ICCJ. Decizia nr. 1397/2013. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1397/2013

Dosar nr. 20788/3/2008*

Şedinţa publică din 14 martie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 mai 2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, reclamantul G.M.A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, solicitând să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, B-dul Primăverii, compus din teren în suprafaţă de 280 mp.

La data de 19 septembrie 2008 pârâta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, cu motivarea că potrivit art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 titularul dreptului de proprietate este Statul Român, imobilul fiind naţionalizat, Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat fiind doar administrator al bunului.

La aceeaşi dată pârâta a formulat şi întâmpinare şi cerere reconvențională.

Prin întâmpinare pârâta Regia Autonoma Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, cu motivarea că prin contractul de cesiune încheiat între acesta şi moştenitorii fostei proprietare reclamantul nu a dobândit dreptul de proprietate, acest titlu urmând a fi emis în baza Legii nr. 10/2001, precum şi faţă de faptul că, din actele depuse de reclamant nu a rezultat că cesionarele sunt succesoarele fostei proprietare B.A.

Aceeaşi pârâtă a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport cu sentinţa civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunţată în dosarul civil nr. 1173/2004, de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin care a fost respinsă în mod irevocabil acţiunea în revendicare prin compararea titlurilor formulată de B.V., C.M.V. şi B.I.C. privind imobilul în litigiu.

Pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, deoarece imobilul a fost expropriat ulterior anului 1989, măsura exproprierii fiind legală, întrucât proprietarii au primit despăgubiri, iar scopul exproprierii a fost atins, fiind construit obiectivul pentru care a fost luată măsura exproprierii.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a admis acţiunea în revendicare a imobilului în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, pârâta a arătat că nu îi este opozabilă, potrivit principiului relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti.

Pe calea cererii reconvenționale, a solicitat instanţei constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008, deoarece nu sunt întrunite condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic, şi anume cea generală potrivit căreia bunul trebuie să fie în circuitul civil, precum şi cea specială privind calitatea de titular al dreptului transmis.

Prin sentinţa civilă nr. 286 din 27 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis excepţia puterii de lucru judecat şi a respins, pe acest considerent, acţiunea formulată de reclamant.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active prima instanţă a reţinut că reclamantul şi-a întemeiat demersul juridic pe contractul de cesiune autentificat sub nr. 636 din 10 martie 2008, act care îi conferă „vocaţia de a solicita şi de a obţine restituirea în natură a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 280 mp. situat în Bucureşti, fără număr, parcela 13 (.)". Cedenţii au pretins că sunt îndreptăţiţi la restituirea imobilului în baza notificărilor nr. 834 din 14 februarie 2002 şi nr. 462 din 12 februarie 2002, astfel încât reclamantul justifică un interes personal în promovarea acestei acţiuni, care i-ar putea aduce în patrimoniu dreptul de proprietate asupra imobilului, având o speranţă legitimă şi, în consecinţă şi calitate procesuală activă.

Cu privire la excepţia puterii de lucru judecat s-a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicarea imobilului teren situat în Bucureşti, fără număr, bl. 13, parcela 13, sector 1, Consiliul local al Municipiului Bucureşti fiind obligat să lase numiţilor B.I. şi B.V., în calitate de moştenitori ai numitei B.A., imobilul în deplină proprietate şi posesie, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea apelului declarat de Municipiul Bucureşti, prin decizia civilă nr. 1621/A din 29 iunie 1996, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III a Civilă, nerecurată.

De pe urma defunctului B.I., decedat Ia 18 martie 1999, au rămas ca moştenitori B.I.C. şi C.M.V., astfel cum a rezultat din certificatul de moştenitor din 11 octombrie 2000 emis de Biroul Notarului Public „R.C." (fila 14 dosar fond).

Prin sentinţa civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de B.V., C.M.V. şi B.I.C. împotriva Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, şi această acţiune fiind întemeiată tot pe dispoziţiile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV a Civilă.

Prin prezenta acţiune, reclamantul, în calitate de succesor cu titlu particular în baza contractului de cesiune încheiat cu cedenţii B.G.I., C.M.V. şi G.M.A., a formulat o nouă acţiune în revendicare privind acelaşi bun imobil, tot în baza dispoziţiilor dreptului comun.

Cum cedenţii sunt moştenitorii autorilor B.I. şi B.V., iar B.I. şi B.V. au obţinut deja o hotărâre de restituire în natură împotriva persoanei juridice care îl deţinea fără drept, respectiv Municipiul Bucureşti (sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti), aceştia nu mai au deschisă o nouă acţiune în justiţie, care să tindă la acelaşi rezultat juridic, îndreptat împotriva altei persoane juridice reprezentând tot statul, întrucât foştii proprietari şi-au valorificat deja dreptul împotriva statului.

Din actele depuse de Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 60 din 21 ianuarie 2005 şi anexa, prima instanţă a reţinut că terenul în litigiu se află în administrarea acestei regii şi, implicit, în domeniul public al statului.

Tribunalul a considerat că şi în ipoteza în care s-ar accepta că nu este îndeplinită condiţia privind tripla identitate cerută de art. 1201 C. civ. în privinţa identităţii părţilor, operează puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV a Civilă, fiind lipsit de relevanţă faptul că acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă sub aspectul efectelor puterii de lucru judecat, în condiţiile în care nici situaţia de fapt şi nici cea de drept avute în vedere de către instanţă la pronunţarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Tribunalul a reţinut şi decizia de îndrumare nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. şi decizia nr. 1055/2008, pronunţată de Curtea Constituţională prin care a fost declarat ca fiind neconstituţional art. 47 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată şi completată.

În ceea ce priveşte cererea de arătare a titularului dreptului, tribunalul a interpretat-o ca o simplă apărare, având în vedere că reclamantul a chemat în judecată încă de la sesizare atât Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, cât şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, fiind atributul instanţei de a analiza şi a aprecia pârâtul care justifică în cauză calitate procesuală pasivă, în raport de obiectul pricinii, dar şi de dispoziţiile legale incidente, atât din dreptul comun cât şi din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 22 alin. (1), având în vedere că cedenţii au formulat şi notificare.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, întrucât nu a fost precizată în ceea ce priveşte cadrul procesual, iar cererea principală s-a aflat în stare de judecată, tribunalul a apreciat că nu are strânsă legătură cu pricina şi a fost înaintată pe cale administrativă pentru a forma obiectul unui alt dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul G.M.A., care a criticat greşita soluţionare a cauzei pe temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia nr. 184/A din 11 martie 2010, Curtea de Apel Bucureşti — Secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamantului, a desfiinţat sentinţa apelată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 2527 din 18 martie 2011, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că recursurile sunt fondate, întrucât instanţa de apel nu a arătat în considerentele hotărârii motivele pentru care a concluzionat că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută greşit de prima instanţă, nemotivarea deciziei recurate făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.

În rejudecare, în temeiul contractelor de cesiune de drepturi litigioase autentificate sub nr. 2035 din 28 septembrie 2009 şi nr. 372 din 02 martie 2012, la BNP R.I.D., instanţa de apel a constatat transmisiunea calităţii procesuale active către D.M.

Prin decizia nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant D.M. împotriva sentinţei civile nr. 286 din 27 februarie 2009, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi s-a trimis cauza, spre continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe. Instanţa de apel a menţinut dispoziţia din sentinţă referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active.

În considerentele acestei decizii instanţa de apel a reţinut următoarele:

Raportându-se la cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civ. în privinţa autorităţii de lucru judecat şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Amurăriţei împotriva României, instanţa de apel a apreciat că soluţia primei instanţe de judecată referitoare la incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat a sentinţelor civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 şi nr. 822 din 27 septembrie 2004 este incorectă, hotărârea apelată nerespectând dispoziţiile art. 1201 C. civ.:

În privinţa cauzei soluţionate prin sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă prin decizia civilă nr. 1621 din 29 iunie 1996 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă, nerecurată, s-a constatat că nu este întrunită cerinţa identităţii de părţi.

Astfel, în litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparţinut Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, iar în prezenta cauză au fost chemaţi în judecată pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Caracterul distinct al pârâţilor din cele două acţiuni este evident, în condiţiile în care spre deosebire de Regie şi Stat, care reprezintă persoane juridice, Consiliul local reprezenta, potrivit Legii nr. 69/1991 privind administraţia publică locală (lege în vigoare la momentul introducerii respectivei acţiuni) şi reprezintă şi în prezent, doar o autoritate deliberativă.

Actele procesuale ale Consiliului Local al Municipiului Bucureşti din cadrul litigiului anterior, în rândul cărora se înscrie şi participarea plenară în calitate de pârât în dosar, cu ansamblul efectelor juridice specifice, ar putea reprezenta cel mult, actele Municipiului Bucureşti, persoană juridică distinctă de Statul Român, în temeiul prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice.

Dovada caracterului distinct rezultă şi din impedimentul la executarea sentinţei civile nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, constând în aflarea imobilului în posesia, respectiv proprietatea unor terţi faţă de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu care s-a pronunţat această hotărâre.

Acest impediment a determinat, de altfel, necesitatea promovării unei noi cereri de către reclamanţi, în contradictoriu cu respectivii terţi (Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice), demers judiciar care altfel nu s-ar fi justificat. Obstacolul este menţionat şi în noul litigiu (din 2004) introdus: „reclamanţii au revendicat terenul în cauză în anul 1994, iar cererea a fost admisă, fără a putea fi pusă în executare, întrucât s-a constatat că imobilul nu se află în administrarea pârâtului Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, ci a altor instituţii, respectiv Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat".

Instanţa de apel a mai reţinut că sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 şi-a pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Acest fapt determină şi pierderea puterii de lucru judecat a acestei sentinţe în raport cu un nou litigiu similar (în acest sens, curtea de apel a făcut trimitere la o decizie de speţă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dat o soluţie similară, respectiv decizia civilă nr. 5264 din 16 iunie 2005 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală).

În privinţa cauzei soluţionate prin sentinţa civilă nr. 822 din 27 septembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, definitivă prin decizia nr. 279 din 17 februarie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, prin care s-a respins ca tardiv declarat apelul promovat, irevocabilă, curtea de apel a constatat că, deşi este îndeplinită cerinţa triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, nu este întrunită cerinţa soluţionării fondului raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa a reţinut că se bucură de putere de lucru judecat numai hotărârea prin care acţiunea s-a judecat în fond, nu şi atunci când a fost judecată în temeiul unei excepţii procesuale, cum este cazul excepţiei de inadmisibilitate din speţa prezentă dedusă judecăţii.

Din nou curtea de apel a făcut referire la jurisprudenţa instanţei supreme, care a reţinut că: „atunci când prin prima hotărâre, acţiunea a fost respinsă pentru consideraţii procedurale, fără a se fi discutat temeinicia motivelor invocate de contestatoare, este evident că existenţa unei asemenea hotărâri nu poate constitui un impediment pentru introducerea unei noi acţiuni injustiţie, din moment ce în primul proces, fondul raporturilor juridice dintre părţi (.) nu a fost soluţionat" (decizia civilă nr. 2289 din 6 octombrie 2009 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia Comercială).

Reţinând, totodată, că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994, ci doar în raport de sentinţa din anul 2004, astfel cum în mod singular a fost invocată prin întâmpinarea intimatei Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., constatând că instanţa de fond a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale greşit admise, Curtea a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a desfiinţat în parte, sentinţa şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii, aceleiaşi instanţe, menţinând dispoziţia referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale active, care nu a fost contestată în calea de atac.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de ort. 301 C. proc. civ., pârâţii Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.

Recurenta pârâtă Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub aspectul nerespectării dispoziţiilor art. 1201 C. civ. în ceea ce priveşte incidenţa autorităţii de lucru judecat a ambelor sentinţe, respectiv, sentinţa civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 822/2004 a Tribunalului Bucureşti.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, recurenta arată că există identitate de obiect şi cauză, ambele litigii având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil, în scopul reintrării acestuia în patrimoniul reclamanţilor. Ambele cauze au aceleaşi părţi, deoarece în primul litigiu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti stătea în proces pentru apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, imobilul fiind proprietate publică a statului. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa soluţionării fondului cauzei.

Instanţa de apel a reţinut greşit că sentinţa nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi-a pierdut puterea executorie prin intervenirea prescripţiei executării silite. Instanţa nu face dovada că asupra prescripţiei nu a intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripţiei sau unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei reglementate de art. 405¹ şi art. 405² C. proc. civ. Nicio normă legală nu face legătura între prescripţia executării silite a unei hotărâri judecătoreşti şi autoritatea sau puterea de lucru judecat a acelei hotărâri. Sunt reglementări distincte fără nici un fel de legătură juridică. Mai mult, art. 1201 C. civ. nu prevede posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat de care se bucură o hotărâre definitivă şi irevocabilă să fie limitată sau pierdută în cazul intervenirii prescripţiei.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 822/2004 a Tribunalului Bucureşti, există, de asemenea, identitate de părţi, obiect şi cauză, iar faptul că litigiul s-a soluţionat prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu înlătură autoritatea de lucru judecat, deoarece excepţia inadmisibilităţii nu este prevăzută ca excepţie ca atare, ci este o apărare de fond, care rezultă din cercetarea fondului.

Recurenta mai arată că imobilul se află în proprietatea statului şi în administrarea Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" în baza H.G. nr. 1217/1990, a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974, este inclus în incinta Palatului Primăverii şi are destinaţie specială în scopul asigurării serviciilor publice de interes naţional, de reprezentare şi protocol.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a invocat motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

După o reiterare amănunţită a istoricului prezentei cauze, recurentul pârât, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că „instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reţinut în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, ci doar în raport de sentinţa din anul 2004". Acelaşi recurent solicită instanţei de recurs să constate că tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinţei civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât şi prin cea a sentinţei nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

În continuarea motivării recursului, recurentul redă amănunţit argumentele primei instanţe reţinute în admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Recurentul mai susţine că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 1201 C. civ. În cauză este întrunită identitatea de părţi, obiect şi cauză.

În ceea ce priveşte identitatea de părţi, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti dezvoltă argumente privitoare la calitatea cesionarului G.M.A., iar ulterior, a succesorului său în drepturi, D.M., de a sta în proces, ca urmare a dobândirii vocaţiei de a solicita restituirea imobilului, fapt ce atrage opozabilitatea faţă de aceştia a sentinţelor civile nr. 822 din 27 septembrie 2004 şi nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

Recurentul mai susţine că, întrucât cedenţii sunt moştenitorii fostei proprietare B.A., iar B.I. şi B.V. au obţinut deja o hotărâre de restituire împotriva persoanei juridice care deţinea imobilul fără drept, respectiv Municipiul Bucureşti, cedenţii nu mai au deschisă o nouă acţiune injustiţie care să tindă la acelaşi rezultat, întrucât foştii proprietari şi-au valorificat deja dreptul împotriva statului.

Faţă de aceste argumente şi faţă de identitatea de părţi, obiect şi cauză între sentinţa civilă nr. 822/2004 şi prezenta cauză, recurentul consideră că în mod corect prima instanţă a admis excepţia.

Mai arată acelaşi recurent că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că se bucură de autoritate de lucru judecat doar hotărârea prin care acţiunea s-a judecat în fond, fiind corect raţionamentul primei instanţe, care a reţinut că este irelevant faptul că acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, întrucât nici situaţia de fapt şi nici de drept avute în vedere de către instanţă la pronunţarea acestei hotărâri nu au fost modificate.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi înalta Curte reţine următoarele:

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti susţine că instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reţinut în considerentele deciziei care face obiectul prezentului recurs că instanţa de fond nu a pus în discuţie şi excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994. În continuare, recurentul arată că tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinţei civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât şi prin cea a sentinţei nr. 10855 din 04 noiembrie 1994.

În primul rând, o astfel de critică nu se încadrează în motivul de recurs invocat, care vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de străine de natura pricinii (situaţie care nu se regăseşte în speţă). Această critică poate fi încadrată cel mult în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dacă apreciem că s-ar contesta greşita reţinere de către instanţa de apel a motivului de nelegalitate datorat pronunţării de către prima instanţă asupra unei excepţii care nu fusese pusă în discuţie.

În al doilea rând, înalta Curte constată că recurentul face confuzie între motivul de nelegalitate reţinut de instanţa de apel, respectiv nepunerea în discuţie de către prima instanţă a excepţiei autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 10855/1994 (ceea ce a determinat încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii) şi pronunţarea primei instanţe asupra acestei excepţii, în condiţiile în care ea nu fusese pusă în discuţie. Faptul că „tribunalul a admis excepţia autorităţii de lucru judecat analizând temeinicia acesteia atât prin prisma sentinţei civile nr. 822 din 27 septembrie 2004, cât şi prin cea a sentinţei nr. 10855 din 04 noiembrie 1994", astfel cum susţine recurentul, nu înlătură constatarea instanţei de apel referitoare la nepunerea în discuţie a excepţiei cu privire la una dintre cele două hotărâri judecătoreşti. Ceea ce s-a imputat primei instanţe a fost tocmai faptul că s-a pronunţat cu privire la autoritatea de lucru judecat vizând ambele sentinţe, deşi excepţia fusese pusă în discuţie doar cu privire la una dintre acestea.

În al treilea rând, acest aspect este lipsit de importanţă în această fază procesuală, de vreme ce instanţa de apel a analizat ea însăşi condiţiile autorităţii de lucru judecat din perspectiva ambelor hotărâri, urmând a fi examinate în continuare susţinerile comune ambilor recurenţi cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor legale în această materie.

În acest sens, se constantă că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1201 C. civ., reţinând că nu sunt întrunite cerinţele incidenţei autorităţii de lucru judecat a sentinţelor nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi nr. 822/2004 a Tribunalului Bucureşti.

Cu privire la sentinţa civilă nr. 10855/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a constatat că nu este întrunită cerinţa identităţii de părţi, deoarece în litigiul respectiv, calitatea de pârât a aparţinut Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, iar în prezenta cauză au fost chemaţi în judecată pârâţii Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Instanţa de apel a reţinut că în litigiul anterior Consiliul Local al Municipiului Bucureşti nu a putut avea decât calitatea de reprezentant al Municipiului Bucureşti, motivându-şi această concluzie pe dispoziţiile art. 120 din Constituţia României din 8 decembrie 1991, prin care au fost consacrate principiile autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice şi pe dispoziţiile cuprinse iniţial în Legea nr. 69/1991, iar apoi în Legea nr. 215/2001, legi prin care aceste principii au fost dezvoltate.

Reţinând că unităţile administrativ teritoriale (comunele, oraşele şi judeţele) au fost declarate persoane juridice de drept public, având un patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, iar consiliile locale sau judeţene, precum şi primarii sau, după caz, preşedinţii consiliilor judeţene funcţionează ca autorităţi ale administraţiei publice locale, respectiv sunt doar organele persoanei juridice, structurile deliberative şi executive prin care comuna, oraşul sau judeţul participă în nume propriu la raporturile juridice de drept public sau privat, după caz, ca titular de drepturi şi obligaţii proprii, instanţa de apel a conchis în sensul că actele procesuale ale Consiliului Local al Municipiului Bucureşti din cadrul litigiului anterior ar putea reprezenta cel mult, actele Municipiului Bucureşti, persoană juridică distinctă de Statul Român, în temeiul prevederilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi juridice.

În prezentul recurs, recurenta pârâtă Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat nu formulează critici argumentate din punct de vedere juridic cu privire la raţionamentul instanţei de apel şi modul în care a aplicat şi a interpretat dispoziţiile constituţionale şi cele în materia organizării administraţiei publice locale.

Singura susţinere în recurs este aceea că, deşi pârât era Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, acesta stătea în proces pentru apărarea dreptului de proprietate publică a Statului Român, deoarece imobilul revendicat era proprietatea publică a statului. Recurenta pârâtă nu arată care ar fi temeiul juridic al unei eventuale reprezentări a Statului Român de către Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Recurenta, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocoteşte practic existenţa judecăţii anterioare, repunând în discuţia instanţei de recurs problema identităţii de părţi, ca element al autorităţii de lucru judecat, fără vreo referire la motivele pe larg expuse de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei sale.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel, prin raportare la cele reţinute de instanţă în motivarea acestei hotărâri.

De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, cu referire problema identităţii de părţi între procesul anterior şi cel pendinte.

Argumentul că bunul nu era în proprietatea Municipiului Bucureşti, invocat de recurentă, putea pune, eventual, problema calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Bucureşti în procesul anterior, însă nicidecum nu poate conferi acestei autorităţi locale aptitudinea de a reprezenta statul în proces.

Susţinerile recurentului pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, referitoare la calitatea cedenţilor de succesori în drepturi ai moştenitorilor fostei proprietate, precum şi opozabilitatea faţă de aceştia a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare, sunt străine de motivele reţinute de instanţa de apel în respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.

Astfel instanţa de apel nu a reţinut lipsa identităţii de părţi în privinţa reclamanţilor, pentru a se justifica vreun interes al recurentului pârât de a face astfel de susţineri în recurs. Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 10855 din 04 noiembrie 1994, că nu există identitate între pârâţii chemaţi în judecată. Acest aspect nu a fost criticat în vreun fel în recurs de către pârâtul Statul Român, iar afirmaţia generică în sensul că există identitate de părţi, obiect şi cauză, nu echivalează cu o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi supusă cenzurii instanţei de recurs, în lipsa unor argumente juridice care să combată teza instanţei de apel.

Instanţa de apel a mai reţinut că sentinţa civilă nr. 10855 din 4 noiembrie 1994 şi-a pierdut puterea executorie în anul 2006, ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a executării sale silite de 10 ani, reglementat de art. 405 alin. (1) teza finală C. proc. civ.

Recurenta Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat susţine în motivarea recursului că: "Instanţa nu face dovada că asupra prescripţiei nu a intervenit unul din cazurile ce suspendă cursul prescripţiei sau unul din cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei reglementate de art. 405¹ şi art. 405² C. proc. civ."

Întrucât înalta Curte nu poate identifica vreun temei de drept care ar putea conferi instanţei de judecată rolul de "a face dovezi", se poate interpreta cel mult că recurenta a intenţionat să impute instanţei de apel faptul că nu a dat dovadă de rol activ pentru a imagina vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei executării silite. Or, nefiind vorba de motive sau excepţii de ordine publică, invocarea unor asemenea cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei trebuia făcută de pârâţi, pe cale de apărare, deoarece dreptul la apărare trebuie exercitat de partea interesată, iar rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului egalităţii părţilor în procesul civil.

Lipsa unei reglementări exprese a raportului dintre prescripţia executării silite a unei hotărâri judecătoreşti şi puterea de lucru judecat, sau împrejurarea că art. 1201 C. civ. nu prevede posibilitatea ca autoritatea de lucru judecat să fie limitată sau pierdută în cazul intervenirii prescripţiei, nu înlătură posibilitatea analizării raportului dintre cele două atribute ale hotărârii judecătoreşti, executorialitatea şi puterea de lucru judecat, care deşi sunt diferite, sunt totuşi interdependente şi se influenţează.

Astfel, în cazul în care s-ar considera că puterea lucrului judecat persistă chiar şi în situaţia în care hotărârea judecătorească nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe cale silită ca efect al prescripţiei extinctive, s-ar ajunge la lipsirea creditorului de posibilitatea de a se prevala tocmai de acest efect important al hotărârii, respectiv autoritatea de lucru judecat, de vreme ce nu şi-ar mai putea valorifica drepturile recunoscute.

Acest inconvenient este înlăturat în cazul în care se consideră că puterea lucrului judecat se pierde odată cu caracterul executoriu al hotărârii, deoarece astfel se dă posibilitatea creditorului, în măsura în care dreptul la acţiunea în realizare nu s-a prescris, să introducă o nouă cerere în vederea obţinerii unui nou titlu executoriu şi în cadrul căreia hotărârea anterioară să servească doar ca mijloc de probă.

În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 822/2004 a Tribunalului Bucureşti, înlăturată de instanţa de apel cu motivarea că prin această sentinţă nu s-a soluţionat fondul, recurenta pârâtă susţine că admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu înlătură autoritatea de lucru judecat, deoarece excepţia inadmisibilităţii nu este prevăzută ca excepţie ca atare, ci este o apărare de fond, care rezultă din cercetarea fondului. Şi recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti critică decizia din apel din această perspectivă.

Nici această critică nu poate fi primită. Chiar dacă prin sentinţa menţionată s-a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare cu motivarea că imobilul este supus dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ulterior acelei hotărâri a intervenit, ca element nou în ordinea juridică, decizia nr. 33/2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, decizie care, la data pronunţării hotărârii primei instanţe în prezentul litigiu era publicată în M. Of. al României şi, deci, era obligatorie pentru instanţe.

Unificând practica judiciară neunitară, prin această decizie, înalta Curte a stabilit că nu în toate situaţiile existenţa Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această ipoteză, înalta Curte a stabilit că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.

Având în vedere că aceste aspecte, care ţin de fondul prezentului litigiu, nu au fost verificate în litigiul finalizat prin sentinţa civilă nr. 822/2004 a Tribunalului Bucureşti, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat a acelei hotărâri.

Susţinerile recurentei Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", situate în partea finală a memoriului de recurs, referitoare la faptul că imobilul se află în proprietatea statului şi în administrarea Regiei, că a fost expropriat în temeiul Decretului nr. 34/1974 şi că are destinaţie specială, reprezintă chestiuni de fapt ce urmează a fi avute în vedere de instanţa de rejudecare.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâţi, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 170A din 12 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1396/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1672/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1366/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1392/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1393/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1396/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 1672/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 1675/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1676/2013. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1759/2013. Civil