ICCJ. Decizia nr. 2260/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2260/2013
Dosar nr. 11770/2/2010
Şedinţa publică din 17 aprilie 2013
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1261 din 4 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
A respins cererea formulată de reclamanţii F.S.Y., R.I.M.A., L.L.I.J.M., B.G.M.M., B.N.A., B.D.H.Y.G., D.S.A.M., C.Ş.G. în contradictoriu cu pârâta SC R.H.A.M. SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Tribunalul a reţinut, în esenţă, că, pentru a determina cine este obligat în raportul juridic dedus judecăţii, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, trebuie să se stabilească dacă pârâta are sau nu calitatea de unitate deţinătoare, în înţelesul Legii nr. 10/2001.
Cum, în cauză, s-a făcut dovada că societatea pârâtă a fost integral privatizată prin vânzare - cumpărare de acţiuni, nu are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanţii au invocat aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 lit. a din legea specială.
Prin decizia nr. 212 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 21 raportat la art. 29 din Legea nr. 10/2001, societăţile comerciale privatizate integral înainte de intrarea în vigoare a legii şi la care statul nu deţine nici un fel de participaţie, nu au calitatea de unităţi deţinătoare.
Unitatea competentă să soluţioneze notificarea este A.V.A.S., care a şi fost investită prin transmiterea notificării de către pârâtă.
Instanţa de apel a mai arătat că susţinerile reclamanţilor privind incidenţa deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale sunt nefondate, deoarece instanţa s-a pronunţat pe excepţie, nu asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Prin decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată de pârâtă.
A admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de recurs a constatat că a fost dovedită calitatea de reprezentant, deoarece la dosar există înscrisuri care demonstrează că reclamanţii au împuternicit pe mandatarul lor să încheie un contract de asistenţă juridică. La dosar există şi declaraţiile prin care reclamanţii şi-au însuşit recursul declarat de avocaţi şi au ratificat împuternicirea în baza căreia mandatarul a angajat avocaţii care au semnat acţiunea.
În ceea ce priveşte fondul raportului juridic dedus judecăţii, instanţa de recurs a constatat că pentru soluţionarea cauzei se impunea a fi analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat, în funcţie de aceasta urmând a se face aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, prin raportare şi la decizia nr. 830/2008 a Curţii Constituţionale.
După rejudecare, prin decizia nr. 467/ A din 4 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de rejudecare în apel a constatat că preluarea imobilului notificat - fosta Fabrică de bere Bragadiru -, în condiţiile Legii nr. 119/1948, a fost făcută fără titlu valabil, deoarece s-a încălcat dreptul la despăgubiri reglementat de Capitolul 4 din actul normativ în discuţie.
Imobilul nu era exceptat de la despăgubiri, pentru că nu s-a probat incidenţa dispoziţiilor art. 14 sau 15 lit. a), b) din Legea nr. 119/1948, motiv pentru care preluarea a avut loc tară titlu valabil.
Instanţa de apel a mai constatat că art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, făcea distincţie între imobilele preluate cu titlu şi cele preluate tară titlu, în sensul că acestea din urmă se pot restitui în natură atunci când se află în patrimoniul unei societăţi privatizate.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin decizia nr. 830/2008, Curtea Constituţională a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil ” , s-au încălcat dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, în acest fel art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificat prin Legea nr. 247/2005 revenind la forma iniţială.
Prin urmare, unitatea competentă să soluţioneze notificarea este pârâta din prezenta cauză, care deţine bunurile notificate, tară a avea relevanţă dacă este integral sau parţial privatizată.
Instanţa de apel a dat indicaţii instanţei de rejudecare să analizeze incidenţa art. 21 sau a art. 27 din Legea nr. 10/2001, ceea ce implică în mod inevitabil stabilirea modalităţii concrete de restituire.
Stabilirea dreptului propriu zis la măsuri reparatorii, a reţinut instanţa de apel, presupune cercetarea calităţii de persoană îndreptăţită, a calităţii de proprietar, de succesor în drepturi, a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat din perspectiva art. 2, 3 şi 4 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC R.H.A.M. SA.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9, 8 şi 7 din Codul de procedură civilă, recurenta a arătat că decizia instanţei de apel este nelegală, pentru a făcut o greşită aplicare a mai multor texte de lege.
Astfel, sub un prim aspect, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 119/1948, fără a analiza temeinic probatoriul şi fără a corobora aceste prevederi legale cu cele ale art. 11, 13 şi 15 din aceeaşi lege.
Instanţa de apel, a mai susţinut recurenta, şi-a fundamentat concluziile pe acte juridice al căror înţeles a fost schimbat şi omis în pronunţarea deciziei recurate.
A mai arătat recurenta, că decizia instanţei de apel cuprinde motive contradictorii şi este nemotivată pe mai multe aspecte.
Astfel, deşi instanţa de apel a arătat că se va pronunţa doar asupra caracterului preluării, s-a pronunţat inclusiv asupra calităţii procesuale pasive a pârâtei, analizând chiar obligaţia acesteia de a răspunde la o presupusă notificare.
În plus, instanţa de apel a procedat chiar la a analiza condiţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, arătând că acestea au fost încălcate de pârâtă, fără să pună în discuţia părţilor acest aspect.
Hotărârea este nemotivată şi pentru faptul că, deşi problema existentei activelor şi fondurilor la data naţionalizării era un element esenţial pentru soluţionarea justă a cauzei, motivarea oferită de instanţă este lacunară şi vagă, cuprinzând doar referiri de ordin general şi nesusţinute de probe.
Prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 27 februarie 2013, recurenta a invocat un motiv suplimentar de recurs, pe care 1-a încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 5 din codul de procedură civilă şi care se referă la făptui că hotărârea atacată este lovită de nulitate, motivat de faptul că, deşi revocarea mandatului dat de reclamantul Romalo Ion Mihnea Alexandru numitului Cernat Constantin a avut loc la data de 12 octombrie 2010, înaintea primului termen de judecată în apel, reclamantul a fost citat la adresa fostului mandatar pe tot parcursul judecăţii apelului.
Prin concluziile scrise depuse la 17 aprilie 2013, recurenta a invocat şi nelegala citare a reclamantei B.H.I.G.D.
Recursul declarat este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin motivele suplimentare formulate ulterior cererii de declarare a recursului, recurenta a invocat nelegala citare a reclamanţilor R.I.M.A. şi B.H.I.G.D.
Aceste critici, însă, au fost tardiv formulate.
Astfel, nelegalitatea îndeplinirii procedurii de citare este sancţionată de dispoziţiile art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de partea care a fost vătămată, nu şi din oficiu de instanţă sau de celelalte părţi.
Cum motivele de casare invocate de recurentă nu sunt de ordine publică, ele nu pot fi supuse controlului instanţei de recurs atunci când au fost formulate la o dată ulterioară celei la care a expirat termenul de declarare şi motivare a recursului.
În plus, aşa cum s-a arătat, nu pot fi invocate decât de partea faţă de care procedura de citare a fost viciată şi numai dacă, prin aceasta, i s-a pricinuit o vătămare.
Fondate sunt, însă, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., care vor fi analizate cu prioritate, având în vedere că fac inutilă analizarea celorlalte motive de recurs.
Prin decizia nr. 4654 din 22 septembrie 2010, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat în cauză de reclamanţi şi, casând decizia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, a trimis cauza spre rejudecarea apelului, arătând că la rejudecare trebuie analizată valabilitatea titlului de preluare a imobilului de către stat.
În raport de valabilitatea titlului statului, a arătat instanţa de casare, este necesar a se face aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma la data intrării în vigoare a legii şi a formulării notificării.
După rejudecare, instanţa de apel a analizat modalitatea de preluare a imobilului de către stat şi a constatat că preluarea a avut loc tară titlu valabil, deoarece nu au fost respectate condiţiile naţionalizării impuse de chiar Legea nr. 119/1948.
În continuarea raţionamentului juridic şi cu respectarea îndrumărilor date de instanţa de recurs, instanţa de rejudecare în apel a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situaţie în care pârâta are calitate procesuală pasivă.
Cu toate acestea, instanţa de apel a trimis cauza primei instanţe spre rejudecare dând îndrumări acesteia în termeni lipsiţi de echivoc să analizeze incidenţa art. 21 sau a art. 27 din Legea nr. 10/2001 şi să cerceteze, printre altele, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat.
Această motivare a instanţei face ca hotărârea să fie contradictorie, pentru că, pe de o parte, instanţa de apel a dezlegat problemele de drept privind caracterul legal sau nelegal al preluării, dar, pe de altă parte, a dat îndrumări instanţei de rejudecare să analizeze exact aceste chestiuni ce au fost deja dezlegate.
Această împrejurare reprezintă, deopotrivă, şi o încălcare a deciziei de casare şi, pe cale de consecinţă, a art. 315 din C. proc. civ., pentru că instanţa de recurs a stabilit în mod concret problemele de drept pe care instanţa de rejudecare în apel era obligată să le rezolve.
În egală măsură, această motivare contradictorie împiedică controlul judiciar în recurs, deoarece, faţă de îndrumările date de instanţa de apel instanţei de fond, nu se poate determina dacă, într-adevăr, aspectele legate de preluarea imobilului de către stat şi de aplicarea art. 27 din Legea nr. 10/2001 au fost tranşate de instanţa de apel sau urmează a fi analizate de prima instanţă.
Faţă de cele mai sus expuse, se va admite recursul declarat de pârâtă, fără a mai fi necesară analizarea celorlalte motive prezentate prin cererea de declarare a recursului, se va casa decizia atacată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La rejudecare se va avea în vedere prezenta decizie de casare, precum şi toate susţinerile şi apărările formulate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC R.H.A.M. SA împotriva deciziei nr. 467/ A din 4 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2216/2013. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2524/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
