ICCJ. Decizia nr. 1591/2013. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1591/2013
Dosar nr. 24594/3/2010*
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2010, sub nr. 24594/3/2010, reclamanta Parohia „P.N." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului situat în Bucureşti, str. P.N. nr. 47A, sector 2 în suprafaţă totală de 2161m.p. şi dreptul de proprietate dobândit prin accesiune asupra construcţiilor identificate şi delimitate pe acest teren conform raportului de expertiză care urmează să fie administrat în cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 449 din 17 martie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis acţiunea reclamantei Parohia „P.N." în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi s-a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2162,40 m.p. situat în Bucureşti, iar prin accesiune a dobândit şi proprietatea asupra construcţiilor aflate pe teren.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a apreciat că reclamanta a exercitat o posesie utilă, paşnică şi publică asupra imobilului de peste 30 de ani, iar pârâtul are calitate procesuală pasivă în baza Legii nr. 455/2006.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin Decizia civilă nr. 895 A din 12 decembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Sentinţei civile nr. 449 din 17 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă Parohia „P.N.".
În motivarea hotărârii, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Cu privire la citarea părţilor s-a constatat că citarea cumulativă şi printr-un ziar de largă răspândire şi publicarea în M. Of. se dispune doar în cazul în care procesul se poartă cu „persoanele interesate", nu şi cu autorităţile, ipoteze distincte prevăzute de alin. (2) al articolului unic din Legea nr. 455/2006.
În legătură cu calitatea procesuală a pârâtului s-a constatat că autoritatea locală, în speţă Municipiul Bucureşti, reprezentată de Primarul General este chemată să stea în judecată nu doar prin prisma dispoziţiilor generale prevăzute de Legea nr. 455/2006, cum a reţinut judecătorul fondului, ci şi prin prisma prevederilor art. 83 alin. (3) şi art. 86 din Legea nr. 215/2001 referitoare la competenţele autorităţii locale a Municipiului Bucureşti.
Pe fondul cauzei s-a reţinut că posesia paşnică, publică şi sub nume de proprietar a fost exercitată de către reclamantă pe o perioadă de peste 30 ani conform declaraţiei de martori (pag. 36-37 dosar fond) şi a documentelor depuse la dosar şi necontestate (pag. 8-14 dosar fond) sau necombătute, probatoriu administrat de către reclamantă.
Critica privind edificarea construcţiilor de pe teren, cu sau fără autorizaţie este nerelevantă în speţă, motivat de faptul că prin hotărârea fondului s-a statuat asupra proprietăţii construcţiilor şi nu asupra caracterului licit sau nelicit al ridicării lor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.
Motivarea recursului se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
În acest sens se susţine că în mod greşit Curtea de Apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de împrejurarea că nu s-a dovedit în nici un fel faptul că terenul în litigiu ar face parte din domeniul privat al Municipiului Bucureşti. Întrucât calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în acel raport juridic, ceea ce nu se regăseşte în speţă, se impune admiterea excepţiei invocate şi respingerea acţiunii.
Mai mult, se arată că singura instituţie care ar avea calitate în prezenta cauză ar fi Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
În mod asemănător, pe capătul de cerere privind accesiunea imobiliară, în principal, trebuia să se reţină că pârâtul nu avea calitate procesuală pasivă, iar în secundar, că această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se încadrează în prevederile art. 489 C. civ.
Se invocă, în continuare, inadmisibilitatea acţiunii reclamantei având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant şi O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
În toate cazurile, cererile de retrocedare a imobilelor prevăzute la alin. (1) din actul normativ menţionat, se pot depune la Comisia specială de retrocedare, prevăzută de această ordonanţă de urgenţă, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a acesteia. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau de retrocedare.
Se arată că nu este încălcat accesul liber la justiţie al reclamantului prin excepţia invocată, deoarece legea specială are o procedură aparte şi acest act normativ reglementează şi în prezent.
Mai mult, pentru a putea face obiectul uzucapiunii imobilul trebuie să fie susceptibil de posesie utilă, fiind necesar în acelaşi timp să nu fie scos din comerţ, având în vedere dispoziţiile art. 1844 C. civ.
Faţă de aceste dispoziţii legale, rezultă că numai bunurile imobile proprietate privată, indiferent de titular, pot fi dobândite prin uzucapiune, prevederile legale amintite, coroborându-se cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
Având în vedere toate aceste motive, se susţine că termenul de prescripţie asupra terenului putea să înceapă să curgă după anul 1991. În consecinţă, în mod greşit s-a apreciat la instanţa de fond că uzucapiunea de 30 de ani s-a activat în cazul imobilului în litigiu.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că nu este fondat, urmând să îl respingă, pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte susţinerea privind inadmisibilitatea demersului reclamantei, dedusă din aplicarea principiului specialia generalibus derogant şi din împrejurarea că există un act normativ special (O.U.G. nr. 94/2000), Înalta Curte constată că nu este întemeiată, deoarece, în speţă, astfel cum a fost formulată acţiunea, nu este vorba de solicitarea de retrocedare a unor imobile - ceea ce ar presupune ca reclamanta să deţină în patrimoniu dreptul de proprietate, dar bunul să-i fi ieşit din posesie prin preluarea abuzivă de către stat, ci de pronunţarea unei hotărâri vizând recunoaşterea dobândirii dreptului de proprietate, ca efect al uzucapiunii şi, respectiv, al accesiunii imobiliare.
Asemenea hotărâri, deşi bazate pe fapte juridice anterioare - faptul posesiei şi, în mod corespunzător, al edificării construcţiei - au sub aspectul dovedirii dreptului, efect constitutiv în patrimoniul celui care le pretinde, căci în absenţa invocării lor şi a constatării de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor legale, cel care se prevalează de existenţa uzucapiunii sau accesiunii nu-şi poate demonstra dreptul de proprietate.
Rezultă că cererea în retrocedarea unui lăcaş de cult şi cea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune sau accesiune au finalităţi diferite, astfel încât nu se poate pune problema raportului dintre norma specială şi cea generală, pentru a se trage concluzia inadmisibilităţii demersului judiciar al reclamantei.
Referitor la critica vizând calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, Înalta Curte constată că această autoritate stă în judecată în temeiul Legii nr. 455 din 6 decembrie 2006 pentru stabilirea unor măsuri privind acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România, care în alin. (2) al articolului unic prevede că, acţiunile şi cererile în justiţie formulate de cultele religioase recunoscute din România pentru constatarea, în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, se soluţionează, potrivit legii, în contradictoriu cu autorităţile şi alte persoane interesate.
Prin urmare, calitatea procesuală pasivă a recurentului pârât Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General, este pe deplin justificată de norma legală menţionată, care constituie temeiul juridic al acţiunii deduse judecăţii.
Totodată, articolul unic al Legii nr. 455 din 6 decembrie 2006 face trimitere la constatarea, în condiţiile legii, a dobândirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate, de către cultele religioase recunoscute din România, asupra construcţiilor şi terenurilor aferente sau terenurilor libere situate în intravilanul localităţilor.
Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, s-a dat posibilitate lăcaşelor de cult să promoveze în instanţă astfel de acţiuni, în condiţiile în care sunt îndeplinite cerinţele codului civil.
Prin acţiunea formulată intimata reclamantă Parohia „P.N." a solicitat să se constate că a dobândit, prin uzucapiune, titlul de proprietate asupra terenului şi prin accesiune asupra construcţiilor identificate şi delimitate pe acest teren, menţionat expres în acţiune, cu privire la temeiul juridic pe care şi-a întemeiat cererea, arătând că acesta îl constituie dispoziţiile art. 1846, 1847 C. civ., art. 496 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 455/2006.
În speţă, în dovedirea stării de fapt au fost administrate probe cu înscrisuri, martori şi expertiză tehnică, din care a rezultat că reclamanta a folosit imobilul teren în mod public, continuu, paşnic, netulburat şi ca adevărat proprietar, de peste 30 de ani, că imobilul în litigiu are împrejmuiri solide, fiind înconjurat de vecinătăţi stabile, că se află pe amplasamentele indicate în acţiune, pe acest teren existând edificiile (biserică şi clopotniţă) care au fost menţionate în cerere şi pentru care sunt îndeplinite condiţiile accesiunii imobiliare.
În consecinţă, au apreciat în mod judicios instanţele anterioare că acţiunea formulată de reclamantă este admisibilă, având în vedere că prescripţia achizitivă este unul din mijloacele de dobândire a dreptului de proprietate, iar în cauză au fost îndeplinite dispoziţiile art. 1890 C. civ. - animus şi corpus, posesia fiind utilă şi exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, sub nume de proprietar.
De asemenea, accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra construcţiilor, în cauză fiind îndeplinite dispoziţiile art. 494 C. civ., construcţiile fiind ridicate de reclamantă cu bună credinţă pe terenul în litigiu.
În consecinţă, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Codului civil, nefiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva Deciziei civile nr. 895A din 12 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1587/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1626/2013. Civil. Acţiune în revendicare.... → |
|---|
