ICCJ. Decizia nr. 1631/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1631/2013
Dosar nr. 782/2/2012
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 14193/299/2007, reclamantul B.R. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, Bo.R. şi Bo.E., solicitând instanţei să constate că apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, str. M., nr. 3, compus din 3 camere, hol, vestibul, bucătărie, culoar, baie, W.C., cămară, verandă, mansardă, boxă, pivniţă, subsol, în suprafaţă utilă de 119,16 mp, reprezentând o cotă indiviză de 38% şi terenul aferent în suprafaţă de 54,24 mp. situat sub construcţie au fost preluate de stat fără titlu şi să fie obligaţi pârâţii Bo.R. şi Bo.E. să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul.
Pârâţii Bo.R. şi Bo.E. au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională solicitând obligarea reclamantului la plata sumei de 25.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentului în litigiu şi acordarea dreptului de retenţie.
Totodată au formulat cerere de chemare în garanţie a municipiului Bucureşti şi Ministerului Finanţelor Publice pentru plata preţului reactualizat.
Prin Sentinţa civilă nr. 6453 din 11 mai 2009 instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La rândul său, Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sector 1, conflictul fiind soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 53 din 19 august 2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a stabilit competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 1049 din 2 iunie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 31137/3/2009, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea principală, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională, au fost respinse ca neîntemeiate cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii reclamanţi Bo.R. şi Bo.E. în contradictoriu cu municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice şi a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva S.C. H.N. S.A.
Analizând probele administrate în cauză tribunalul a procedat la analiza comparativă a celor două titluri exhibate de părţi, respectiv a contractului încheiat în 1926 de autorul reclamantului, unit cu certificatele de moştenitor, cu contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, acordând preferabilitate celui din urmă în temeiul art. 18 lit. c) şi art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care, în conformitate cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezintă legea aplicabilă în cauzele ce au ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv şi arătate la art. 2 din lege.
S-a constatat că prin Sentinţa civilă nr. 9113/2004 nu i s-a recunoscut reclamantului dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, restituirea având ca obiect încăperile de la mansardă şi podul, precum şi cota indiviză de 72,76 din terenul în suprafaţă de 236 mp aferent imobilului. Prin urmare, s-a constatat că reclamantul nu deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Pe de altă parte, titlul pârâţilor nu a fost anulat în termenul şi cu procedura prevăzută la art. 45 din Legea nr. 10/2001, astfel că nevalabilitatea titlului statului nu mai poate produce efecte, acest aspect fiind prevăzut oricum la art. 2 din lege.
Faţă de considerentele reţinute tribunalul a respins acţiunea principală ca neîntemeiată, precum şi cererea reconvenţională, având în vedere că apartamentul, cu îmbunătăţirile aduse de pârâţii-reclamanţi, rămâne în patrimoniul lor.
Au fost respinse şi cererile de chemare în garanţie formulate, având în vedere că acestea sunt întemeiate numai în măsura în care pârâţii ar fi deposedaţi de bun.
Prin Decizia civilă nr. 136A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondate, apelul principal formulat de apelantul-reclamant B.R. şi cererea de aderare la apelul principal formulată de apelanţii-pârâţi Bo.R. şi Bo.E.
În motivarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că, indiscutabil, dreptul apelantului-reclamant asupra imobilului în litigiu este preferabil titlului apelanţilor pârâţi, care provine de la stat, în condiţiile în care titlul statului, constituit de Decretul nr. 92/1950, a fost deja apreciat ca nefiind valabil prin Sentinţa civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004 a Judecătoriei sectorului 1 şi este declarat prin dispoziţia expresă a legii - art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 - ca reprezentând o modalitate de preluare abuzivă.
Însă, în acord cu conţinutul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, constatarea preferinţei titlului autorului apelantului-reclamant nu este suficientă pentru a conduce şi la admiterea acţiunii în revendicare împotriva chiriaşilor cumpărători ai imobilului revendicat, în temeiul Legii nr. 112/1995, impunându-se a se examina şi celelalte criterii menţionate în decizia de recurs în interesul legii.
Însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în mod explicit în Decizia sa nr. 33/2008 că, în cauze similare celei de faţă, nu se poate face aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codului civil, cu ignorarea prevederilor Legii nr. 10/2001, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.
Sub aspectul incidenţei în cauză a Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că persoanele îndreptăţite pot obţine restituirea în natură a imobilului doar în condiţiile constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, potrivit art. 45 alin. ultim, în caz contrar putând obţine, în temeiul acestei legi doar despăgubiri băneşti, după cum prevede art. 18 lit. c) din lege.
Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3 805/29123 din 25 martie 1997, nesupus unei contestări valabile şi neanulat pe calea demersului judiciar oferit de art. 45 din Legea nr. 10/2001, se bucură de prezumţia de legalitate şi confirmă existenţa în patrimoniul apelanţilor pârâţi, cu titlu actual, a dreptului de proprietate asupra apartamentului 2 din imobilul situat în Bucureşti, str. M. nr. 3, sector 1.
Apelantul-reclamant nu mai poate astăzi ridica nici pe cale incidentală obiecţii de nevalabilitate a titlului de dobândire aparţinând apelanţilor pârâţi Bo.R. şi Bo.E., contestările venite din partea apelantului reclamant, menite să evidenţieze potenţiale cauze de ineficacitate a titlului deţinut de apelanţii pârâţi asupra apartamentului revendicat, nu pot fi analizate şi avute în vedere în soluţionarea prezentei acţiuni, întrucât eludează dispoziţia imperativă a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul nu se află în situaţia de a reclama prin cererea sa protecţia unui „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie întrucât nu deţine în patrimoniul său acest „bun" cu titlu actual.
Reclamantul nu deţine nici o hotărâre de restituire în natură a bunului ori vreo recunoaştere de această natură şi forţă a dreptului de proprietate asupra apartamentului 2 pe care l-a revendicat, Sentinţa civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 7483/2004 conţinând soluţia de respingere a acţiunii în revendicare a acestui apartament pentru motivul introducerii sale împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pârâţii deţin un bun dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în temeiul unui contract care s-a consolidat în virtutea legii, prin necontestarea sa valabilă şi neanularea lui pe calea acţiunii reglementată de art. 45 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel că aceştia deţin în patrimoniul lor „un bun actual" în sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, care se impune a fi protejat.
În privinţa criticii de nepronunţare a primei instanţe asupra nevalabilităţii titlului de preluare al statului, instanţele judecătoreşti s-au pronunţat deja prin Sentinţa civilă nr. 9113 din 23 noiembrie 2004, astfel încât o nouă statuare asupra acestui aspect în pricina de faţă nu mai era necesară.
În privinţa cererii apelanţilor-pârâţi de aderare la apelul principal, modul de soluţionare a acestuia din urmă are drept consecinţă păstrarea hotărârii primei instanţe ca legală, inclusiv în privinţa soluţiilor date cererilor reconvenţionale şi de chemare în garanţie formulate în cauză de pârâţii reclamanţi.
Împotriva menţionatei decizii a declarat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-reclamant B.R. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-au arătat următoarele:
Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit Decizia nr. 33 în interesul legii din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că solicitarea sa de a obţine bunul preluat de către stat nu se întemeiază pe un bun actual şi nici pe o speranţă legitimă.
Legea nr. 112/1995 este incidentă doar în situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel că dobândirea bunului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor acestei legi, situaţie faţă de care intimaţii-pârâţi sunt de fapt cei care nu au un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă şi nici „o speranţă legitimă".
O acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului constituie premisa restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, faţă de care autorii reclamantului nu şi-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr. 92/1950 neproducând nici un efect juridic, constatarea nevalabilităţii titlului statului fiind statuată astfel cu putere lucrului judecat, prin Sentinţa civilă nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Or, recunoaşterea de către instanţă a nevalabilităţii titlului statului, statuată cu putere de lucru judecat, are drept consecinţă stabilirea cu efect retroactiv a valabilităţii neîntrerupte a titlului autorului reclamantului şi a faptului că dreptul de proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului acestuia şi s-a transmis, prin succesiune legală, către reclamant.
Este de necontestat faptul că reclamantul deţine un „bun" în sensul Convenţiei europene a drepturilor omului, având în vedere şi cauza Păduraru împotriva României.
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Gingis împotriva României a reţinut că, dacă în considerentele unei sentinţe prin care instanţa a respins acţiunea în revendicare, s-a statuat că naţionalizarea apartamentului a fost ilegală, constatare care nu a fost infirmată de o instanţă superioară, are ea efect recunoaşterea, în mod indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra bunului în cauză.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că vânzarea de către stat a bunului unor terţi de bună-credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, constituie o privare de bun, contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (cauza Străin contra României).
Prin urmare, în concursul dintre reclamant şi pârâţi, instanţele anterioare erau datoare să constate că reclamantul se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat, cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat.
Ambele instanţe, de fond şi de apel, au dat o greşită soluţionare a acţiunii în revendicare prin înlăturarea procedeului comparării de titluri şi acordarea preferinţei dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Deşi s-a făcut vorbire de aplicabilitatea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, cu privire la acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin echivalent, s-a omis însă a se preciza că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, invocată în apărare, nu are relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 cu consecinţa că se impune a se constata „preferabilitate bunului" reclamantului faţă de „bunul" subdobânditorilor de bună-credinţă, în absenţa oricărei posibilităţi reale de despăgubire a proprietarului, conferite prin legea naţională, în situaţia în care ar urma procedura anume prevăzută de legea specială.
Accesul la justiţie oferit de Legea nr. 10/2001 este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului subsemnatului către chiriaşi.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, cât şi de cauza Atanasiu împotriva României, pusă în discuţia părţilor, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi argumentul hotărâtor pentru care instanţa de apel a respins apelul principal a fost nedovedirea de către reclamant a deţinerii unui bun actual în accepţiunea dată acestei noţiuni de jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, exprimată în cauza pilot Atanasiu împotriva României, probă impusă prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, criticile din recurs se axează pe alte aspecte referitoare la modul de aplicarea a Legii nr. 10/2001 şi pe jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului anterioară cauzei Atanasiu.
Instanţa de apel, în aplicarea Legii nr. 10/2001, a considerat că titlul reclamantului este preferabil titlului pârâţilor deoarece provine de la un neproprietar, ca urmare a constatării, în mod irevocabil într-un alt proces, finalizat prin Sentinţa civilă nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, (astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 732/2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin respingerea recursului conform Deciziei civile nr. 1228/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă), a nevalabilităţii titlului statului cu privire la întregul imobil situat în Bucureşti, str. M., nr. 3, însă această preferabilitate a fost înlăturată de constatarea absenţei în patrimoniul reclamantului a unui bun actual cu privire la apartamentul nr. 2 din acest imobil, care nu a fost restituit în natură reclamantului în cadrul procesului anterior menţionat, întrucât fusese vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.
Deoarece contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de către pârâţi, nu a fost constatat nul (reclamantului fiindu-i perimată cererea formulată în acest sens, prin Sentinţa civilă nr. 7338/2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti), valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuţie, titlul de proprietate al pârâţilor consolidându-se şi, împreună cu deţinerea posesiei, constituind un bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte titlul reclamantului, acestuia i s-a recunoscut preluarea bunului fără titlu, în temeiul Sentinţei civile nr. 9113/2004 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, dată la care era în vigoare art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, potrivit căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
Chiar şi art. 2 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, deşi recunoaşte caracterul retroactiv al dobândirii proprietăţii, condiţionează exercitarea acestui drept de primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001. Or, reclamantul nu a dovedit primirea unei hotărâri judecătoreşti sau decizii de restituire a apartamentului nr. 2.
Sub acest aspect, în cauza Atanasiu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost mult mai concretă raportat la deciziile sale anterioare, subliniind ideea că, pentru a exista o valoare patrimonială, nu este suficient ca legea să consacre un drept de care beneficiază reclamantul, fiind necesar şi ca instituţiile competente potrivit dreptului intern să constate că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de dreptul consacrat prin lege. De aceea, jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în recurs apare ca rămasă fără relevanţă.
În aceeaşi cauză, Atanasiu împotriva României, s-a stabilit că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraful 140).
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Întrucât o astfel de hotărâre judecătorească nu există, nici o altă critică adusă de recurent nu poate suplini această lipsă şi nu îi poate acorda reclamantului preferabilitate în acţiunea în revendicare formulată în prezenta cauză. Aceasta întrucât, în Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, verificându-se admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun a imobilelor care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că o astfel de acţiune devine admisibilă numai atunci când reclamantul se prevalează la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie, ceea ce face obligatorie verificarea existenţei unui bun actual în patrimoniul reclamantului.
Pe de altă parte, preferabilitatea în acţiunea în revendicare nu se poate motiva prin faptul că Legea nr. 10/2001 nu oferă posibilitatea despăgubirii pentru apartamentele care au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, câtă vreme un astfel de temei juridic există în art. 20 alin. (2) şi (5) al Legii nr. 10/2001 unde se menţionează că „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. În situaţia imobilelor prevăzute la alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent se acordă sau, după caz, se propun prin dispoziţia motivată a primarului, respectiv a primarului general al municipiului Bucureşti".
Prin urmare, nici din acest considerent nu se poate dispune restituirea în natură a imobilului către reclamant, ca măsură reparatorie, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste argumente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe reclamant la cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON, către intimaţii-pârâţi Bo.E. şi Bo.R., la solicitarea acestora şi potrivit chitanţei din care rezultă suportarea de către intimaţii-pârâţi a cheltuielilor menţionate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.R. împotriva Deciziei nr. 136A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul reclamant la 5.000 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaţilor pârâţi Bo.E. şi Bo.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1629/2013. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1633/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
