ICCJ. Decizia nr. 1759/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1759/2013
Dosar nr. 1095/117/2012
Şedinţa publică din 28 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.V.M. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 116.688 lei şi dobânda legală aferentă, calculată de la momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, invocând faptul că procedura prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 este imprevizibilă şi nesigură.
În şedinţa publică din data de 6 aprilie 2012 Tribunalul Cluj a pus în discuție excepţia inadmisibilităţii raportat la decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Prin sentinţa civilă nr. 328 din 06 aprilie 2012, pronunţată de Tribunalul Cluj, s-a admis excepţia inadmisibilităţii și s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia de restituire nr. 2012 din 9 iunie 2006, Primarul Municipiului Dej a restituit în natură în favoarea reclamantei terenul înscris în C.F. x în suprafaţă de 416 mp, aprobându-se acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie demolat şi diferenţa de teren în suprafaţă de 1.084 m.p., imobil expropriat situat în Dej, strada Ecaterina Teodoroiu.
Împotriva acestei dispoziţii reclamanta a formulat plângere, care a fost admisă în parte de către Tribunalul Cluj, prin Sentinţa civilă nr. 443 din 6 iunie 2007, în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 1500 mp şi acordării despăgubirilor pentru construcţia expropriată şi demolată, în sumă de 116.688 lei, conform expertizei judiciare efectuate în cauză.
Hotărârea a fost modificată în apel doar în ceea ce priveşte restituirea în natură, aşa cum rezultă din decizia civilă nr. 232/ A din 19 septembrie 2008 pronunţată în Dosar nr. 6096/117/2006 de Curtea de Apel Cluj.
Prin demersul judiciar iniţiat, reclamanta a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata directă a despăgubirilor, invocând faptul că procedura prevăzută de Titlul VII al legii nr. 247/2005 este imprevizibilă şi nesigură.
Tribunalul a apreciat că este incidentă în cauză decizia nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului, pe temeiul dreptului comun, sunt inadmisibile.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.V.M.
În motivare a arătat că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei şi s-a pronunţat doar pe excepţia ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Apelanta a susținut că decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție încalcă dispozițiile art. 20 din Constituţia României privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
S-a dovedit în fața primei instanțe că există neconcordanţe între Legea specială nr. 247/2005 şi reglementările europene, astfel că se impune atragerea răspunderii Statului Român, prin organele sale cu atribuţii directe în procedura de restituire, respectiv Ministerul Finanţelor Publice şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este izvor de drept şi ca atare nu poate fi considerată mai presus de reglementările internaţionale, de Convenţia Europeană în materie şi practica Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin decizia nr. 81/ A din 14 septembrie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins apelul formulat de reclamantă, ca nefondat.
În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut, raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, în special, la hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu împotriva României, că statul are posibilitatea instituirii unei proceduri obligatorii de urmat în ceea ce privește acordarea de reparații pentru imobilele preluate în mod abuziv şi, ca o consecinţă, se impune necesitatea urmării acestei proceduri şi doar a acesteia.
Ceea ce reiese din ansamblul motivării Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României este că statul trebuie să facă efectivă procedura de despăgubire şi că, în această procedură, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere (pct. 166), că puterile publice sunt obligate să reacţioneze în timp util (pct. 168), iar autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o largă marjă de apreciere, nu numai pentru a alege măsurile care să reglementeze raporturile de proprietate din ţară, ci şi pentru a avea la dispoziţie timpul necesar pentru punerea lor în aplicare (pct. 172).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie numai parţială nefăcând privarea de proprietate nelegitimă eo ipso în toate cazurile (pct. 175).
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1, statul are dreptul de a expropria bunuri - inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege - şi de a reduce, chiar foarte mult, nivelul despăgubirilor prin mijloace legislative (pct. 174.).
Curtea de apel a mai reținut că, dacă nu se poate garanta un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, atunci o recunoaştere a despăgubirii chiar şi în circumstanţele speţei este o compensaţie parţială iar dacă statul are dreptul de a expropria bunuri, inclusiv orice drepturi la despăgubire consfinţite de lege, atunci nu poate fi obligat tocmai la acordarea unei astfel de despăgubiri.
În considerentele deciziei recurate s-a menționat că instanța europeană mai reţine că este imperativ ca statul să ia de urgenţă măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză (pct. 228).
Acest just echilibru se referă şi la sarcina foarte importantă pe care legislaţia în materie de bunuri imobile naţionalizate o impune bugetului de stat (pct. 227).
Prin urmare, a adăuga la această sarcină nu este un argument care să ducă la admiterea prezentei acţiuni mai ales că în aceeaşi hotărâre a Curţii Europene se prevede că plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (pct. 235), ţinând seama că măsura solicitată de reclamantă este opusă măsurii plafonării sau eşalonării.
Curtea de apel nu a negat că procedura de restituire este lentă şi s-a constatat ineficienţa sistemului de restituire şi în special întârzierea înregistrată în procedura de plată a despăgubirii, dar acest aspect duce doar la obligarea statului la a face eficient sistemul de despăgubiri, iar nu la obligarea plății unei despăgubiri pentru neîndeplinirea acestei obligaţii, care în final nu ar duce decât la înfrângerea echilibrului între diferitele interese în cauză (pct. 228), prezenta acţiune a reclamantei nefiind o acţiune prin care procedura de despăgubire să fie făcută efectivă.
Instanța de apel a avut în vedere și incidenţa în cauză a deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în recursul în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, prin care s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Protocolul nr. 1 şi ale art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sunt inadmisibile.
S-a mai reținut în considerentele deciziei și faptul că nu este posibilă plata pe calea dreptului comun a despăgubirilor stabilite în procedura specială reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007. În speţă creanţa este stabilită în favoarea reclamantei prin procedura Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent revine exclusiv Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în acest sens dispunând şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2007.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta S.V.M., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În susţinerea acestor motive de recurs se arată că instanţele de fond şi de apel au încălcat prevederile art. 20 din Constituţia României în ceea ce priveşte aplicarea cu prioritate a prevederilor internaţionale în materia drepturilor omului.
Recurenta face trimitere la decizia nr. 5298 din 15 octombrie 2010 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se reţine contrarietatea legii naţionale în raport cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi necesitatea atragerii răspunderii directe a statului prin organele sale implicate în procedura de restituire.
Se mai susţine că decizia recurată este nelegală deoarece reţine că potrivit deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunile directe împotriva statului sunt inadmisibile. Or, dispoziţiile oricăror decizii trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia, neputând fi acceptat niciun argument contrar dispoziţiilor constituţionale.
În raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicate de recurentă în cererea de recurs, se constată că aceste texte legale sunt invocate formal, întrucât din dezvoltarea motivelor de recurs nu reiese vreo critică referitoare la calitatea motivării deciziei recurare, nici care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat.
În lipsa unor critici care să se încadreze în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitate de a cenzura decizia instanţei de apel din această perspectivă.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în care se pot încadra criticile invocate de recurentă, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 20 din Constituţia României în ceea ce priveşte aplicarea cu prioritate a prevederilor internaţionale în materia drepturilor omului nu poate fi primită.
Recurenta nu invocă argumente contrare raționamentului instanței de apel, raportat la modul de valorificare în speță a jurisprudenței instanței europene, ci susține doar că s-au încălcat dispozițiile Constituționale.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”. În aplicarea acestui text constituțional, instanța de judecată trebuie să verifice dacă există neconcordanțe între legea internă și reglementările internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar în cazul constatării unor astfel de neconcordanțe, să aplice cu prioritate reglementările internaționale.
Or, tocmai în acest mod a procedat instanța de apel, care a verificat pretinsa neconcordanță între legea internă în materia reparațiilor acordate de stat pentru imobilele preluate abuziv și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului. După o analiză detaliată a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și în aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a ajuns la concluzia că procedura de restituire prevăzută de legea internă nu este contrară Convenției.
Decizia nr. 5298 din 15 octombrie 2010 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocată de recurentă ca practică judiciară, nu poate fi avută în vedere, deoarece este o hotărâre anterioară unificării practicii judiciare interne, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Nici critica indirectă la adresa deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acesta ar fi contrară Constituției, nu poate fi primită.
În conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.” Deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii reprezintă principala modalitate prin care instanţa supremă îndeplineşte atribuţia constituţională de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Art. 3307 alin. (4) C. proc. civ. prevede caracterul obligatoriu al acestor decizii de la data publicării lor în M. Of. al României. Instanţele trebuie să se conformeze interpretării legii realizate de către instanţa supremă, în caz contrar, o hotărâre pronunţată cu încălcarea soluţiilor stabilite prin deciziile pronunţate în procedura recursului în interesul legii, fiind nelegală, cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Nici Constituția și nici reglementările cu forță juridică infra-constituțională nu prevăd posibilitatea și procedura de verificare a constituționalității unei decizii pronunțate în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Chiar și în ipoteza în care s-ar accepta punctul de vedere potrivit căruia controlul constituţionalităţii actelor juridice emise de instanţele judecătoreşti, cum este și decizia în interesul legii, se efectuează de către instanța de judecată care este pusă în situația să aplice acea decizie, în speță, se constată că recurenta nu motivează pretinsa contrarietate a deciziei nr. 27/2011 în raport cu Legea fundamentală. În motivarea recursului se susține că dispozițiile oricăror decizii trebuie să fie în concordanță cu Constituția, neputând fi acceptat nici un argument contrar dispozițiilor constituționale, ceea ce constituie o simplă afirmație, neargumentată juridic.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei a fost respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V.M. împotriva deciziei nr. 81/ A din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1676/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1764/2013. Civil → |
|---|
