ICCJ. Decizia nr. 1766/2013. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1766/2013
Dosar nr. 9908/212/2009*
Şedinţa publică din 28 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 3480 din 9 iunie 2011, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor G.A., G.E., V. (G.) E. şi G.R., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, S.C. H.D.G. S.A. Bucureşti, P.M., P.C., D.G.C. şi D.R.L., a constatat nulitatea parţială a Dispoziţiei nr. 3332 din 9 decembrie 2003 emise de pârâtul Primarul Municipiului Constanţa, în favoarea pârâtei S.C. H.D.G. S.A. Bucureşti, în ceea ce priveşte atribuirea în compensare a suprafeţei de teren de 418, 68 mp, din suprafaţa totală de 525,00 mp, situată la intersecţia str. Mircea cu str. Callatis, a respins, ca nefondată, cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007, a respins cererea de chemare în garanţie, ca rămasă fără obiect.
Prin notificarea formulată, reclamanţii au solicitat Primăriei Municipiului Constanţa restituirea imobilului din Constanţa, str. Mircea nr. 20A, colţ cu str. Callatis nr. 30 şi, în absenţa oricărui răspuns, s-au adresat Tribunalului cu o cerere de soluţionare pe fond a notificării, Dosarul civil nr. 1410/118/2008 fiind suspendat prin încheierea de şedinţă din 23 noiembrie 2009, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Prin Dispoziţia nr. 3323 din 9 decembrie 2003 s-a admis cererea formulată de S.C. H.D.G. S.A. Bucureşti, cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu moştenitorii fostului proprietar al imobilului - teren în suprafaţă de 100.000 mp, situat în Constanţa, Parcul Tăbăcăriei - atribuindu-se acesteia, în compensare, suprafaţa de teren de 133.696,9 mp, situată în intravilanul Municipiului Constanţa, în care este inclusă şi suprafaţa de 525 mp, înscrisă la poz. 4 în dispoziţie (art. 2).
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004, S.C. H.D.G. S.A. a transmis numiţilor P.C. şi P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 525 mp. La rândul lor, pârâţii P. au vândut terenul pârâţilor D.R.L. şi D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5520 din 2 octombrie 2007.
În drept, s-au avut în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), dar şi cele ale art. 20 alin. (1) din lege (anterior modificării aduse prin actul normativ din 2005).
Prin aceste prevederi legale s-a urmărit indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale, până la soluţionarea notificării.
În cazul atribuirii în compensare (echivalentă ca efecte juridice noţiunii de „înstrăinare”), nulitatea nu priveşte nerespectarea condiţiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în natură formulate de moştenitorii fostului proprietar.
Or, în situaţia în care, mai înainte de soluţionarea notificării reclamanţilor, primarul a emis o dispoziţie de atribuire în compensare a unei părţi din terenul notificat, măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a prezenta vreo relevanţă dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 şi nr. 5520 din 2 octombrie 2007, ca acte subsecvente actului nul.
S-a avut în vedere teza bunei-credinţe, care se prezumă în raport de art. 1899 C. civ., şi s-a arătat că, în cauză, nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâţii P. au acţionat în fraudarea drepturilor reclamanţilor, fiind astfel de rea-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004, pentru a se reţine cauza ilicită şi, deci, nulitatea acestuia. Înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal nr. 48760 din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local Constanţa şi a extrasului de carte funciară, precum şi a declaraţiei cumpărătorului, în sensul că a verificat personal existenţa titlului de proprietate al societăţii vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil şi nu este grevat de sarcini sau procese.
În aceste condiţii, nu li se poate reproşa pârâţilor cumpărători că nu au manifestat prudenţă şi diligenţă la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă şi că nu s-au informat asupra situaţiei juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi că, anterior încheierii contractului, pârâţii ar fi fost înştiinţaţi despre intenţia reclamanţilor de redobândire a imobilului.
Din moment ce societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidenţele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existenţa unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat, se poate reţine că pârâţii P. au contractat fără a avea cunoştinţă despre notificarea reclamanţilor şi având reprezentarea adevăratului proprietar în persoana SC H.D.G.
Au fost reţinute aceleaşi argumente referitoare la buna-credinţă a dobânditorilor cu titlu oneros, D.R.L. şi D.G.C., iar ca efect al menţinerii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, cererea de chemare în garanţie formulată de aceşti pârâţi a fost apreciată ca rămasă fără obiect.
Prin Decizia civilă nr. 438C din 23 noiembrie 2011, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1402 din 27 aprilie 2004 şi a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5520 din 2 octombrie 2007, pentru suprafaţa de 418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanţie, a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa.
În doctrină, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial reprezintă o consecinţă firească în plan juridic a principiilor retroactivităţii, respectiv a celui definit prin adagiul nemo dat quod non habet.
Instanţa de fond a analizat corect, intrând în puterea lucrului judecat, prin neapelare, aspectul încălcării art. 20 alin. (1) din lege, care a reglementat „indisponibilizarea” bunului imobil indicat în notificare.
Art. 9 alin. (1) din lege (în forma existentă la data notificării depuse de apelanţii reclamanţi) dispunea în sensul că „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini”.
În acest sens este şi interpretarea dată în literatura juridică şi în jurisprudenţa constantă a instanţelor în legătură cu sfera de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001 (în forma anterioară republicării), în sensul că ea vizează exclusiv actele juridice de înstrăinare încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii şi nicidecum cele făcute după acest moment.
Instanţa de fond s-a îndepărtat, în analiza valabilităţii actelor juridice subsecvente, de la regula generală aplicabilă în materia nulităţii actelor juridice, opinând că, faţă de buna-credinţă a terţilor intimaţi persoane fizice, nu se poate reţine şi nulitatea absolută parţială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv.
Respectarea altui principiu de drept, cel al asigurării securităţii raporturilor juridice şi al circuitului civil, nu îşi găseşte relevanţa decât în analiza drepturilor obţinute de terţul subdobânditor asupra unui bun deţinut cu bună-credinţă, în considerarea statului transmiţător ca fiind verus dominus şi pe aparenţa în drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum şi pe credinţa comună şi invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuţie. Doar în aceste condiţii s-a pus problema creării unui dubiu terţului subdobânditor, prin actele sau faptele publice şi neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale iniţiate de cel din urmă în vederea obţinerii retrocedării bunului imobil, terţul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei-credinţe sau a valabilităţii titlului statului, pentru a clama la rândul său excepţia de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.
Este fără dubiu faptul că cerinţa notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicţionale este pe deplin îndeplinită în speţă, câtă vreme legea specială pretinde, ca o cerinţă prealabilă a acestei „indisponibilizări”, doar notificarea entităţii deţinătoare în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, prin executorul judecătoresc.
Câtă vreme notificarea adresată Municipiului Constanţa viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în natură, unitatea deţinătoare nu putea să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru acelaşi imobil unei terţe persoane, fără a încălca scopul explicit al legii, emiţând un act lovit de nulitate cât priveşte suprafaţa notificată.
În egală măsură, terţii subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credinţe şi invocarea aparenţei în drept a titlului societăţii, câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terţilor de către persoana îndreptăţită etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicţia încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.
În ce priveşte apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanţa, Curtea a reţinut că nu sunt argumente pentru care să se admită în raport de dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ. vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecăţii în fond.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs (I), pârâtul Primarul municipiului Constanţa (II) pârâţii P.M. şi P.C., şi (III) pârâţii D.G.C. şi D.R.L., prin care au fost invocate următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
(I). Recurentul-pârât Primarul municipiului Constanţa a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:
La momentul analizării valabilităţii Dispoziţiei nr. 3323 din 9 decembrie 2003, instanţele anterioare au pornit de la cauzele de nulitate invocate de reclamanţi prin acţiune. Astfel, aceştia au susţinut nulitatea dispoziţiei pe temeiul cauzei ilicite, indicând ca temei juridic art. 966 şi 968 C. civ. În raport de acest temei juridic, instanţele trebuiau să analizeze temeinicia cererii de chemare în judecată.
Faptul ca reclamanţii au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, nu poate constitui un motiv de nulitate, pentru că dispoziţiile ar. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care au constituit o măsură de protecţie în favoarea persoanelor solicitante, prin indisponibilizarea bunurilor notificate, au fost introduse ulterior emiterii dispoziţiei, prin Legea nr. 247/2005. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
(II) Recurenţii-pârâţi P.M. şi P.C., au susţinut următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Decizia instanţei de apel este lovită de nulitate absolută, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a rolului activ al judecătorului, a dispoziţiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Instanţa de apel a motivat decizia pe o pagină şi jumătate, toate "argumentele" instanţei fiind chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea la persoana terţilor subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat şi atunci cu referiri generale.
Motivarea deciziei lipseşte cu desăvârşire, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea intimaţilor apelanţi a fost admisă, dar nici nu sunt indicate motivele invocate de recurenţi în apărare şi pentru ce anume acestea au fost înlăturate.
În baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a susţinut că este datoria instanţei de recurs ca, în exercitarea controlului judiciar, să examineze în ce măsură s-a asigurat o corectă aplicare a prevederilor art. 1899 C. civ. şi dacă intimaţii-reclamanţi au înţeles să procedeze în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., atâta timp cât nu s-a administrat nici o probă că recurenţii pârâţi au fost de rea-credinţă. La interogatoriul luat intimatului-reclamant, acesta a confirmat ca nu a notat notificarea la oficiul de cadastru şi nici nu a adus la cunoştinţa recurenţilor demersurile făcute pentru recuperarea imobilului.
La dosarul cauzei, sunt dovezi incontestabile ale bunei-credinţe de care au dat dovadă recurenţii-pârâţi, astfel: în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare din 2004 este inserată menţiunea, potrivit căreia vânzarea s-a perfectat în baza certificatului fiscal eliberat la 27 aprilie 2004 de Consiliul Local Constanţa şi a extrasului de carte funciară eliberat de Biroul de Carte Funciară; atât timp cât societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidenţele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existenţa unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul, nu se poate conchide decât că recurenţii au cumpărat terenul fără a avea cunoştinţă despre notificarea intimaţilor, având reprezentarea faptului ca adevăratul proprietar este societatea vânzătoare.
Faptul că timp de peste 3 ani de zile recurenţii au fost în posesia terenului, că în tot acest interval nu au ştiut de notificarea intimaţilor, i-a determinat să se comporte ca veritabili proprietari şi, prin urmare, să-l înstrăineze în mod legal, soţilor D.
A considera că, indiferent de circumstanţele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar, ar însemna să se accepte ideea că diminuarea vechilor atingeri ale proprietăţii, să creeze noi prejudicii disproporţionate, în sarcina dobânditorului actual (cauza Pincova). În acest sens, în cauza Raicu c României, s-a statuat că persoana care şi-a dobândit bunurile cu bună-credinţă nu trebuie să fie adusă în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Legea nr. 1/2009 prevede acordarea de despăgubiri, dar numai pentru chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, nu şi pentru cele ale persoanelor care au dobândit bunurile în altă modalitate decât Legea nr. 112/1995.
Ca atare, norma de protecţie a art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, este incidentă situaţiei pârâţilor şi de natură să ducă la respingerea acţiunii îndreptată împotriva lor.
Legislaţia internă permite prin dispoziţiile art. 1899 C. civ. să se ia în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care au dobândit imobilele cu bună-credinţă, să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilităţile statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
(III) Recurenţii-pârâţi D.G.C. şi D.R.L. au invocat următoarele critici de pretinsă nelegalitate:
Principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros a bunului imobil şi principiul asigurării stabilităţii şi securităţii circuitului civil justifică menţinerea contractului de vânzare-cumpărare ce constituie obiectul litigiului.
Principiul fundamental al nulităţii actului juridic resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis nu este unul absolut, comportând excepţii, întrucât, în anumite cazuri, s-ar putea crea situaţii inechitabile, în sensul că pot fi prejudiciate, prin anularea actului, terţe persoane, din motive cu totul neimputabile lor. Excepţiile de la acest principiu se sprijină pe considerente de ocrotire a bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, pe necesitatea asigurării stabilităţii şi securităţii circuitului civil şi, nu în ultimul rând, pe principiul validităţii aparenţei în drept.
Una dintre excepţii, care îşi găseşte pe deplin aplicabilitate şi în cauza dedusă judecăţii, o constituie situaţia subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui bun imobil.
Buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ. ca acea credinţă a posesorului în sensul că „cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerule de lege pentru a-i transmite proprietatea". Buna-credinţă se prezumă întotdeauna, sarcina probei incumbând celui care invocă existenţa relei-credinţe.
Drept urmare, pentru a se putea constata că nulitatea titlului primului vânzător atrage după sine nulitatea şi a titlurilor care au stat la baza transferului succesiv al dreptului de proprietate, trebuie să se dovedească în mod cert şi indubitabil că terţii au fost de rea-credinţă.
La momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare (moment în funcţie de care trebuie apreciată reaua-credinţă) recurenţii-pârâţi aveau reprezentarea faptului că au cumpărat de la un verus dominus, atât timp cât la acel moment au avut tot timpul reprezentarea ca vânzătorul este proprietarul de drept al imobilului.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (moment în funcţie de care trebuie apreciată reaua-credinţă) recurenţii-pârâţi nu aveau cunoştinţă de existenţa vreunui litigiu asupra imobilelor-terenuri ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu fuseseră notificaţi despre intenţia de revendicare a imobilului de către foştii proprietari, nici în cadrul procedurii administrative şi nici în cadrul vreunei proceduri judiciare sau extrajudiciare.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului este în realitate o aplicaţie a teoriei aparenţei în drept, care se fundamentează pe două coordonate esenţiale: buna-credinţă a terţului care a încheiat actul juridic cu titularul aparent al dreptului de proprietate şi existenţa unei erori comune şi invincibile, care constă în convingerea, general admisă că titularul aparent este însuşi titularul adevărat al dreptului de proprietate.
Raţiunea sa este aceea de a proteja siguranţa circuitului civil şi a da certitudine şi credibilitate unor acte juridice care privesc o stare de fapt aparent conformă celei de drept.
În cazul de faţă, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, o asemenea eroare comună şi invincibilă a creat o aparenţă de drept, în sensul că vânzătorul este proprietarul bunului vândut. Or, conform principiului error communis facit ius, o astfel de eroare este susceptibilă de a crea drept.
Această eroare a fost absolut invincibilă, fiind imposibil de surmontat prin diligenţe normale. Convingerea lor în calităţile vânzătorului a fost fermă, onestă şi perfect întemeiată, fiind lipsită de cea mai mică urmă de îndoială asupra calităţii de proprietari ai acelora cu care au perfectat contractul de vânzare-cumpărare.
Analizând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâţii D.G.C. şi D.R.L., Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, întrucât decizia din apel nu a fost comunicată la domiciliul procesual ales - la judecata în primă instanţă, pârâţii D. şi-au indicat domiciliul procesual ales la sediul cabinetului de avocatură M.M. - ci la adresa părţilor, ceea ce înseamnă că actul de procedură nu a fost legal îndeplinit, recurenţii-pârâţi putând valorifica pe deplin dispoziţiile art. 301 C. proc. civ., prin formularea unei cereri de recurs conformă normelor procedurale.
Recursurile declarate de pârâţii P.M. şi P.C., Primarul municipiului Constanţa şi D.G.C. şi D.R.L. împotriva deciziei instanţei de apel vor fi admise, va fi casată decizia şi va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
În egală măsură trebuie reţinut că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Pentru ipoteza existenţei a două sau mai multe acte juridice succesive, de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desfiinţare ulterioară a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desfiinţarea actului primar (iniţial) atrage după sine desfiinţarea actului secundar (subsecvent), situaţia de excepţie semnificând menţinerea dreptului subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros în virtutea altor principii de drept, asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil, ocrotirea bunei-credinţe.
Într-adevăr, aşa cum corect s-a reţinut de instanţa anterioară, principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial se prezintă ca o consecinţă firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulităţii actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părţile în situaţia anterioară încheierii lui), respectiv principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deţine).
Pentru a configura însă una sau alta din situaţiile juridice menţionate anterior, cu repercusiuni asupra situaţiei patrimoniale a părţilor din litigiu, instanţa de apel trebuia să stabilească cu prioritate dacă circumstanţele de fapt ale cauzei pendinte se suprapun situaţiei premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis ori a excepţiei de la acest principiu - menţinerea dreptului subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu oneros.
În primul rând, instanţa de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de primă instanţă ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel.
În al doilea rând, instanţa de apel a restrâns, fără nici o justificare pertinentă, domeniul de incidenţă a excepţiei enunţate anterior doar la drepturilor obţinute de terţul subdobânditor asupra unui bun deţinut cu bună-credinţă, în considerarea statului transmiţător ca fiind verus dominus, pe aparenţa titlului notoriu al statului, precum şi pe credinţa comună şi invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuţie.
Instanţa de apel trebuia totodată să clarifice raporturile juridice dintre părţi, astfel cum acestea s-au configurat prin perfectarea actelor juridice succesive, din perspectiva regulilor de drept identificate ca fiind aplicabile cauzei, dispoziţiile legii speciale (care sunt persoane vizate de dispoziţiile referitoare indisponibilizarea imobilelor restituibile), respectiv regulile de drept comun (care sunt persoanele care pot invoca, cu deplin temei, principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis sau situaţia de excepţie a actelor subsecvente de dispoziţie, cu titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de bună-credinţă).
Este de remarcat că poziţia constantă a pârâţilor - persoane fizice a fost aceea că sunt subdobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros şi că înţeleg să se prevaleze de incidenţa acestui principiu în privinţa situaţiei lor pendinte.
Instanţa de apel a motivat decizia în mod succint, considerentele instanţei fiind reprezentate de chestiuni generale, trimiteri la principii generale, referirea la persoana terţilor subdobânditori apărând doar în ultimul aliniat şi atunci tot cu referiri generale.
Nu putem vorbi aşadar de o motivare a deciziei, întrucât nu s-au arătat motivele pentru care cererea apelanţilor-reclamanţi a fost admisă, şi nici nu sunt prezentate motivele pentru care argumentele părţilor adverse au fost înlăturate.
Procedând în acest fel, judecarea pricinii în faţa instanţei de apel s-a realizat în condiţii care nu au asigurat garanţiile dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanţă să judece orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, pentru situaţia de faţă, în sistemul dublului grad de jurisdicţie.
Această dispoziţie de drept convenţional consacră nu numai dreptul concret de acces la o instanţă de judecată, ci şi toate celelalte garanţii cu privire la desfăşurarea procesului civil în prima instanţă şi în căile de atac, la tranşarea pe fond a litigiului, la obţinerea unei soluţii asupra temeiniciei pretenţiei, la respectarea regulilor devoluţiunii în apel, inclusiv la motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţate - redarea situaţiei de fapt şi de drept a dosarului, etc., aspecte care înseamnă, în esenţă, conţinutul intrinsec al dreptului la un proces echitabil.
În plus, enunţarea consideraţiilor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, sunt importante şi din perspectiva posibilităţii conferite părţii interesate de a aprecia asupra şanselor de succes într-o eventuală cale de atac ordinară sau extraordinară subsecventă celei în care a obţinut deja hotărârea judecătorească.
Toate aceste consideraţii de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare au menirea să justifice soluţia propusă, respectiv admiterea recursului formulat, casarea deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel va trebui să asigure, aşadar, situaţia-premisă pentru o judecată efectivă în recurs, aceasta însemnând, în concret, stabilirea deplină a situaţiei de fapt, şi aceasta nu numai prin operaţiunea de clarificare a cadrului procesual de învestire, de încuviinţare şi administrare a probelor considerate pertinente şi concludente cauzei pendinte (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare, inclusiv în recurs), ci şi prin operaţiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor şi în condiţiile prevăzute de lege, operaţiune care presupune şi trebuie să se materializeze în redarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus instanţa la soluţia litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Era necesară aşadar, o analiză pertinentă a temeiurilor juridice invocate atât de partea care a învestit instanţa şi a probelor administrate de aceasta, cât şi de partea adversă, respectiv a probelor administrate la solicitarea acesteia.
Cum dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancţionată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se înlătura consecinţele acestei încălcări prin desfiinţarea hotărârii recurate.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - referitoare la corecta învestire a instanţei, la incidenţa dispoziţiilor ar. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C. civ., dar şi a dispoziţiilor art. 1169 C. civ. - nu pot fi cercetate mai înainte ca instanţa de apel să clarifice toate chestiunile de fapt şi de drept prioritare unei astfel de abordări, menţionate în paragrafele anterioare.
Pentru toate celelalte considerente de fapt şi de drept redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va admite recursurile pârâţilor, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâţii D.G.C. şi D.R.L., formulată de intimaţii reclamanţi G.A., G.E., G.R. şi V. (G.) E., ca nefondată.
Admite recursurile declarate de pârâţii P.M. şi P.C., Primarul municipiului Constanţa şi D.G.C. şi D.R.L. împotriva Deciziei nr. 438/C din 23 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1763/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2113/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
