ICCJ. Decizia nr. 1763/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1763/2013
Dosar nr. 1385/110/2008
Şedinţa publică din 28 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 1524 din 14 octombrie 2011 a Tribunalului Bacău, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Bacău şi Consiliului local Bacău, în ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi, în consecinţă, s-a respins această cerere.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Bacău şi în consecinţă a fost respinsă cererea de restituire a imobilului formulată în contradictoriu cu această persoană.
S-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru restituirea imobilului şi, în consecinţă, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de retrocedare a imobilului formulată de reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bacău prin primar, Statul Român - prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice - Bucureşti.
S-a respins cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului formulată în contradictoriu cu Statul Român.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut, faţă de actele şi lucrările cauzei, în esenţă, că autorul reclamanţilor, P.C., a fost expropriat în anul 1958 de suprafaţa de 2834,52 mp teren intravilan situat în Municipiul Bacău, Calea Mărăşeşti nr. 256. Exproprierea s-a efectuat în temeiul Decretului de expropriere nr. 11/1958, stabilindu-se şi despăgubirea aferentă exproprierii, astfel cum rezultă din procesul verbal din 20 februarie 1958. Reclamanţii precizează că acest decret a avut caracter secret, iar această susţinere se verifică din analiza copiei decretului depusă la dosar.
Instanţa a reţinut că reclamaţii au invocat, de asemenea, şi caracterul abuziv al preluării imobilului, şi au structurat acţiunea pe două paliere şi anume: constatarea nevalabilităţii titlului statului cu consecinţa obligării pârâţilor la predarea imobilului ce a făcut obiectul exproprierii în deplină proprietate şi liniştită posesie; restituirea imobilului în echivalent, în temeiul art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, acest capăt de cerere fiind dezvoltat în notele scrise depuse la fila 150 dosar.
Analizând temeiurile invocate, instanţa a constatat că reclamanţii au solicitat în principal terenul preluat abuziv de la autorul lor pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, prin efectul constatării nevalabilităţii titlului statului, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar în situaţia imposibilităţii restituirii în natură, să se acorde echivalentul bănesc al terenului, conform art. 25-30 din Legea nr. 33/1994.
Or, calea procedurală aleasă de reclamanţi pentru satisfacerea dreptului lor, atât în ceea ce priveşte acţiunea principală în revendicare, cât şi acţiunea formulată în subsidiar este inadmisibilă. Astfel, excepţia inadmisibilităţii a fost invocată, prin întâmpinare, de ambele pârâte, pe lângă această excepţie fiind invocate şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a autorităţilor locale, pentru cererea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Bacău, în ceea ce priveşte cererea de restituire în natură.
Instanţa a constatat, raportat şi la prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că pârâţii Consiliul local Bacău, precum şi Municipiul Bacău, prin primar, nu justifică calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului astfel că a respins această cerere formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi.
De asemenea, Consiliul local Bacău nu justifică calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte cererea de restituire a imobilului atât în natură, cât şi prin echivalent, întrucât bunul solicitat a fi restituit se află în patrimoniul UAT a municipiului Bacău, motiv pentru care acţiunea în revendicare a fost respinsă faţă de acest pârât.
Excepţia inadmisibilităţii, care a fost invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a fost admisă atât în ceea ce priveşte restituirea în natură, cât şi în ceea ce priveşte restituirea prin echivalent faţă de pârâţii UAT a municipiului Bacău şi Statul Român.
Este de observat ca la data introducerii acţiunii de către reclamanţi era în vigoare Legea nr. 10/2001, care stabileşte modalitatea de restituire a imobilelor preluate cu titlu abuziv. Or, caracterul abuziv al preluării terenului de la autorul reclamanţilor nu a fost contestat în cauză, mai mult decât atât, reclamanţii s-au prevalat de această susţinere chiar în răspunsul la întâmpinarea formulată de Municipiul Bacău, prin primar. În concluzie, în anul 2008, regimul juridic al imobilelor expropriate abuziv era reglementat printr-o lege specială care impunea parcurgerea unei etape administrative obligatorii. Din analiza decretului de expropriere şi a procesului verbal de despăgubire, este mai mult decât evident că preluarea s-a făcut cu titlu, în mod abuziv, şi că imobilul solicitat se înscrie în cadrul celor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Deşi reclamanţii, în prezenta cauză, au optat practic pentru revendicarea de drept comun, această cale este inadmisibilă în contextul în care prin intervenirea legii speciale a fost strict reglementată modalitatea de restituire a acestor categorii de imobile.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, aplicabilă în speţă dat fiind că această decizie este dată în cursul procesului, precum şi pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii.
Înalta Curte statuează că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale. Raportul dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvat în acelaşi mod de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie atunci când a decis, în recurs în interesul legii, că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), astfel că şi cererea de despăgubiri formulată în subsidiar şi întemeiată pe art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 apare ca fiind inadmisibilă şi din acest punct de vedere.
În consecinţă, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ., cu unele excepţii.
O primă excepţie vizează inaplicabilitatea prevederilor legii speciale altor categorii de persoane cum sunt cele expres prevăzute la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar o a doua vizează imposibilitatea formulării unei notificări din cauza unor împrejurări mai presus de voinţa părţii.
În prezenta cauză reclamanţii afirmă că au fost în imposibilitate de a urma calea prevăzută de legea specială datorită unor împrejurări mai presus de voinţa lor constând în caracterul secret al decretului de expropriere. Or, în astfel de situaţii instanţa este chemată să aprecieze dacă situaţia invocată se înscrie în acest cadru. Tribunalul a constatat că reclamanţii sunt cetăţeni români, cu domiciliul în România, şi nu pot invoca necunoaşterea legii, iar pe de altă parte, faptul că decretul de expropriere a avut caracter secret nu constituie un impediment în parcurgerea procedurii administrative speciale, cel mult această situaţie nu face decât să îngreuneze probaţiunea exproprierii abuzive în faţa autorităţilor administrative sau judecătoreşti. În concluzie, tribunalul a apreciat că aceasta împrejurare nu face parte din categoria celor mai presus de voinţa părţilor, astfel că aceştia erau obligaţi să formuleze notificare şi să parcurgă procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Totodată, instanţa a considerat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi dreptul de acces la justiţie conferit de Convenţie, garantează protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Or, din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (Cauza Poenaru contra României).
Faţă de aceste considerente, instanţa a respins acţiunea în revendicare ca inadmisibilă. În acest context, a fost apreciată ca inadmisibilă şi cererea formulată în subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă legătură cu soluţionarea primului capăt de cerere.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Decizia nr. 23 din 21 septembrie 2012, a respins apelurile promovate de reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L., C.A.L., reţinând, în esenţă, următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bacău a fost admisă în ceea ce priveşte cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului. Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului local Bacău a vizat cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului şi cererea de restituire a imobilului.
Excepţia a fost corect admisă de vreme ce chiar reclamanţi au invocat nevalabilitatea titlului statului, nesusţinând că terenul expropriat ar fi aparţinut deopotrivă statului, UAT Bacău şi Consiliul local Bacău, în calitate de proprietari.
Fiind aplicabile dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 alin. (2) lit. d) şi art. 23 din Legea nr. 215/2001, sub acest aspect criticile aduse sentinţei au fost apreciate ca neîntemeiate.
Instanţa s-a pronunţat pe capătul subsidiar al cererii deduse judecăţii reţinând că cererea formulată în subsidiar, de restituire în echivalent, care are o strânsă legătură cu soluţionarea primului capăt de cerere este inadmisibilă.
Astfel, reclamanţi au revendicat suprafaţa de 2834,52 mp situată în „Mecetul Evreiesc,” solicitând fie restituirea în natură, fie obligarea la plata echivalentului bănesc (în cazul imposibilităţii restituirii în natură) invocând ca temeiuri de drept dispoziţiile art. 20-21 şi art. 44 din Constituţia României, art. 480-481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană.
Terenul a fost expropriat abuziv prin Decretul nr. 11/1958, făcând obiectul unei legi speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001.
Or, în acest context acţiunea reclamantei, pe temeiurile invocate, este inadmisibilă.
Astfel, pe de o parte, concursul dintre Legea nr. 33/1994 (sub aspectul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) şi Legea nr. 10/2001 a făcut obiectul Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuând că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie1945-22 decembrie 1898, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Invocarea art. 25-30 din Legea nr. 33/1994 nu poate duce la o altă soluţie, pe de o parte, întrucât acestea vizează momentul exproprierii (al preluării) ceea ce nu este cazul în speţă, iar pe de altă parte, o eventuală cerere vizând plata despăgubirilor aferente exproprierii din 1958 ar fi demult prescrisă.
S-a mai reţinut, că reclamanţii oscilează asupra acestui temei, de vreme ce în răspunsul la întâmpinare au arătat că „Mai mult decât atât, noi am invocat ca temei de drept al acţiunii art. 25-30 din Legea nr. 33/1994”, iar în cererea de apel consemnează „În al doilea rând cererea noastră urmează a fi avută în vedere şi prin prisma Legii nr. 33/1994. Conform art. 35 din Legea nr. 33/1994”.
În privinţa concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, stabilind, în principiu, inadmisibilitatea acţiunilor în revendicarea bunurilor imobile preluate abuziv în perioada comunistă, după apariţia legii speciale.
În mod excepţional, s-a admis posibilitatea revendicării pe calea dreptului comun pentru persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 sau pentru persoanele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze această procedură (a Legii nr. 10/2001) în termenele legale.
Reclamanţii se prevalează de caracterul secret al decretului de expropriere.
De necontestat caracterul secret al Decretului nr. 11/1958, menţiunea „secret” apărând în chiar exemplarul depus de apărătorul reclamanţilor la termenul din 8 octombrie 2008.
Instanţa a analizat însă dacă această împrejurare constituie un motiv independent de voinţa reclamanţilor de a urma calea Legii nr. 10/2001 şi a constatat că reclamanţii nu se pot prevala de caracterul secret al decretului de expropriere pentru a beneficia de calea dreptului comun.
Legea nr. 10/2001 a fost publicată la 14 februarie 2001, legiuitorul prevăzând iniţial un termen de 6 luni pentru depunerea notificărilor (art. 21 din Legea nr. 10/2001 în vechea reglementare).
Ulterior termenul a fost prelungit prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, data limită de depunere a notificării fiind 14 februarie 2002.
De esenţa depunerii notificării nu era actul în baza căruia s-a făcut exproprierea, ci calitatea de fost proprietar al imobilului expropriat. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 21/2004 care a reţinut: „Declanşarea procedurii are loc pe calea unei notificări adresate de către persoana îndreptăţită persoanei juridice deţinătoare”.
Or, nu trebuie confundată acţiunea (cererea de chemare în judecată) cu probele în susţinerea acţiunii.
De altfel, reclamanţii-apelanţi nu au contestat afirmaţia din întâmpinarea formulată de Primarul municipiul Bacău conform căreia aceiaşi reclamanţi au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru un alt bun ce le-a fost preluat abuziv, notificare ce a fost soluţionată.
Temeiul notificării îl constituie preluarea abuzivă (lipsa în patrimoniul reclamanţilor a imobilului în anul 2001 după preluarea în perioada comunistă), iar nu decretul de expropriere, acesta putând face eventual dovada (în lipsa actelor de proprietate) a dreptului de proprietate, prezumţia instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Or, în realitate, reclamanţii-apelanţi îşi invocă propria culpă, întrucât cu minime diligenţe aceştia ar fi putut intra în posesia decretului de expropriere în urma unei cereri formulate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Bacău.
De altfel, aşa cum rezultă de pe copia procesului-verbal din 20 februarie 1958 confirmată ca fiind conformă cu originalul, această copie a fost executată de Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale la 10 decembrie 2001. Nu are importanţă dacă această copie a fost eliberată apelanţilor sau unui terţ ci faptul că la data de 10 decembrie 2001 (înăuntrul termenului de depunere a notificării) actul nu mai era „secret”.
În consecinţă, lipsa vădită de diligenţă a reclamanţilor nu poate fi invocată de aceştia în apărare, întrucât s-ar ajunge în situaţia absurdă ca apelanţii, contrar deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, să fie „premiaţi” pentru pasivitatea lor de peste 7 ani în condiţiile în care mare parte dintre notificatori (foştii proprietari-diligenţi) se află încă în aşteptarea unei soluţii a Comisiei Centrale.
În mod corect a constatat prima instanţă că reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile Convenţiei şi ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, cererea de restituire neconstituind prin ea însăşi „bun sau speranţă legitimă”.
O analiză complexă a fost făcută de asemenea prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii (decizie obligatorie de la publicare, conform art. 330 C. proc. civ.).
S-a concluzionat, că, apreciind acţiunea ca inadmisibilă, reclamanţii nu se pot prevala de chestiunile vizând compararea titlurilor, nevalabilitatea titlului statului sau neconformitatea exproprierii cu norma constituţională şi că, faţă de cele expuse, reclamanţii nu se află în situaţia de excepţie de a solicita imobilul pe calea dreptului comun.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L. şi C.A.L., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele:
Prin recursul lor, reclamanţii P.I., P.L., C.A.L. au criticat decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că nelegal a fost respins apelul declarat de către aceştia, reţinându-se că apelanţii nu au făcut dovada că s-au aflat într-o împrejurare mai presus de voinţa lor care să-i împiedice să ia cunoştinţă de decretul de expropriere a terenului care face obiectul acţiunii şi că motivarea instanţei este o chestiune de interpretare a Deciziei nr 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât nu aveau cum să ia cunoştinţa de acest decret atâta vreme cat el nu a fost publicat în M. Of.
Prin urmare, s-a solicitat ca instanţa de recurs să caseze ambele hotărâri, să reţină cauza spre rejudecare şi să procedeze la respingerea tuturor excepţiilor invocate, întrucât, din Decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, rezultă că au deschisă calea acţiunii în revendicarea sau retrocedarea bunului litigios persoanele care din motive independente de voinţa lor nu au putut să utilizeze procedura din Legea nr. 10/2002.
Or, Decretul de expropriere nr. 11 din 06 ianuarie 1958 a avut un caracter secret, nefiind publicat în M. Of., motiv pentru care a ajuns la cunoştinţa moştenitorilor lui P.C. mult mai târziu, în anul 2008. Se solicită aplicarea art. 2 din Legea nr. 10/2002, deoarece părţile din prezenta cauză au fost în imposibilitatea de a face notificare către Primarului municipiului Bacău pentru retrocedarea în natură a terenului sau acordarea de despăgubiri.
Cum din rapoartele de expertiză depuse la dosar rezultă că în prezent terenul revendicat nu poate fi restituit în natură fiind ocupat de construcţii şi reţele edilitare, au arătat că cererea de acordare a măsurilor reparatorii este întemeiată, urmând a obliga măcar Municipiul Bacău, prin primar, să acorde reclamanţilor despăgubiri aşa cum au fost ele solicitate.
Prin recursul lor, reclamantele T.I. şi F.M., indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au arătat că nelegal instanţele de fond şi apel au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, a pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bacău, prin primar; că atât instanţele de fond, cât şi cea de apel au apreciat că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, cu motivarea că nu au urmat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, invocând în acest sens Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi s-au aflat în imposibilitatea de a urma această procedură având în vedere că au intrat în posesia acestui decret la data de 9 ianuarie 2008; că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, dar în speţă reclamanţii nu se află în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de expropriere; că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece, în speţă, există o contradicţie între dreptul intern, Legea nr. 10/2001 şi legislaţia europeană privind drepturile omului; că cel de-al doilea capăt de cerere s-a întemeiat pe prevederile art. 25-30 şi art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar instanţele de fond şi apel nu au analizat situaţia reclamanţilor în raport de acest act normativ, respectiv dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an şi dacă s-a făcut o nouă declare de utilitate publică; că instanţa de apel a făcut trimitere la Decizia nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii, însă reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, şi că instanţa de apel a făcut vorbire de intervenirea prescripţiei, deşi acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar capătul de cerere subsidiar, prin care au solicitat despăgubiri, nu poate fi prescris atâta timp cât reclamanţii nu au cunoscut decretul de expropriere decât la 11 ianuarie 2008.
Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;
De precizat că reclamanţii P.I., P.L. şi C.A.L. au formulat critici ce se regăsesc şi în recursul declarat de reclamantele T.I. şi F.M., astfel că instanţa va răspunde acestor critici prin considerente comune.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamantele T.I. şi F.M., potrivit căreia greşit instanţele de fond şi apel au admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Statul Român şi Municipiul Bacău, prin primar, pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, se constată că este nefondată.
Astfel, prima instanţă, prin soluţia pronunţată, păstrată prin decizia recurată, a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bacău, soluţie legală, întrucât pârâtul Municipiul Bacău nu are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, raportat la art. 6 din Legea nr. 213/1998.
În ceea ce priveşte critica potrivit căreia greşit instanţele de fond au admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, se constată că este nefondată, întrucât acest capăt de cerere nu a fost soluţionat pe excepţie faţă de pârâtul Statul Român, ci, dimpotrivă, acesta s-a soluţionat pe fond, instanţele constatând că imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu titlu, în mod abuziv şi că se înscrie în cadrul celor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Celelalte critici formulate de reclamanţi, potrivit cărora acţiunea în revendicare este admisibilă, întrucât s-au aflat în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 având în vedere că au intrat în posesia decretului de expropriere la data de 9 ianuarie 2008, astfel că greşit s-a reţinut ca temei legal al acestei excepţii şi dispoziţiile Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, pronunţată în recurs în interesul legii; că în speţă, greşit, s-a făcut trimitere la prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât reclamanţii nu se află în ipoteza prevăzută de acest text de lege, câtă vreme nu se aflau în posesia decretului de expropriere, şi că instanţele de fond şi apel au făcut o greşită interpretare a Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, se constată că sunt nefondate.
Astfel, împrejurarea invocată de recurenţii reclamanţi, aceea că au intrat în posesia decretului de expropriere în anul 2008, ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu este de natură a le deschide acestora calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun, întrucât, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, temeiul notificării, prin care aceştia declanşau procedura specială pentru retrocedarea imobilului, prevăzută de acest act normativ, îl constituie preluarea abuzivă a imobilului de către stat şi nu actului normativ în baza căruia s-a realizat aceasta.
În soluţionarea excepţiei admisibilităţii acţiunii în revendicare pe dreptul comun, instanţa de apel nu a făcut trimitere la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, ci a arătat că decretul de expropriere, în lipsa actelor de proprietate, ar fi putut face dovada dreptului de proprietate al reclamanţilor, potrivit acestor dispoziţii legale, astfel că nu poate fi primită susţinerea recurenţilor potrivit căreia greşit instanţa de apel a făcut „trimitere” la aceste dispoziţii legale în fundamentarea soluţiei pronunţate.
Şi critica potrivit căreia decizia recurată este nelegală, întrucât instanţa de apel a reţinut ca temei legal al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii dispoziţiile Deciziei nr. 53 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, se constată că este nefondată, întrucât, potrivit acestei decizii, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică se interpretează în sensul că nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cum reclamanţii nu au făcut dovada că sunt exceptaţi de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi că, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, se constată că aceştia nu au deschisă calea acţiunii în revendicare potrivit dreptului comun.
Prin urmare, se constată că acţiunea în revendicare introdusă de reclamanţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, la 5 martie 2008, este inadmisibilă, soluţiile instanţelor de fond şi apel pe acest capăt de cerere fiind legale.
Critica potrivit căreia instanţele de fond şi apel au făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, deoarece între dreptul intern, Legea nr. 10/2001, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului există contradicţie în ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii în revendicare, se constată că este, de asemenea, nefondată, pentru cele ce succed:
Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condiţiile acestei legi, care, în art. 2, menţionează ce se înţelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptăţite la această formă de reparaţie trebuia să formuleze notificare în condiţiile şi în termenul prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 (art. 21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr. 109 şi nr. 145/2001, la 14 februarie 2002.
Sancţiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept şi anume „Specialia generalibus derogant" "Legile speciale derogă de la cele generale". Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, vizând chiar problema în discuţie, obligatorie, potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Criticile formulate de reclamanţii T.I. şi F.M., în sensul că instanţele de fond şi apel nu au analizat cel de al treilea capăt de cerere, privind solicitarea acestora de a li se acorda despăgubiri potrivit art. 25-30 din Legea nr. 33/1994, respectiv că nu s-a analizat dacă imobilul expropriat a fost utilizat în termen de un an şi dacă s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică, sunt nefondate, întrucât instanţele de fond şi apel, reţinând că excepţia inadmisibilităţii acţiunii pendinte pe calea dreptului comun, potrivit art. 480-481 C. civ., este întemeiată, legal nu a primit şi analizat criticile formulate de reclamanţi privind fondul raportului juridic litigios.
Şi celelalte critici formulate de aceleaşi reclamante, în sensul că greşit instanţa de apel a făcut trimitere la Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, deşi aceştia nu şi-au întemeiat acţiunea pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, sunt nefondate, întrucât instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţiile acestei decizii pentru fundamentarea soluţiei sale dată pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor privind capătul de cerere subsecvent, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata echivalentului în bani a imobilului, reţinând corect că dacă în cazul persoanelor îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa supremă, în urma analizei convenţionalităţii, prin această decizie, a constatat că aceştia nu pot solicita în mod direct obligarea statului la despăgubiri, cu atât mai mult reclamantele, care nu au uzat de procedura prevăzută de această lege specială din culpa lor, nu au deschisă calea de a solicita despăgubiri direct de la Statul Român.
Critica potrivit căreia instanţa de apel „a făcut vorbire de intervenirea prescripţiei”, deşi acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, nu poate fi primită şi analizată, întrucât instanţa de apel nu a soluţionat cauza pe această excepţie.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii T.I., F.M., P.I., P.L. şi C.A.L. împotriva Deciziei nr. 23 din 21 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1758/2013. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... | ICCJ. Decizia nr. 1766/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
