ICCJ. Decizia nr. 1633/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1633/2013
Dosar nr. 55748/3/2010
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. 55748/3/2010, reclamanţii N.L. şi M.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce va pronunţa, să dispună obligarea acestuia la plata „valorii preţului de piaţă" a apartamentului nr. 1, parter, situat în Bucureşti, str. A.M. nr. 10, sector 1.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că mama lor, M.A., a încheiat cu C.G.M.B.-D.P.L-D.A.F.I., în baza şi cu respectarea întocmai a Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N 586 din 17 decembrie 1996, prin care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 parter, din Bucureşti, str. A.M. nr. 10, sector 1.
Prin proces-verbal de punere în posesie încheiat la data de 2 octombrie 2008, în dosarul de executare nr. 197/2008 al BEJ „E.L.", s-a pus în executare Decizia civilă nr. 58A din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 26492/3/2006 - definitivă, prin care autoarea lor era obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei A.M.D. apartamentul ocupat de aceasta în baza contractului mai sus-menţionat. Prin Decizia civilă nr. 10.298 din 22 decembrie 2009 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, a respins recursul autoarei ca neîntemeiat, hotărârea devenind astfel irevocabilă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50, dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 - astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1 /2009 - coroborat cu dispoziţiile art. 1337, 1344 C. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 199 din 1 februarie 2012 a admis cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 1.069.376 RON, reprezentând preţ de piaţă al imobilului apartament nr. 1 situat în Bucureşti, sector 1, str. A.M. nr. 10, parter şi a obligat pârâtul şi la plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, înlocuieşte acţiunea dreptului comun în materie de evicţiune.
Asupra fondului pretenţiilor reclamanţilor, s-a constatat că preţul de piaţă poate fi obţinut, potrivit art. 50 alin. (2) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, de acei cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
S-a menţionat că textul enunţat este incident şi în situaţia în care contractul încheiat de foştii chiriaşi nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puţin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice.
Este tocmai situaţia autoarei reclamanţilor care a fost obligată, prin Decizia civilă nr. 58A din 31 ianuarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 26492/3/2006, rămasă irevocabilă potrivit Deciziei nr. 10293 din 22 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie numitei A.M.D. imobilul apartament, cu menţiunea că în niciuna dintre aceste hotărâri nu s-a reţinut nerespectarea de către autoarea reclamanţilor a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la a beneficia de preţul de piaţă al imobilului, calculat potrivit standardelor internaţionale de evaluare, valoare stabilită de expert M.O. ca fiind de 1.069.376 RON, necontestată.
Prin Decizia civilă nr. 28IA din 2 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a admis apelul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, contrar argumentelor primei instanţe de fond, următoarele:
Contractul de vânzare-cumpărare nr. N586 din 17 decembrie 1996 a fost încheiat de autoarea reclamanţilor, M.A., iar prin hotărârile judecătoreşti, în urma cărora cumpărătoarea şi moştenitorii acesteia au fost evinşi, s-a statuat irevocabil că a fost încheiat cu nerespectarea legii.
În considerentele Deciziei nr. 58 din 31 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a arătat că Legea nr. 112/1995 a avut ca obiect de reglementare numai situaţia imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, semnificaţia sintagmei „cu titlu" fiind concordantă unei ipoteze concrete de transmisiune valabilă a bunului dintr-un patrimoniu în altul.
Cât timp, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista pe rolul instanţelor de judecată o acţiune având drept scop stabilirea inexistenţei titlului statului, incidenţa actului normativ sus-menţionat devenea un aspect subsecvent rezultatului final al judecăţii deja iniţiată de reclamantă.
Hotărârea judecătorească obţinută de autorii reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, prin cererea de chemare în judecată la data de 25 iulie 1996, consfinţeşte în cuprinsul ei modalitatea abuzivă de preluare în stăpânirea statului a imobilului revendicat - inaplicabilitatea prevederilor decretului de naţionalizare, ceea ce înseamnă şi inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 10293 din 22 decembrie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului împotriva deciziei Curţii de Apel, s-a reţinut că sunt nefondate şi criticile formulate de recurenta pârâtă M.A., întrucât efectul declarativ al hotărârii pronunţată în 28 mai 1997 impunea menţinerea situaţiei juridice existente la 25 iulie 1946, ceea ce însemna că pe durata procesului până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a soluţiei, imobilul revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări, însă la 17 decembrie 1996 entitatea publică deţinătoare, fără să aştepte soluţionarea procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuţie, parte integrantă a imobilului revendicat de autorul reclamantei.
Rezultă, aşadar, din considerentele celor două hotărâri judecătoreşti, că înstrăinarea imobilului în litigiu şi încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispoziţiilor art. 9 din acest act normativ.
Faţă de această situaţie juridică reţinută cu putere de lucru judecat, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 501 nu sunt aplicabile în cauză, reclamanţii putând obţine doar restituirea preţului actualizat în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În şedinţa publică de la 25 iunie 2012 s-a pus în discuţie, din oficiu, efectuarea unei expertize al cărui obiectiv să fie stabilirea preţului actualizat al imobilului, însă apelantul s-a opus încuviinţării acestei probe.
Astfel, Curtea a apreciat prevalenta principiului disponibilităţii procesului civil şi a soluţionat cauza în consecinţă.
Împotriva menţionatei decizii au declarat şi motivat recurs, în termen legal, intimaţii-reclamanţi N.L. şi M.C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că singura „solicitare" a apelantului-pârât în susţinerea apelului, astfel cum a fost precizat oral prin reprezentantul legal, a fost legată de efectuarea unei alte expertize tehnice, care să stabilească o valoare de circulaţie mai mică.
Or, în acest cadru procesual precizat în şedinţă publică, la interpelarea expresă a instanţei, tocmai în vederea lămuririi „obiectului apelului" şi reţinut ca atare prin încheierea de şedinţă din data de 25 iunie 2012, critica adusă sentinţei pronunţată de instanţa de fond este legată exclusiv de cuantumul valorii de circulaţie a imobilului acordat în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât nu s-a pus nici o clipă în discuţie o pretinsă nerespectare a legii la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, este evident că hotărârea pronunţată în soluţionarea apelului este criticabilă pentru nelegalitate, sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Încercările instanţei de a schimba concluziile reprezentantului apelantului-pârât pe fondul cauzei, doar pentru a-şi „crea" cadrul pentru promovarea unei critici ce-i aparţine în exclusivitate - pretinsa nerespectare a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de către autoarea subsemnaţilor, faţă de o pretinsă lipsă de titlu a preluării bunului ce a format obiectul cumpărării în baza acestei legi, ce ar atrage incidenţa art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege, sens în care „Curtea, din oficiu, va dispune efectuarea unei expertize tehnice de evaluare care să aibă în vedere şi preţul actualizat al imobilului...", nu sunt decât o substituire nepermisă în dreptul părţii de a-şi face precizările pe care le crede de cuviinţă.
Această „critică" aparţine doar instanţei de apel, fără a fi fost învestită în acest sens de către autorul apelului declarat în cauză, raportat şi la precizările din şedinţa din data de 25 iunie 2012 implicit, fără a fi fost pusă în dezbatere publică.
În ciuda precizării exprese a „obiectului apelului" şi a „aprecierii" apelantului-pârât „că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la valoarea de piaţă a imobilului" - precizări în limita cărora am înţeles să şi formulăm apărările în cauză, instanţa de apel a urmărit propria idee, a unei pretinse nerespectări a Legii nr. 112/1995.
Printr-o asemenea manieră de lucru, instanţa de fond a încălcat atât „principiul disponibilităţii procesului civil", cât şi dreptul la apărare, în cadrul unui proces echitabil.
Prin hotărârea pronunţată se dispune admiterea apelului declarat de apelantul-pârât statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care, aşa cum rezultă expresis verbis din însăşi cererea de apel formulat în cauză, cel care a declarat apelul este „Ministerul Finanţelor Publice", nicidecum „statul român", care nu a fost niciodată parte în acest dosar.
Lăsând deoparte faptul că din considerentele celor două hotărâri judecătoreşti nu rezultă că înstrăinarea imobilului în litigiu şi, implicit încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 „s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispoziţiilor art. 9 din acest act normativ", vă rugăm să reţineţi că principalele „argumente" desprinse din considerentele deciziei de admitere a cererii în revendicare, Decizia nr. 58 din 32 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, Dosar nr. 26492/3/2006, vizează „acţiunea în revendicare" şi sunt legate în principal de respectarea Convenţiei europene a drepturilor omului, alături de protocoalele adiţionale şi practica judiciară în materie „al căror conţinut a fost însuşit şi de România prin Legea nr. 30/1994", care „trebuie să asigure, alături de legislaţia naţională, cadrul legal pentru apărarea unor drepturi concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii".
Printr-o interpretare cu bună-credinţă a situaţiei reale a recurenţilor, susţinerea privind „inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995" nu poate fi confundată cu susţinerea „nerespectării acestei legi", situaţie ce presupune un act manifest de voinţă în acest sens, ceea ce nu a fost cazul.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motivată de împrejurarea că în cererea de apel nu s-a pus în discuţie o pretinsă nerespectare a legii la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, raportat şi la precizările făcute în şedinţa din data de 25 iunie 2012, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident deoarece din cuprinsul cererii de apel rezultă fără putinţă de tăgadă că apelantul a criticat inclusiv faptul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat cu nerespectarea legii, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 501 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.
De altfel, acestei critici intimaţii-recurenţi i-au răspuns atât prin întâmpinare, cât şi la cuvântul pe fond, în dezbaterea apelului, moment ulterior precizărilor făcute de apelantul-pârât la termenul din 26 iunie 2012, care nu pot fi considerate ca o renunţare la unele motive de apel, astfel cum încearcă să susţină recurenţii.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că, răspunzând criticilor din apel prin întâmpinare şi supunând aspectele în discuţie atât precizării, cât şi dezbaterii publice, cuvântul pe fond fiind acordat şi susţinut cu privire la integralitatea motivelor de apel, nu se poate considera că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut.
Prin urmare, dreptul la apărare al intimaţilor cu privire la acest aspect a fost respectat, nefiind fondate susţinerile recurenţilor cu privire la nepunerea în dezbatere publică a acestor aspecte şi la încălcarea dreptului lor la apărare, cât şi a dreptului la un proces echitabil.
Aprecierea reprezentantului apelantului conform căreia „recurenţii sunt îndreptăţiţi la valoarea de piaţă a imobilului, dar această valoare este prea mare" nu poate fi luată în considerare decât ca o apreciere personală a acestuia, deoarece achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului constituie un act de dispoziţie care trebuie să îmbrace forma unui mandat special, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „Recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, cum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale” iar un astfel de mandat nu a fost prezentat în cauză.
De altfel, instanţa de apel nu a avut în vedere această afirmaţie ca pe un act de dispoziţie, din moment ce a acordat cuvântul pe fond asupra tuturor motivelor de apel, iar apărările intimaţilor s-au referit la acestea.
Verificând incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt invocate două motive de nelegalitate: greşita reţinere de către instanţa de apel a nerespectării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către recurenţi şi greşita pronunţare a apelului în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, deşi statul român nu a fost parte în cauză.
Asupra primului aspect, Înalta Curte consideră că nu se poate susţine contrariul celor reţinute de către instanţa de apel, fiind evidentă greşeala primei instanţe care nu a observat dezlegarea dată problemei de drept privind respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare de către recurenţi, în calitate de chiriaşi-cumpărători.
Astfel, din considerentele Deciziei nr. 10293/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultând că entitatea publică deţinătoare a imobilului a vândut imobilul, la data de 17 decembrie 2006, fără să aştepte soluţionarea procesului început de fostul proprietar, constatare care echivalează cu încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, prin care se instituia obligaţia de a nu vinde imobilele revendicate de foştii proprietari şi de a aştepta soluţionarea procesului.
În aceste condiţii, în aplicarea art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de apel a considerat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi numai la restituirea preţului actualizat plătit pentru apartament, preţ care nu a putut fi stabilit datorită refuzului reclamanţilor de a efectua o expertiză de evaluare.
În ceea ce priveşte pronunţarea deciziei din apel în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, este adevărat că statul român nu a avut calitatea de parte în cauză, întrucât art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 stabileşte expres că „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor".
Cu toate acestea, Ministerul Finanţelor Publice a fost citat în cauză, în apel, în calitate de reprezentant al statului român, astfel încât procedura de citare a fost legal îndeplinită faţă de acesta, calitatea în care a fost citat neavând relevanţă cu privire la posibilitatea acestuia de a-şi formula apărări în cauză.
Prin citare şi prezenţa reprezentantului Ministerului Finanţelor Publice în instanţă, această instituţie a putut lua la cunoştinţă despre pretenţii formulate şi şi-a putut face apărări, în nume propriu, astfel încât nu se poate invoca vreo vătămare a drepturilor sale procesuale. Cu atât mai mult, nu poate fi susţinută lipsa de procedură cu această parte pe calea unei contestaţii în anulare.
De asemenea, pentru aceleaşi considerente, recurenţii nu pot invoca faptul că judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, pentru a obţine casarea deciziei recurate, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru aceste argumente şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.L. şi M.C. împotriva Deciziei nr. 281A din 2 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1631/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1635/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
