege pot solicita instanţelor de judecată recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat.

Reclamanta este titulara unor astfel de drepturi în condiţiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care prevăd că se consideră înregistrare sonoră sau fonogramă în sensul prezentei legi fixarea sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuţie, sau a altor sunete, alta decât sub forma unei fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală.

Potrivit art. 94 din aceeaşi lege, sunt recunoscuţi şi protejaţi ca titulari de drepturi conexe artiştii interpreţi sau executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii.

Cu referire la dispozițiile art. 101 din lege, s-a constatat că în speţă producător este pârâta SC M. SA, numai că aceasta a negociat plata remuneraţiei prin mandatar, conform unui contract scris şi executat cu bună credinţă. S-au depus la dosar factura şi ordinul de plată din care rezultă că producătorul a achitat contravaloarea prestaţiei.

În ceea ce priveşte pe chemata în garanție SC M. SA, aceasta a negociat tot prin contract cu SC N.S.R. SRL, care la rândul său a negociat drepturile reclamantei fără contract cu aceasta, acţionând cu rea credinţă în detrimentul intereselor reclamantei.

Ţinând seama de buna credinţă a mandantului la încheierea contractului din 06 decembrie 2000, care nu putea cunoaşte că firma SC N.S.R. SRL acţionează fără consimţământul reclamantei (nici nu s-a administrat vreo probă în acest sens), acesta nu poate fi ţinut decât de plata retribuţiei convenite prin contract şi stabilită discreţionar de SC N.S.R. SRL, fiind în acest caz angajată în mod exclusiv răspunderea contractuală.

Ţinând seama că pârâta SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către chemata în garanție SC M. SA, acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, aşa cum rezultă din actele dosarului.

Pe de altă parte, SC M. SA nu a făcut dovada plăţii preţului convenit cu SC N.S.R. SRL, astfel că în cauză nu se justifică nici cererea de chemare în garanţie a acestei ultime firme, aflată de altfel în stare de insolvenţă. În aceste condiţii, ca mandant al producătorului SC M. SA va achita reclamantei preţul convenit prin contract, în condiţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cuantum de 1.050 dolari S.U.A. care se va calcula la valoarea în lei, la cursul dolarului la BNR, valabil la data emiterii facturii, aşa cum s-a stabilit prin contractul din 06 decembrie 2000, reactualizat cu indicele de inflaţie la momentul plăţii.

Având în vedere că în afara sumei legal datorate conform contractului, în raport de dispoziţiile art. 101 din Legea nr. 8/1996, în cauză nu s-a justificat aplicarea altui criteriu pentru plata despăgubirilor, instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 139 alin. (2) lit. b) şi a obligat pe pârâtul SC M. SA la plata de despăgubiri către reclamantă, reprezentând triplul sumelor care au fost legal datorate conform contractului, pentru lipsă de vigilenţă la încheierea contractului cu o firmă ce a înstrăinat înregistrări provenite dintr-o activitate ilicită, fără contract şi fără consimţământul autoarei.

În speţă este antrenată răspunderea civilă delictuală conform art. 998 - 999 C. civ. prin comercializarea înregistrărilor sonore ale reclamantei fără consimţământul acesteia. La acest moment nu poate fi pusă în discuţie răspunderea SC N.S.R. SRL, deşi aceasta este autoarea faptei ilicite, întrucât potrivit dispozițiilor legale incidente, data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau măsurile de executare silită, pentru executarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepţia căilor de atac declanşate de debitor.

Cu privire la daunele morale, reclamanta nu a făcut dovada unor consecinţe negative suferite de aceasta pe plan profesional, psihic sau afectiv, astfel că instanţa a respins acest capăt de cerere ca nefondat.

Prin încheierea de la 14 iulie 2011 Tribunalul a dispus din oficiu îndreptarea erorii de calcul strecurată în dispozitivul Sentinței civile nr. 1065/2011, în sensul că a obligat chemata în garanție SC M. SA la plata către reclamantă a sumei de 2.698,5 lei reprezentând echivalentul a 1.050 dolari S.U.A. la cursul BNR din 21 decembrie 2000, reactualizată cu indicele de inflație la momentul plății și suma de 8.095,5 lei reprezentând echivalentul a 3.150 dolari S.U.A. la cursul BNR la 21 decembrie 2000.

În motivarea încheierii s-a reținut că dintr-o eroare s-au calculat remunerația și despăgubirile cuvenite reclamantei în moneda națională prin raportare la o altă deviză de schimb decât valoarea dolarului la momentul încheierii contractului privind asigurarea semnalisticii la stațiile de metrou, respectiv la 21 decembrie 2000, iar verificând cursul valutar BNR de la acea dată s-a constatat că valoarea dolarului era de 2,57 lei.

Cu privire la apelurile formulate în cauză, instanţa a reţinut următoarele:

1. În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de către reclamantă:

Prima instanță a greșit când a aplicat art. 139 alin. (2) lit. b), acordând și despăgubirea de 1.050 dolari S.U.A. și triplul acestei sume, întrucât alegerea aplicării acestui text legal duce la concluzia acordării doar a triplului remunerației. Prima instanță a acordat cvadruplul remunerației de referință stabilite.

Se impune însă să fie menținută suma acordată cu titlu de despăgubiri cuvenite reclamantei pentru folosirea înregistrării vocii sale pentru anunțarea deschiderii și închiderii ușilor și stația care urmează la metrou, magistrala II, pentru trei ani anteriori formulării acţiunii, dar în temeiul altor considerente.

În ceea ce priveşte evaluarea despăgubirilor s-a constatat că pârâta SC M. SA nu a declarat apel, solicitând în întâmpinare menţinerea sentinţei primei instanţe, iar chemata în garanție SC M. SA nu a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite, susţinând doar că nu trebuia să fie ea obligată la plata sumelor stabilite ca despăgubiri.

În consecinţă, în apel nu se poate stabili o sumă mai mică drept despăgubiri decât cea determinată de către prima instanţă, prin raportare la prevederile art. 296 teza a doua C. proc. civ.

Este corectă şi susţinerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) iar nu lit. b), instanţa raportându-se de altfel pentru determinarea despăgubirii la suma convenită de părţi prin contract pentru prestaţiile ce presupuneau efectuarea înregistrării vocilor pentru anunţurile staţiilor, iar nu la vreo sumă stabilită de lege ca fiind datorată pentru acest tip de prestaţii.

În ceea ce priveşte moneda în care a fost stabilită obligaţia de plată a despăgubirilor, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei, aşa cum a fost îndreptat prin încheierea de la data de 14 iulie 2011, aceasta a fost stabilită în lei (dispoziţie corectă având în vedere că pe teritoriul României plăţile se fac în lei), trimiterea la dolari S.U.A. reprezentând doar un considerent al primei instanţe pentru a-şi argumenta cuantumul sumei în lei stabilit. Ca atare, simpla solicitare a părţii de a stabili despăgubirile în euro nu o obligă pe instanţă în acest sens, atâta timp cât nu se face dovada că în cazul în speţă stabilirea remuneraţiei datorate ar fi avut legătură cu această monedă.

Referitor la actualizarea sumei cu rata inflaţiei începând cu data de 21 decembrie 2000, reclamanta nu a cerut prin acţiune actualizarea vreunei sume cu rata inflaţiei, astfel că nu este îndreptăţită să critice sub acest aspect sentinţa.

Este nefondată susţinerea apelantei reclamante în sensul că în mod eronat prima instanţă nu a calculat remuneraţia în raport de contractul nr. x/1999 şi act adiţional nr. x/2000, având în vedere că suma menţionată în aceste contracte nu reprezintă doar plata convenită de părţi pentru realizarea înregistrării vocilor pentru anunţurile din metrou, ci pentru „execuţia lucrărilor pentru investiţia Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum şi ale standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare” şi a unor lucrări suplimentare. Suma aferentă înregistrării anunţurilor staţiilor se regăseşte în contractul încheiat între SC M. SA şi SC N.S.R. SRL, unde la art. 4 se precizează suma de 1.050 dolari S.U.A. aferentă etapei I:casting voci, selecţie timbru vocal 70 ore×15 dolari S.U.A./ora=1.050 dolari S.U.A., etapa II: procesarea timbrului vocal şi mastering final 130 ore×15 dolari S.U.A./ora=1950 dolari S.U.A.

În ceea ce priveşte neluarea în considerare a contractelor încheiate cu alte persoane privind remuneraţia încasată de reclamantă pentru drepturi de autor similare, Curtea a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situaţie similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010, după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunţurilor publicitare. Reclamanta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităţilor sale actoriceşti la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Având în vedere că suma totală stabilită în sentinţă este de aproximativ o treime din preţurile aferente acestor contracte ulterioare la distanţă în timp de 4-10 ani de înregistrarea care face obiectul prezentului litigiu, Curtea a considerat că suma totală stabilită de către prima instanţă reprezintă o despăgubire echitabilă raportat la prejudiciul material suferit de către reclamantă.

Totodată, din analiza acestor contracte rezultă că remuneraţia este stabilită şi în funcţie de clauza de exclusivitate prevăzută în cadrul acestora, ceea ce nu este cazul în speţă.

De altfel, în cauză, determinarea echivalentului prejudiciului trebuie raportată la culpa comună a producătorului care nu a solicitat de la ceilalţi prestatori de servicii dovada obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea prestaţiei sale fixate în înregistrarea sonoră, şi a plăţii remuneraţiei către reclamantă şi a reclamantei care, dată fiind experienţa acesteia în domeniu, actriţă fiind, a manifestat neglijenţă în protejarea propriilor drepturi, ţinând cont că era evident că nu este vorba despre o înregistrare drept probă de voce anterioară angajării, atâta timp cât chiar ea susţine că a participat la înregistrarea anunţurilor pentru 28 de staţii, înregistrare care s-a făcut în 3-4 ore.

Nu se poate reţine susţinerea apelantei în sensul că suma menţionată în contractul nr. x/2000 de 1.050 dolari S.U.A. ar fi reprezentat preţ pentru „casting de voci” având în vedere că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau chiar pentru anunţuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe.

Mai trebuie ţinut cont că în speţă despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrării vocii reclamantei nu şi pentru prestaţia efectivă de a fi înregistrat cele 28 de anunţuri timp de 3-4 ore, aceasta având loc cu mult anterior perioadei care face obiectul prezentului litigiu, chiar reclamanta susţinând că a cerut drepturile cuvenite pe ultimii trei ani anteriori formulării acţiunii, drepturi care se află în cadrul termenului de prescripţie.

În ceea ce priveşte numărul de difuzări ale înregistrării sonore, acesta ţine de specificul activităţii pentru care au fost înregistrate, transportul cu metroul, evaluarea remuneraţiei neputându-se face decât în mod global, reclamanta neprezentând criterii comparative pentru a fi evaluată despăgubirea cuvenită pentru fiecare utilizare, şi nici că aşa s-ar face de regulă evaluarea remuneraţiei raportat la specificul şi întinderea anunţurilor prin care se indică staţia următoare sau închiderea şi deschiderea uşilor.

Ca atare, s-a reţinut ca fiind echitabilă suma totală acordată de către prima instanţă (2.698,5 lei reactualizată cu rata inflaţiei în raport de momentul 21 decembrie 2000 şi 8.095,5 lei) ca remuneraţie pentru cedarea dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei reclamantei înregistrate sonor prin reproducere şi distribuire.

Curtea a constatat fondate motivele de apel prin care se susține greșita obligare la plata despăgubirilor către reclamantă a chematului în garanție SC M. SA și nu a pârâtului SC M. SA.

După cum se poate observa din motivarea sentinței, prima instanță a dispus obligarea în mod direct la plata către reclamantă a despăgubirilor stabilite de către chematul în garanție SC M. SA, ca urmare a admiterii cererii de chemare în garanție formulată de către pârâtul SC M. SA. împotriva SC M. SA

Prima instanță nu l-a obligat pe chematul în garanție SC M. SA la plata despăgubirii către reclamantă pentru că l-ar fi considerat producător, ci pentru că „SC M. SA a plătit contravaloarea înregistrării către SC M. SA”, astfel că „acesta este chemat să răspundă în locul producătorului, încasând suma negociată de la acesta, aşa cum rezultă din factura şi ordinul de plată depuse la dosar şi, aşa cum s-a arătat, din subvenţii de stat.”

Ca atare este eronată susținerea apelantei reclamante în sensul că prima instanță l-ar fi considerat producător pe chematul în garanție SC M. SA și de aceea l-ar fi obligat să plătească despăgubirea către reclamantă.

De altfel, problema calității procesuale pasive în cauză sub aspectul stabilirii calității de producător, parte responsabilă față de reclamantă a fost rezolvată în mod irevocabil în speță prin Decizia nr. 109/ A din 28 mai 2009 a Curții de Apel București, prin care a fost soluționat apelul într-un prim ciclu procesual, iar cauza trimisă spre rejudecare.

Soluția primei instanțe de obligare în mod direct a chematului în garanție SC M. SA, îl loc de pârât, la plata despăgubirii către reclamantă este greșită, dar sub un alt aspect decât cel susţinut de către apelantă şi menţionat anterior.

Între reclamantă și pârâtă pe de o parte și pârâtă și chemata în garanție pe de altă parte există raporturi juridice obligaționale distincte.

Pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, potrivit legii speciale, în temeiul răspunderi civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite şi fără obţinerea acordului său, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC M. SA pentru realizarea obiectului contractului constând în realizarea înregistrărilor sonore pentru ”semnalistică în staţii”, pentru care SC M. SA a subcontractat cu SC N.S.R. SRL, care presupunea și încheierea unui contract cu reclamanta care să poată fi dovedit, și din care să reiasă acordul acesteia pentru utilizarea vocii în scopul menționat în contract și plata remunerației cuvenite.

Ca atare, pârâta SC M. SA trebuia obligată la plata despăgubirii către reclamantă, iar chemata în garanţie SC M. SA la plata aceleiași sume către SC M. SA.

Această soluţie se justifică şi din perspectiva faptului că nu poate fi obligată reclamanta să suporte eventuala insolvenţă a societăţii comerciale raportat la care SC M. SA ar avea un drept de regres, atâta timp cât, aşa cum s-a menţionat anterior, raporturile juridice obligaţionale sunt distincte.

În ceea ce privește motivele de apel formulate de către reclamantă raportat la cea de-a doua chemată în garanţie, S.C. SC N.S.R. SRL S.R.L., Curtea a reținut că această parte a fost chemată în garanție de către SC M. SA, iar această cerere de chemare în garanție a fost respinsă de către prima instanță. Singura parte interesată să atace această parte din hotărâre era cea care a formulat această cerere de chemare în garanție, adică SC M. SA - care nu a criticat hotărârea primei instanțe sub acest aspect.

În ceea ce privește motivul de apel prin care se critică neacordarea daunelor morale de 1.000 de euro solicitate de către reclamantă, Curtea a constatat că în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada unor consecințe negative suferite de aceasta pe plan profesional, psihic sau afectiv. Faptul că aceasta a făcut mai multe demersuri la pârâtă pentru a fi soluționată disputa în mod amiabil nu reprezintă prin sine o dovadă a existenței vreunui prejudiciu moral, reclamanta având posibilitatea sesizării instanței de îndată ce a considerat că i-a fost încălcat un drept subiectiv civil, a cunoscut prejudiciul și persoana responsabilă de aceasta, neexistând vreo obligație legală de a fi soluționat diferendul pe cale amiabilă în sarcina niciuneia dintre părți.

2. În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de apelanta chemată în garanţie SC M. SA:

Apelul este nefondat, având în vedere că SC M. SA este ţinut să plătească suma datorată de către producător (pârâtul SC M. SA) către reclamantă în temeiul răspunderii contractuale, întrucât nu şi-a executat corespunzător obligaţiile decurgând din contractul de antrepriză încheiat cu pârâta nr. x/1999 şi actul adiţional nr. x/2000 care a avut ca obiect „execuţia lucrărilor pentru investiţia Racord 2 Gara de nord 2- 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la prezentul contract), precum şi ale standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare.”, care presupunea şi înregistrarea unor „anunţuri staţii”, obligaţii care implicau respectarea drepturilor faţă de persoanele implicate în realizarea acestora.

Faptul că apelanta chemată în garanţie a subcontractat aceste lucrări cu o altă societate care nu şi-a îndeplinit obligaţiile corespunzător nu îl exonerează de răspundere faţă de pârât, apelantei chemate în garanţie rămânându-i dreptul de a se îndrepta împotriva acestei societăţi, cu consecinţa suportării insolvabilităţii acesteia. Oricum, aşa cum s-a reţinut anterior, apelanta chemată în garanţie nu a criticat sentinţa sub aspectul soluţionării cererii de chemare în garanţie formulată împotriva SC N.S.R. SRL.

În ceea ce priveşte măsura în care apelanta chemată în garanţie este ţinută la plata despăgubirilor către pârâtă, în temeiul răspunderii contractuale partea care nu şi-a executat corespunzător obligaţiile şi astfel a produs un prejudiciu celeilalte părţi contractante este ţinută la repararea prejudiciului integral, constând în paguba efectiv suferită cât şi în beneficiul nerealizat. Or, paguba suferită de către pârâtă constă în suma reprezentând întreaga despăgubire pe care trebuie să o plătească reclamantei, în temeiul răspunderii civile delictuale, şi nu doar în suma convenită între pârâtă şi chemata în garanţie pentru a fi afectată lucrării care presupunea înregistrarea unor „anunţuri staţii” în vederea realizării proiectului „semnalistică în staţii”.

Ca atare, este nerelevant sub aspectul stabilirii răspunderii chematei în garanţie apelante faţă de pârâtă dacă chemata în garanţie SC M. SA a achitat sau nu către SC N.S.R. SRL suma de 1.050 dolari S.U.A. aferentă lucrării de înregistrare a unor „anunţuri staţii” în vederea realizării proiectului „semnalistică în staţii”, aceasta fiind o problemă care ţine de raportul juridic obligaţional dintre aceste două ultime părţi, cu analizarea căruia instanţa de apel nu a fost învestită, aşa cum s-a reţinut anterior.

A mai susținut apelanta chemată în garanţie că nu poate fi ţinută să răspundă, întrucât dacă a existat o neregularitate contractuală între SC N.S.R. SRL şi reclamanta legată de existenţa şi derularea contractului şi la plata acestuia, aceasta aparţine celor două părţi contractante iar nu SC M. SA, întrucât aceste societăţi nu au avut raporturi contractuale cu reclamanta. Această apărare este nefondată, având în vedere că, aşa cum s-a reţinut mai sus, răspunderea pârâtei SC M. SA faţă de reclamantă este delictuală, în calitate de producător al înregistrării sonore a prestaţiei reclamantei, pentru că a difuzat înregistrarea sonoră fără a obţine în prealabil acordul reclamantei pentru utilizarea prestaţiei şi fără a face dovada că i-ar fi fost plătită remuneraţia pentru această utilizare, conform art. 101 din Legea nr. 8/1996.

Faptul că producătorul a încheiat contracte cu alte societăţi pentru a se realiza lucrările caracteristice nu îl exonerează de răspunderea stabilită în sarcina sa de legea specială, în raporturile cu artistul interpret.

În speţă nu s-a făcut dovada că s-ar fi încheiat un contract cu reclamanta în scopul înregistrării şi utilizării prestaţiei sale şi nici că i s-ar fi plătit remuneraţia, conform prevederilor art. 42 raportat la art. 98 şi 92 din Legea nr. 8/1996. Or, reclamanta nu poate fi obligată să facă dovada unor fapte negative, şi anume că nu şi-ar fi dat acordul pentru utilizarea prestaţiei sale şi că nu ar fi primit remuneraţia.

Culpa apelantei chemate în garanţie constă în aceea că nu a cerut de la societatea cu care a subcontractat prestarea acestor servicii şi dovezile aferente actelor juridice menţionate anterior.

Pentru a fi aplicabilă prezumţia prevăzută de art. 101 din Legea nr. 8/1996, la care face trimitere apelanta chemată în garanţie, trebuie să existe premisa încheierii unui contract, conform art. 42 raportat la art. 98 şi 92 din Legea nr. 8/1996, ceea ce nu s-a probat în speţă, numai în conţinutul unui contract putându-se verifica dacă există sau nu clauze contrare în sensul prevăzut de acest text de lege.

Apelanta SC M. SA nu a formulat motive de apel distincte împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 iulie 2011.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta N.I.E., pârâta SC M. SA și chemata în garanţie SC M. SA

A. Reclamanta a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii, ipoteză circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

a.1. Instanţa de apel a aplicat tot art. 139 alin. (2) lit. b) prin menţinerea sumelor cu titlu de despăgubire, stabilite în mod greşit de către prima instanţă prin raportare la criteriul prevăzut de acest articol, deşi a constatat că acest criteriu a fost aplicat greşit „suma neputând fi stabilită de lege ca fiind datorată pentru acelaşi tip de prestaţii".

Legea (art. 139) spune clar în ce ipoteză se datorează triplul sumelor stabilite legal (cum a stabilit prima instanţă) şi anume în acea ipoteză în care remuneraţia se stabileşte prin acte normative (exemplu deciziile O.R.D.A.), ceea nu este cazul de faţă.

a.2. S-a aplicat greşit un act normativ (deşi nu se indică), potrivit căruia plăţile pe teritoriul României se fac în lei şi de aceea suma stabilită de instanţa de fond ar fi fost raportată la moneda națională în loc de moneda Euro, cum a solicitat reclamanta.

În realitate, nu este în discuţie modalitatea de plată (ipoteza reglementata de lege) ci modalitatea de determinare a contravalorii unei prestații, iar din această perspectivă, niciun act normativ nu împiedică părţile să-şi stabilească contravaloarea unei prestaţii prin raportare la o monedă străină, iar plata efectivă să se facă în monedă naţională.

a.3. Instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile Legii nr. 8/1996, sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pentru lipsa acordului de a cesiona utilizarea înregistrării pentru perioada 2004-2007.

Astfel, în art. 92 alin. (2) se prevede că drepturile patrimoniale recunoscute în prezentul titlu pot fi cesionate, în tot sau în parte, în condiţiile prevăzute la art. 39 - 41 care se aplică prin analogie. Aceste drepturi pot să facă obiectul unei cesiuni exclusive sau neexclusive.

Dispoziţiile art. 43 prevăd că atunci când remuneraţia nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente, potrivit legii, stabilirea remuneraţiei, iar aceasta se va face avându-se în vedere sumele plătite uzual pentru aceeaşi categorie de opere, destinaţia şi durata utilizării, precum şi alte circumstanţe ale cazului.

Prin urmare, aceste dispoziţii, care privesc cesiunea (utilizarea drepturilor conexe) nu au fost aplicate prin coroborare cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. a), care în final conduc la o stabilire corectă şi legală a despăgubirilor.

Astfel, deşi există norme speciale, cele ale drepturilor de autor (conexe), instanţele au aplicat norme generale, având la bază alte raporturi juridice, străine de natura pricinii.

a.4. Hotărârea este nelegală şi în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Deşi s-a admis apelul, în mod greşit nu s-au admis şi cheltuielile de judecată în sumă de 2.000 lei, cu încălcarea art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

b. Instanţa de apel a interpretat greşit raportul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura vădit neîndoielnică al acestuia, ipoteză circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Ambele instanţe au reţinut greşit raportul juridic, respectiv natura delictuală a raportului juridic din domeniul drepturilor de autor în care există dispoziţii speciale, aplicând norme generale, prin raportare la un contract comercial.

Pe de o parte, acel contract comercial (din 16 decembrie 2000) încheiat între SC M. SA în calitate „beneficiar” şi S C SC N.S.R. SRL S.R.L. (studioul de înregistrare) în calitate de „furnizor” nu are relevanţă sub aspectul drepturilor conexe, deoarece a avut cu totul alt obiect - Etapa I Castingul de voci, selecţie timbru vocal. și Etapa II - Procesarea timbrului vocal şi mastering final.

Castingul de voci este procedura de selecţie a unei voci în cadrul căreia studioul de înregistrare invită mai multe persoane care dau probe (cum a fost şi cazul său), în care se înregistrează mai multe voci, din care în final se selectează cea considerată potrivită pentru anunţul respectiv. Tot din obiectul acelui contract face parte şi procesarea timbrului vocal şi masteringul final, acestea fiind operaţiuni tehnice de acustică.

Este evident că acest contract comercial nu a avut drept obiect activitatea desfăşurată, de regulă, de actor, de redare (recitare) a textului şi nici cesiunea drepturilor conexe (obiectul cauzei de faţă), ci doar operațiuni de natură tehnică, pe care le face studioul de înregistrare (nu actorul - cazul său).

Pe de altă parte, din conținutul contractului comercial pe care instanţa de apel l-a avut în vedere în stabilirea despăgubirii rezultă că acesta nu are o componentă a dreptului de autor, astfel cum Legea nr. 8/1996 protejează.

Prin urmare, atât prima instanţa cat şi instanţa de apel, raportându-se la acest contract, au aplicat greşit Legea nr. 8/1996, deoarece acesta nu are un obiect similar tipului de prestaţie, drepturi conexe, pe care reclamanta l-a efectuat.

c. Hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, motiv ce se circumscrise art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

c.1. Se reţine în mod corect de către instanţa de apel că perioada pentru care prima instanţă a acordat despăgubiri este cea dintre 13 octombrie 2004 - 13 octombrie 2007, întrucât pentru perioada anterioară, până în anul 2000 ar fi fost prescrisă, dar în mod contradictoriu apreciază că momentul relevant ar fi fost 1999-2000.

c.2. Se mai reţine că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau chiar pentru anunţuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare, de unde rezultă că în mod eronat s-a calificat raportul juridic ca fiind unul de natură convenţională, câtă vreme a invocat un raport juridic delictual, şi anume lipsa acordului său de a utiliza înregistrarea audio ce cuprinde vocea.

B. Pârâta SC M. SA a criticat decizia, după cum urmează:

a. A fost interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, respectiv contractul de mandat, operaţia juridică prin care SC M. SA. a procurat semnalistică pentru sine, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 08 mai 2008 SC M. SA, prin reprezentant convenţional, arată faptul că în ipoteza în care s-ar admite acţiunea, rezultă că se admite şi cererea de chemare în garanţie formulată împotriva acestei societăţi, aspecte care denotă recunoaşterea de către chemata în garanţie .

Calitatea procesual pasivă a SC M. SA a fost stabilită cu putere de lucru judecat de către prima instanţă în primul ciclu procesual - a se vede încheierea de şedinţă din data de 14 februarie 2008 prin care tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC M. SA,aspecte reţinute de altfel şi în considerentele sentinţei civile nr. 930/ F din 15 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Contractul încheiat cu SC M. SA a avut rolul unui contract de mandat prete nom, singura obligaţie a SC M. SA fiind aceea de a achita contravaloarea CD - urilor achiziţionate de la SC M. SA, obligaţie pe care recurenta a îndeplinit-o - astfel că, prima instanţă de rejudecare în mod corect a obligat direct chemata în garanţie SC M. SA la plata către reclamantă a sumelor de bani astfel cum acestea au fost stabilite.

În virtutea contractului (convenţie de altfel reglementată de art. 1532 şi următoarele C. civ.), numai mandatarul este obligat fată de terţ, acesta încheind acte juridice în nume propriu, acționând în nume propriu, chiar dacă între mandant şi mandatar se aplică regulile mandatului. Astfel, raţiunea pentru care instanţa de rejudecare a fondului a obligat direct chemata în garanţie la plata către intimata - reclamantă a fost în fapt nu urmare admiterii cererii de chemare în garanţie formulată de reclamantă (de altfel, cerere de chemare în garanţie admisă în mod corect de instanța de rejudecare a fondului), ci datorită existenţei contractului de mandat prete nom.

Natura operaţiei juridice prin care SC M. SA a procurat semnalistică pentru recurentă, în speţă configuraţia contractului de mandat prete nom - mandat fără reprezentare, a fost stabilită cu putere de lucru judecat încă de prima instanţă de apel.

b. Între recurentă şi intimata - reclamantă nu a existat niciodată un raport contractual, iar recurenta nu avea obligaţia de a obţine acordul intimatei - reclamante cu privire la utilizarea vocii pe care SC M. SA a achiziţionat - o de la chematul în garanţie, respectiv SC M. SA, în baza actului adițional nr. x/2000 la contractul x/1999 şi procesul verbal de predare încheiat în data de 21 decembrie 2000, care face parte integrantă din actul adiţional.

c. În condiţiile în care operabile faţă de reclamantă sunt prevederile art. 1169 C. civ., articol ce stipulează imperativ faptul că reclamantul este dator să-şi probeze acţiunea, nu se susţin considerentele în sensul că reclamanta nu poate obligată să facă dovada unor fapte negative, şi anume că nu şi-ar fi dat acordul pentru utilizarea prestaţiei sale şi că nu ar fi primit remuneraţia.

d. În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că SC M. SA nu a declarat apel, solicitând în întâmpinare menţinerea sentinţei primei instanţe.

Nu a putut fi pusă în situaţia apelării sentinţei, aceasta fiindu-i favorabilă, şi nici a formulării unei cereri de aderare la apelul formulat de intimata chemată în garanţie, deoarece aceasta nu a criticat prin apel sentinţa, sub aspectul cuantumului despăgubirilor stabilite.

Pe de altă parte, în mod eronat instanţa de apel a reținut că instanţa de judecare a acordat cvadruplul remuneraţiei de referinţă stabilite, deoarece, de fapt, această din urmă instanţă a acordat remuneraţie şi despăgubiri.

Mai mult, prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, SC M. SA a criticat sumele pe care instanţa de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante - fila 12 din întâmpinare, cu redarea apărării respective.

C. Chemata în garanţie SC M. SA a criticat decizia pentru următoarele motive:

a. Deși i s-a primit critica privind natura contractului încheiat cu pârâta, i s-a respins apelul.

Cu toate că instanţa de apel a primit cele două argumentări şi le-a preluat în considerentele deciziei, împrejurare care a condus la schimbarea hotărârii fondului, s-a dispus totuși respingerea apelului şi nu s-a schimbat hotărârea în parte, așa cum se impunea.

b. Instanţa de apel nu a analizat apelul sub aspectul cuantumului despăgubirilor, sub pretextul că apelanta SC M. SA nu a formulat motive de apel distincte împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale din 14 iulie 2011, împrejurare care nu corespunde adevărului, iar acest lucru rezultă din lecturarea motivelor de apel.

În motivul 2 de apel au criticat încheierea din 14 iulie 2011, nu numai sub aspectul lipsei temeiul de drept substanţial în obligarea societății la plata despăgubirilor, dar şi sub aspectul cuantumului despăgubirilor.

Astfel s-a criticat hotărârea şi în ceea ce priveşte obligarea societăţii sa la plata sumei de 1.050 dolari S.U.A. şi la plata sumei de 3.050 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, sume ce au fost îndreptate prin încheierea din Camera de consiliu din 14 iulie 2011, fără a se argumenta în vreun fel hotărârea luată.

c. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 86/1996 şi a art. 1202 C. civ.

În cauză există o prezumție legală, instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, potrivit căreia, în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.

În cauză este dovedit, cu putere de lucru judecat, că SC M. SA este producătorul, astfel că, în favoarea acestuia, operează prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind titularul dreptului exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate şi culegând toate fructele utilizării.

Față de recunoaşterea reclamantei că a fost prezentă în studioul de înregistrare, unde a înregistrat anunţurile utilitare, nu se poate accepta teza pe care acesta a promovat-o, potrivit căreia ar fi dat „nişte probe de voce" care ar fi însemnat un anunţ sau două. În realitate, s-au înregistrat anunţuri pentru cele două linii de metrou (adică zeci de anunţuri), care nu puteau fi efectuate decât în baza unui contract.

Potrivit dispoziţiilor art. 1202 C. civ., prezumţia legală dispensă de orice dovadă pe acela în favoarea căruia este făcută.

Fiind vorba de o prezumţie legală, aceasta poate fi răsturnată numai de către reclamantă, şi nicidecum de recurentă sau de către pârâtă, așa cum în mod greşit apreciază instanţa de apel.

În cauză au formulat întâmpinări reclamanta şi pârâta.

Reclamanta a invocat inadmisibilitatea recursului declarat de pârâtă pe considerentul neexercitării apelului, arătând totodată că natura contractului încheiat de aceasta cu chemata în garanţie nu mai poate fi rediscutată faţă de cele statuate în primul ciclu procesual privind titularul obligaţiei. În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie, se arată că aceasta nu a formulat apel împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale, în cererea de apel nefăcându-se referire la cuantumul despăgubirilor, iar aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 101 din Legea nr. 8/1996 a făcut obiect de analiză a instanţei în primul ciclu procesual.

Pârâta a susţinut, relativ la recursul formulat de reclamantă, că: modalitatea de efectuare a plăţilor este reglementată în Regulamentul BNR nr. 4/1995; aceasta nu putea primi decât sumele calculate în raport de cele achitate în derularea raportului juridic dintre chemate în garanţie; nu s-a dovedit faptul că vocea reclamantei ar fi cea utilizată, iar debitorul obligaţiei nu poate fi decât chematul în garanţie, dată fiind natura contractului încheiat de pârâtă şi chemata în garanţie. În ceea ce priveşte recursul declarat de chemata în garanţie, se susţine calitatea de debitor a acesteia în temeiul contractului încheiat între părţi, faptul că nu a criticat cuantumul despăgubirilor chemata în garanţie, ci doar că nu trebuie deloc să achite despăgubiri, solicitând totodată respingerea şi a criticii privind greşita aplicare a art. 101 din Legea nr. 8/1996 şi art. 1202 C. civ., faţă de debitorul obligaţiei, determinat de contractul încheiat între părţi.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

A. Recursul declarat de reclamantă este fondat, în limitele ce succed:

a.1., c.1. Prin decizia de apel pronunțată în primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs, s-au dezlegat probleme de drept în cauză, care se impuneau la rejudecare, din perspectiva dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

S-au stabilit astfel calitatea procesuală activă a reclamantei, calitatea pârâtei de producător al înregistrării sonore din cauză - protejată de art. 103 din lege, necesitatea obţinerii acordului reclamantei pentru utilizarea conţinutului înregistrării (fapta ilicită) din punct de vedere al încălcărilor afirmate (art. 98 alin. (1) lit. a), b), d) şi g) din Legea nr. 8/1996). Prin decizia de recurs s-a înlăturat şi operarea prezumţiei prevăzută de art. 101 din lege în favoarea producătorului, în lipsa dovezii unei remuneraţii echitabile către reclamantă.

S-a impus instanţei de rejudecare să verifice şi să realizeze încadrarea încălcării pe temeiul art. 98 în una sau mai multe dintre ipotezele enumerate de reclamantă, care trebuie să indice exact criteriile pe care le-a avut în vedere pentru dimensionarea prejudiciului, din perspectiva art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, republicată, în funcţie de care va fi coordonată administrarea probelor pentru dezlegarea fondului cauzei.

Potrivit art. 139 alin. (2) din lege, menționat, la stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

În ceea ce privește temeiul juridic de cuantificare a despăgubirilor, instanța de apel a reținut că este corectă susţinerea apelantei în sensul că temeiul acordării despăgubirilor ar fi trebuit să fie art. 139 alin. (2) lit. a) și nu lit. b). S-a schimbat cadrul juridic de calcul al drepturilor cuvenite reclamantei-intimate, menținându-se cuantumul sumei acordate de prima instanță cu acest titlu, îndreptat ca modalitate de calcul prin încheierea din 14 iulie 2011, cu mențiunea schimbării motivării, astfel cum este aceasta redată mai sus. Pe de o parte, s-au făcut referiri la chestiuni procedurale, faţă de limitele cererilor de apel, iar pe de altă parte la aspecte, inclusiv de probatoriu, care ar susţine suma respectivă.

Recurenta-chemată în garanţie a susţinut, astfel cum s-a arătat mai sus în redarea cuvântului pe fond, că dosarul a mai cunoscut un ciclu procesual în care prin hotărârea instanţei de apel s-au dat îndrumări şi cu privire la probele pe care reclamanta ar trebui să le administreze, respectiv proba cu expertiză. În condiţiile în reclamanta a arătat că nu ţine seama de îndrumarea dată şi nu au fost depuse dovezi ale acţiunii introductive, instanţa a făcut aplicarea corectă a art. 139 alin. (1) pct. b) şi a hotărât în raport de înscrisurile depuse de chemata în garanţie.

În litigiul anterior nu s-a dat o îndrumare în acest sens, instanţa de apel nepronunţându-se, neputând de altfel, asupra probatoriului faţă de limitele de judecată fixate prin hotărârea primei instanţe, lăsând această sarcină instanţei de rejudecare, care are a se pronunţa cu privire la utilitatea probatoriului de administrat în cauză.

Totodată, în cazul în care recurenta-chemată în garanţie avea obiecţiuni cu privire la legalitatea modului de dezlegare al instanţei de apel cu privire la temeiul juridic incident, ar fi trebuit să facă apărarea corespunzătoare pe calea recursului.

În condiţiile în care cu privire la aplicarea art. 132 alin. (1) pct. a din lege nu s-au formulat critici care să vizeze înlăturarea de la aplicare, dezlegarea instanţei sub acest aspect se bucură de putere de lucru judecat.

În ceea ce priveşte aspectul procedural al menţinerii cuantumului despăgubirilor, se vor face referiri şi în analiza celorlalte recursuri formulate în cauză.

În condiţiile în care, la cererea reclamantei, în apel s-au schimbat modul de calcul al despăgubirilor şi temeiul aferent, nu mai prezenta relevanţă cuantumul stabilit de prima instanţă. De altfel, poziţia reclamantei sub acest aspect a fost subliniată şi în critica de sub pct. a.1.

Sub celălalt aspect al motivării, în determinarea despăgubirilor materiale instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile legale reţinute a fi incidente în cauză, respectiv cele ale art. 139 alin. (2) lit. a) din lege.

Aceasta întrucât este necesar să se stabilească pe bază de probe care este suma pe care reclamanta ar fi obţinut-o în condiţiile unei utilizări legale a înregistrărilor, iar în aplicarea normelor legale este relevantă comparaţia cu situaţii similare.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a depus contracte încheiate la momentul relevant 1999-2000 de către ea sau de către alte persoane aflate într-o situaţie similară, ci contracte încheiate în perioada 2004-2010 după ce devenise relativ cunoscută în domeniul anunţurilor publicitare, precum şi că aceasta nu a făcut dovada că era cunoscută datorită timbrului său vocal sau calităţilor sale actoriceşti la momentul 1999-2000, când a avut loc înregistrarea sunetelor în cauză.

Ceea ce trebuie să se stabilească este despăgubirea care i se cuvine reclamantei pentru utilizarea înregistrărilor, fără acordul său, pe o perioadă strict determinată, iar probatoriul de care este ținută reclamanta nu poate viza decât prejudiciul pe care l-a suferit pe perioada respectivă, urmare faptei ilicite imputată. Nu se pune problema acordării de despăgubiri pentru înregistrări, ci pentru difuzarea acestora, când a avut loc încălcarea reclamată a drepturilor sale, conferite de Legea nr. 8/1996.

Instanţa de recurs nu poate proceda însă la analiza probelor faţă de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi ale art. 314 din acelaşi cod, care prevăd că această instanţă hotărăşte asupra fondului pricinii atunci când casează hotărârea numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt care au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se poate reţine în speţă.

Pentru aceste considerente, în baza şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - critica c1 nepunând probleme de contrarietate în sensul relevat, ci de legalitate a deciziei, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamantă, va casa decizia de apel şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, urmând să se aprecieze şi asupra suplimentării probatoriului sub acest aspect, în măsura în care se consideră necesar.

a.2. În ceea ce privește moneda de stabilire a obligației în sarcina debitorului, într-adevăr, plățile pe teritoriul României se fac numai în lei, așa cum prevede Regulament Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, republicat în M. Of. nr. 616 din 06 septembrie 2007, cu modificările ulterioare - capitolul II - Regimul valutar, secţiunea a II-a - Operaţiuni valutare între rezidenţi.

În discuţie în litigiul de față este și modalitatea de plată, nu numai modalitatea de determinare a contravalorii unei prestații,cum susține reclamanta, întrucât debitul se și execută după stabilire.

Nimic nu împiedică însă instanța, dacă dispune de elemente de evaluare a despăgubirilor într-o monedă străină, să dispună corespunzător, însă cu mențiunea executării numai în lei, la cursul BNR de la data plății.

a.3. În cuantificarea despăgubirilor, reclamanta face trimitere și la dispozițiile legale din materia cesiunii de drepturi conexe, deși în speță nu se regăsește o astfel de situație.

Potrivit art. 39 alin. (1) din lege, din materia dreptului de autor care se aplică prin analogie, așa cum prevede art. 92 alin. (2), se pot ceda drepturile conexe prin contract altor persoane.

Or, în speță nu în acest context se discută situaţia dedusă judecăţii, ci se reclamă folosirea înregistrării sonore fără acordul reclamantei-recurente.

a.4. Întrucât s-a casat decizia de apel și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, problema cheltuielilor de judecată va fi soluționată de instanța de apel, odată cu fondul - inclusiv în ceea ce privește cheltuielile solicitate în dosarul de față.

b. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la interpretarea, schimbarea naturii vădit neîndoielnice a unui act juridic dedus judecăţii şi nu a unui raport juridic.

Contractul încheiat între cele două chemate în garanţie nu a justificat soluţia pronunţată de instanţa de apel, aceasta numai confirmând suma acordată de către prima instanţă, dar în temeiul unor considerente diferite - ceea ce înlătura analiza criticii aferente, din perspectiva aceluiași motiv de recurs.

Instanţa a reținut și că persoanele care dau probe pentru a fi angajate în cadrul unui proiect artistic sau pentru anunţuri publicitare nu sunt plătite pentru simpla participare la aceste probe, iar în speţă despăgubirile sunt stabilite numai pentru difuzarea înregistrărilor, nu şi pentru prestaţia efectivă de la înregistrare.

c.2. Instanța de apel a reținut că pârâta răspunde față de reclamantă în calitate de producător, în temeiul răspunderi civile delictuale (art. 998, 999 C. civ.), fapta ilicită constând în utilizarea conţinutului înregistrării fără plata remunerației cuvenite şi fără obţinerea acordului reclamantei, în timp ce chemata în garanție răspunde în temeiul contractului de antrepriză de prestări servicii pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației asumate față de SC M. SA pentru realizarea obiectului contractului pe care l-au încheiat.

În aceste condiții nu se pune problema greșitei calificări a raportului juridic dintre reclamantă și pârâtă ca fiind unul de natură convențională, aspect care se discuta oricum nu în lumina motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 - invocat, ci al art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

B. Recursul declarat de pârâtă este nefondat - este însă admisibil, contrar celor susţinute de reclamanta-recurentă, întrucât pârâta-recurentă nu avea interes să declare apel împotriva sentinței primei instanțe, care îi era favorabilă, fiind obligată la plată chemata în garanție către reclamantă.

a. În cauză nu s-a făcut o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit aceste norme procedurale, este necesar ca instanța să fi schimbat natura ori înțelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului - ipoteză care nu poate fi reținută față de contractul în discuție, care nu este unul de mandat, iar înțelesul său nu este vădit neîndoielnic în acest sens.

Natura contractului, în sensul indicat prin recurs, nu a fost stabilită cu putere de lucru judecat de prima instanţă de apel, contrar celor susținute de către pârâta-recurentă.

Contractul dintre pârâtă şi chemata în garanţie nu este denumit, este numai numerotat x/1999, iar la art. 2 se arată că obiectul îl constituie execuţia lucrărilor pentru investiţia „Racord 2 Gara de Nord 2 - 1 Mai - Semnalistică în staţii, în conformitate cu prevederile proiectelor de execuţie (elaborate de către SC M. SA), a detaliilor şi devizelor de execuţie aprobate (anexa 1 la contract), precum şi alte standardelor şi prescripţiilor tehnice în vigoare - contract nr. x/1999 - fila nr. 83 dosarul primei instanțe.

Aceeași concluzie este valabilă și pentru actul adițional din 21 decembrie 2000 - fila nr 63 dosarul primei instanțe. În ambele acte părţile au calităţile de constructor şi beneficiar.

În egală măsură, nici contractul încheiat între chematele în garanţie, în calitate de furnizor şi beneficiar, nu are natura sau un înțelesul lămurit şi vădit neîndoielnic în sensul reclamat - fila nr. 47 dosarul primei instanţe.

Pe de altă parte, calea procedurală prin care pârâta a introdus-o în proces pe chemata sa în garanție a fost cererea de chemare în garanție,justificată pe dispoziţiile art. 60-63 C. proc. civ., care prevăd că partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubiri.

Excepția lipsei calității procesuale invocată de chemata în garanție a fost și respinsă prin încheierea din 4 februarie 2008 a primei instanțe cu referire exclusivă la cererea de chemare în garanție - aspect care nu denotă în niciun caz natura raporturilor dintre pârâtă și chemata în garanție, în sensul invocat prin recurs.

Prin utilizarea căii procedurale de chemare în judecată a chematei în garanţie se confirmă, într-un subsidiar, calitatea de persoană care ar putea cădea în pretenţii, deci de pârât debitor. Pe această cale procedurală nu se conferă dreptul solicitării obligării directe a chematului în garanţie.

Prin chemarea în garanție formulată de către pârâtă, susținută inclusiv pe plata/executarea contractului încheiat cu chemata în garanție, nu se formează raporturi juridice directe între reclamantă și chemarea în garanție.

În această materie se conturează două raporturi juridice distincte, respectiv între partea vătămată și cel ce a săvârșit fapta ilicită, pe de o parte, și între acesta din urmă și chematul în garanție, pe de altă parte - rațiunea judecării acestora împreună fiind cea a preîntâmpinării un alt litigiu ulterior, bazat pe chemarea în garanție, dându-i totodată posibilitatea chematului în garanție să facă toate apărările pertinente în înlăturarea obligației debitorului din cererea principală. În nicio ipoteză însă nu se pune problema obligării directe a chematului în garanție către reclamant.

În cauză s-a reclamat și s-a constatat în primul ciclu procesual natura delictuală a folosirii înregistrărilor, iar în această materie răspunzător este autorul faptei ilicite - în speță de necontestat pârâta, care a utilizat înregistrările fără acordului reclamantei-recurente.

Pentru înlăturarea caracterului ilicit al faptei imputate, s-a apelat la dispozițiile art. 101 din lege, care prevede că în lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant, care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei înregistrări audiovizuale ori a unei înregistrări sonore, se prezumă că cedează producătorului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import, închiriere şi împrumut.

Sub acest aspect s-a stabilit în primul ciclu procesual, impunându-se cu puterea conferită de art. 315 C. proc. civ., că pârâta, în calitate de producător, nu beneficiază de această prezumție.

Date fiind aceste considerente şi cadrul procesual al litigiului de faţă, contractul încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie interesează exclusiv raporturile dintre acestea.

b. Faptul că între reclamantă și pârâtă nu s-a încheiat un contract pentru utilizarea înregistrărilor în perioada dedusă judecății justifică tocmai fapta ilicită a acesteia din urmă, iar necesitatea obținerii acordului reclamantei - interpretă a fost reținută prin decizia de apel din primul ciclu procesual, confirmată prin decizia de recurs - dezlegare care se impune în lumina art. 315 C. proc. civ.

c. Într-adevăr, dispozițiile art. 1169 C. civ. - în vigoare la data nașterii raportului juridic dedus judecății, obligă reclamantul, pe c el ce face o propunere înaintea judecății, să o dovedească.

În materia faptelor negative, se deplasează însă sarcina probei către faptul pozitiv conex. Astfel, în speță dovada nu revine reclamantei, care reclamă tocmai lipsa consimțământului său în utilizarea înregistrărilor de către pârâtă, acesteia din urmă revenindu-i sarcina dovedirii faptului pozitiv.

d. În menținerea sumei acordată de prima instanță, instanța de apel a reținut că aceasta nu a declarat apel și că, mai mult, a solicitat prin întâmpinare menţinerea sentinţei primei instanţe.

Pârâta-recurentă nu avea însă interes să declare apel împotriva sentinței instanțe, care îi era favorabilă, fiind obligat la plată chematul în garanție către reclamantă. Contrar celor susţinute de către pârâta-recurentă, faptul că prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, ar fi criticat sumele pe care instanţa de judecată i le-a acordat intimatei - reclamante nu prezintă relevanţă pentru aspectul în discuţie, aceste apărări neputând echivala în nici un caz cu formularea unei cereri de apel.

Chiar dacă este greșit considerentul instanței, acest lucru nu poate atrage incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este singurul care a fundamentat decizia și, oricum, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe considerente care vizează cuantumul despăgubirilor, după cum s-a arătat în analiza recursului formulat de reclamantă.

Aspectul din cadrul criticii referitor la multiplicarea greșită de către instanța de apel a remunerației nu se mai impune a fi analizat față de cele dispuse în analiza recursului formulat de reclamantă relativ la cuantificarea despăgubirilor.

e. La termenul de judecată a cauzei, pârâta a invocat faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că vocea sa este cea din înregistrările pe care le utilizează, susţinând faptul că acest aspect a fost arătat prin cererea de recurs.

Referirile în acest sens se regăsesc în cererea de recurs, dar nu ca motiv de recurs, care să se circumscrie dispoziţiilor art. 304 şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., ci în redarea situaţiei dosarului în cel de-al doilea ciclu procesual - arătându-se că a invocat excepţia lipsei calităţii procesule active a reclamantei la primul termen în faţa primei instanţe, în rejudecare, justificată, printre altele pe lipsa dovedirii identităţii vocilor.

Oricum, această chestiune nici nu mai putea fi discutată, din perspectiva art. 315 C. proc. civ., fiind lămurită în litigiul anterior - prin decizia de recurs, confirmându-se cele statuate de instanţa de apel, s-a mai reţinut că în favoarea pârâtei nu operează prezumţia instituită de art. 101 din lege, atât timp cât nu s-a făcut dovada plăţii unei remuneraţii echitabile, potrivit acestei norme legale, către reclamantă.

C. Recursul declarat de chemata în garanţie SC M. SA este fondat, în limitele ce succed:

a. Reprezentantul recurentei a declarat că nu mai susţine primul motiv de recurs, poziţie de care instanţa nu este ţinută în lipsa unui mandat expres în acest sens, aşa cum cere art. 69 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel a obligat la plată către reclamantă pe pârâtă, dând eficienţă cererii de chemare în garanţie formulată de către aceasta împotriva SC M. SA.

S-a schimbat sentinţa primei instanţe sub acest aspect, urmare analizării cererii de apel formulată de către reclamantă, deşi critici în acest sens au fost formulate şi prin apelul chematei în garanţie, în care s-a subliniat greşita obligare către reclamantă, prin schimbarea naturii raportului juridic dintre pârâtă şi chemata în garanţie.

Date fiind considerentele pentru care s-a schimbat debitorul obligaţiei de plată către reclamantă şi s-a stabilit concomitent obligaţia chematei în garanţie, se impunea reflectarea corespunzătoare a apelului recurentei în decizia instanţei, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

b. În susţinerea recursului, chemata în garanţie arată că instanţa de apel nu a analizat apelul său pe aspectul cuantumului despăgubirilor sub pretextul că nu a formulat motive de apel distinct împotriva încheierii de îndreptare de eroare materială, împrejurare care nu corespunde adevărului.

Sub pct. 2 din cererea de apel, subliniat prin cererea de recurs, s-au formulat critici în sensul redat în cele ce urmează: instanţa a considerat că SC M. SA nu poate fi ţinută în răspundere „decât de plata retribuţiei cuvenite prin contract” (1.050 dolari S.U.A. nota apelantei) şi cu toate acestea ne-a obligat la plata acestei sume reprezentând remuneraţia cuvenită reclamantei, dar şi la plata sumei în lei a 3.150 dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, sume ce au fost îndreptate prin încheierea din Camera de Consiliu din 14 iulie 2011, fără a se argumenta în vreun fel hotărârea luată. Or, în lipsa unui temei juridic, societatea noastră nu putea fi obligată nici la plata retribuţiei cuvenite şi nici la plata despăgubirii respective.

Prin cererea de recurs şi cuvântul pe fond în recurs s-a explicat această critică, arătându-se că a fost vizată încheierea de îndreptare a erorii materiale - se arată în cererea de recurs că în condiţiile în care încheierea nu a fost motivată, nu se poate aprecia că s-ar fi putut motiva mai mult apelul decât criticând hotărârea sub aspectul luării măsurii de îndreptare a erorii şi a cuantumului sumei consemnate în încheiere.

Din modul de susţinere a criticii rezultă deci că s-a contestat încheierea de îndreptare a erorii materiale sub dublu aspect - pe de o parte pentru nemotivare şi pe de altă parte sub aspectul cuantumului sumei consemnate.

Rezultă astfel, în limitele criticii de recurs, că a fost contestată motivat pe calea apelului și încheierea de îndreptare a erorii materiale, ceea ce ar fi fost de natură a atrage, în lumina art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., aceeaşi dispoziţie a casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

Numai că această măsură procedurală nu poate interveni în contextul analizat din mai multe motive. Faţă de argumentele pentru care s-a admis recursul declarat de reclamantă, dispoziţia primei instanţe din încheierea în discuţie nu mai subzistă pentru a fi rejudecată critica de apel în discuţie. Temeiul juridic al obligării directe a chematei în garanţie a fost infirmat în apel - confirmată fiind în recurs dispoziţia instanţei de apel în acest sens, iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor trebuie subliniat că în cenzurarea încheierii în cauză instanţa era ţinută numai de dispoziţia la care aceasta se referea.

c. Hotărârea instanţei de apel nu a fost dată cu aplicarea greşită a legii, pentru a fi atrasă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauză s-a reținut în primul ciclu procesual, cu efectele conferite de art. 315 C. proc. civ., nu numai că pârâta este producătorul înregistrărilor, ci și că în favoarea acesteia nu operează prezumţia legală instituită de art. 101 din Legea nr. 8/1996, fiind necesar să se fi obținut acordul reclamantei-recurente pentru difuzarea înregistrărilor în discuție.

În ipoteza în care se susține existența unui contract, cu relevanță în contextul juridic al cauzei de față, această apărare trebuia valorificată, cu aplicarea art. 1169 C. civ.

În considerarea argumentelor mai sus arătate, Înalta Curte urmează să admită recursurile declarate de reclamanta N.I.E. şi de chemata în garanţie SC M. SA (în limitele apreciate ca fiind fondate), cu consecința casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel a apelurilor declarate de reclamantă şi chemata în garanţie - în limitele în care s-au admis recursurile formulate de aceste părţi.

Se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta N.I.E. şi de chemata în garanţie SC M. SA împotriva deciziei nr. 35/ A din 28 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC M. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Civil  ICCJ. Decizia nr. 1675/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1672/2013. Civil