ICCJ. Decizia nr. 2216/2013. Civil. Marcă. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2216/2013
Dosar nr. 43759/3/2010
Şedinţa publică din 16 aprilie 2013
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr. 112/ A din 5 iulie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a a dmis apelul declarat de reclamanta SC G.M.G. SRL împotriva sentinţei civile nr. 1949 din 15 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâţii SC T.B.S. SRL, SC S.B.S. SRL şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, dispunându-se după cum urmează:
S-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că s-a admis în parte acţiunea.
Au fost obligate pârâtele societăţi comerciale să înceteze utilizarea mărcii „P.N.” sau a unui semn asemănător, sub una din următoarele forme: aplicarea semnelor pe produse şi/ sau pe ambalaje; importul şi/ sau oferirea de produse, comercializarea sau deţinerea lor în acest scop, oferirea şi/ sau prestarea de servicii; utilizarea pe documente sau pentru publicitate.
Au fost obligate aceleaşi pârâtele: să închidă domeniul de internet www.p.ro. ; să retragă, de îndată, de pe piaţa românească, produsele în curs de comercializare, care poartă un semn similar mărcii reclamantei şi să le distrugă; să distrugă, de îndată, toate ambalajele şi orice alte materiale care poartă sau sunt însoţite de mărci, embleme, sau orice alte semne (grafice, verbale, alb-negru sau colorate) cu denumirea „P.N.”; să publice în revista E. România, pe cheltuiala proprie, dispozitivul deciziei, după rămânerea irevocabilă şi să plătească daune morale de 1.000 euro, în echivalent în lei la data efectuării plăţii.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti secţia a III-a civilă, reclamanta a susţinut că a deschis în anul 2000 la Bucureşti primul salon de manichiură sub numele „P.N.”, hotărând şi înregistrarea mărcii „P.N.” pentru clasa 42 (servicii oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică), obţinând la data 25 iulie 2001 certificatul de înregistrare pentru marcă, nr. 47946 emis de O.S.I.M.
Reclamanta a înregistrat şi marca „P.N.” pentru clasa 44 la O.M.P.I., din 11 iulie 2007, iar la O.S.I.M. a înregistrat cu nr. x din 22 martie 2007 marca „P.N.”, culoare revendicată roz, pentru clasele de produse/servicii 02, 03, 16, 18, 21, 35, 40, 44, inaugurând în anul 2005 pagina web www.perfectnails.ro.
În anul 2009 a participat la Târgul de la Romexpo, unde a descoperit un stand al unei firme care copia în detaliu marca sa înregistrată, oferind servicii identice, de manichiură, precum şi produse de specialitate sub denumirea „P.N.”. Aducând la cunoştinţa administratorului societăţilor pârâte că este titulara mărcii „P.N.”, înregistrată la O.S.I.M. şi la O.M.P.I., care beneficiază de protecţie în România şi alte ţări pentru clasele de produse/ servicii înregistrate, acesta a susţinut că societăţile pe care le administrează sunt filiale ale unei societăţi din Ungaria, respectiv P.N.K.F.T., iar în baza raporturilor comerciale cu aceasta importă în România produse pentru manichiură şi pedichiură sub această denumire.
Însă, în urma verificărilor efectuate, reclamanta nu a găsit nicio marcă înregistrată în Ungaria sau la O.M.P.I., având ca titular societatea maghiară, iar apoi a descoperit pe internet pagina web www.perfectnail.ro, asemănarea cu site-ul său fiind evidentă. Ulterior, a aflat că pârâtele organizează seminarii la Bucureşti şi cursuri sub egida mărcii sale, fiind de asemenea promovate produse de manichiură şi pedichiură pe site, unde logo-ul este scris în culoarea revendicată.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 5 şi 9 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.
Pârâtele au formulat cerere reconvenţională, prin care au solicitat anularea în parte a înregistrării mărcii naţionale combinate „P.N.” din 22 martie 2007 pentru produse din clasa 03 şi obligarea O.S.I.M. la publicarea hotărârii ce urmează a se pronunţa în B.O.P.I. - Secţiunea mărci şi radierea acesteia.
În motivarea cererii reconvenţionale, pârâtele au arătat că reclamanta a solicitat înregistrarea mărcii naţionale combinate „P.N.” pentru produse din clasa 03 cu rea credinţă, motiv de anulare prevăzut de art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 republicată. Pârâtele au utilizat marca „P.N.” pentru produse din clasa 03 anterior constituirii depozitului aferent mărcii anulabile de către reclamantă, începând cu anul 2003, prin acte de comerţ, prezenţa la târguri şi expoziţii de care reclamanta a avut cunoştinţă, respectiv Congresul Internaţional de Estetică Aplicată (martie 2007); la congres au participat numeroase firme cu interes în domeniul serviciilor de înfrumuseţare, cum este şi reclamanta - pârâtă, care a solicitat la două săptămâni după acest eveniment înregistrarea mărcii 085028 şi pentru produse din clasa 03, cu toate că aceasta nu a produs, nu produce şi nici nu poate produce bunuri cosmetice profesionale pentru manichiură şi pedichiură, activitate complexă, ce presupune existenţa unei fabrici, linii tehnologice, utilaje performante etc.
Marca a fost înregistrată pentru clasa 03 cu rea credinţă, în frauda intereselor comerciale ale pârâtelor reclamante şi pentru a bloca activitatea comercială a acestora, deci nu într-un scop legitim şi pentru a distinge propriile produse şi servicii în raport de produsele sau serviciile altor persoane, ci cu intenţia de a deturna marca de la scopul ei firesc.
Reclamanta SC G.M.G. SA a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională formulată de pârâtele-reclamante, solicitând respingerea acesteia ca nefondată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1949 din 15 noiembrie 2011 au fost respinse acţiunea principală şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate, instanţa reţinând în motivare următoarele:
Reclamanta a făcut dovada că este titulara mai multor mărci, respectiv marca naţională „P.N.” din 25 iulie 2001 - clasa 42 (servicii oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică), marca internaţională „P.N.” din 11 iulie 2007- clasa 44, marca naţională „P.N.” din 22 martie 2007, culoare revendicată roz - clasele 02, 03, 16, 18, 21, 35, 40, 44. De asemenea, a deschis primul salon de manichiură/pedichiură în Bucureşti în anul 2000, iar apoi prin sistemul de franciză a deschis alte 14 saloane în 14 judeţe din România, în anul 2005 înfiinţând pagina web www.perfectnails.ro. Din extrasul paginii web şi broşurile de prezentare rezultă că aceasta desfăşoară activităţi de saloane de manichiură în sistem de franciză, încheind în acest sens o serie de contracte şi promovând intens activitatea.
Din planşele foto depuse la dosar reiese că pârâtele au prezentat diverse produse pentru manichiură, iar din materialul publicitar rezultă că „P.N.” este o firmă cu sediul în Ungaria, înfiinţată în anul 1994, fiind prezentă din anul 2003 în România, prin distribuitorul S.B. Activitatea firmei pârâte este descrisă în broşura publicitară şi este reprezentată de distribuţia şi ambalarea produselor de manichiură şi pedichiură provenite din SUA, precum şi de organizarea de seminarii, pentru iniţierea şi aprofundarea cunoştinţelor în arta aplicării şi modelării unghiilor false. Firma din Ungaria distribuie mai multe mărci, respectiv „P.N.” SUA, „C.C.” SUA, „A.C.” SUA, „M.” Germania, „C.C.” Italia, „E.S.” Spania, „S.” Ungaria etc.
Din pagina de prezentare a site-ului pârâtei rezultă că această firmă comercializează produse profesionale pentru unghii aplicate, manichiură, pedichiură, coafură, cosmetică, masaj, în calitate de filială a firmei P.N.K.F.T. din Ungaria, cu gama „P.N.”. Pe site-ul pârâtei, în care apare denumirea „P.N.” într-un cerc cu element figurativ, sunt promovate o serie de produse specifice şi sunt anunţate cursuri pentru manichiură, pedichiură.
Reclamanta nu desfăşoară aceleaşi activităţi ca şi pârâtele, întrucât a deschis saloane de manichiură/pedichiură sub denumirea „P.N.”, pe când pârâtele comercializează produse fabricate în SUA cu denumirea „P.N.”, pentru manichiură/pedichiură, organizând de asemenea cursuri şi seminarii. Există astfel o diferenţă între produsele importate de pârâte şi serviciile pentru care sunt înregistrate primele două mărci ale reclamantei, iar aceasta nu a dovedit că marca sa a dobândit notorietate în România.
Totodată, nu există identitate şi nici similaritate între produse, iar în aceste condiţii nu poate exista nici risc de confuzie între marca reclamantei şi semnul folosit de pârâte în activitatea lor comercială. Nu se poate reţine astfel că pârâtele au încălcat drepturile exclusive ale reclamantei privind mărcile „P.N.”, nici în ce priveşte marca „P.N.” din 22 martie 2007 înregistrată de reclamantă pentru clasa 03, deoarece denumirea mărcii reclamantei este scrisă cu caractere speciale, cursive, iar semnul utilizat de pârâte se prezintă într-o formă total diferită, denumirea fiind încadrată într-o sferă şi scrisă cu altfel de caractere, cele două elemente verbale („P.” şi „N.”) fiind despărţite cu o linie de fracţie. În plus, din analiza semnelor în conflict rezultă că elementele verbale folosite de reclamantă şi de pârâte sunt elemente uzuale şi descriptive, în sensul prevăzut de art. 5 lit. c) şi d) din legea mărcilor, fiind uzuale în comerţ, desemnând destinaţia produselor şi serviciilor pentru care este înregistrată marca, indicând şi calitatea acestora, în limba română sensul fiind „manichiura perfectă”.
Sunt întemeiate susţinerile pârâtelor, în sensul că înregistrarea mărcilor a fost posibilă doar prin elementele figurative care însoţesc semnele, faţă de împrejurarea că în Registrul Naţional al Mărcilor din România există 40 de mărci care conţin elementul „p.” şi 17 mărci care conţin elementul „n.” sau „n.”. De asemenea, în Registrul Internaţional al Mărcilor există 142 mărci care conţin elementul „perfect”, precum şi 91 mărci care au în compunere elementul „n.”, iar în registrul Comunitar există 230 mărci care conţin elementul „n.” şi 309 mărci care conţin elementul „p.”. Având în vedere astfel că mărcile în conflict conţin elemente slabe, iar elementul comun este descriptiv, atenţia consumatorului se va concentra pe restul mărcii, elementele slabe distinctiv neputând constitui monopolul unui singur comerciant, în dauna celorlalţi. Totodată, pârâtele au probat că firma din Ungaria, care furnizează produsele comercializate în România sub denumirea „P.N.” a înregistrat marca „P.N.” la Oficiul Maghiar al Mărcilor, sub numărul, produsele sub această denumire fiind utilizate în România anterior datei de înregistrare a mărcii reclamantei nr. x, prima dată printr-o reţea de distribuitori independenţi şi/sau achiziţionate de la târguri de expoziţii din Ungaria, iar ulterior, prin importurile efectuate de pârâte, care sunt filialele societăţii Maghiare P.N.K.F.T., titulara mărcii „P.N.”, menţionată. Numele comercial al societăţii din Ungaria, înfiinţată în 1994, deci anterior oricărei mărci care aparţine reclamantei, este identic cu marca şi este protejat conform art. 8 al Convenţiei de la Paris.
În concluzie, nu sunt dovedite faptele de contrafacere şi nici faptele de concurenţă neloială imputate pârâtelor, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 şi art. 9 din Legea nr. 11/1991.
În ce priveşte cererea reconvenţională, s-a constatat că reclamanta mai avea înregistrate anterior marca „P.N.” din 25 iulie 2001 şi marca internaţională „P.N.” din 11 iulie 2007, aşa încât nu se poate vorbi de fraudă sau prejudicierea intereselor pârâtelor, situaţie în care o persoană înregistrează o marcă după ce a luat cunoştinţă de existenţa pe piaţă a acesteia, pentru a profita de renumele dobândit. Pârâtele nu au dovedit reaua credinţă a reclamantei şi nici că înregistrarea mărcii s-a făcut în frauda legii sau a drepturilor lor.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat cerere de apel reclamanta-pârâtă, în analiza căreia s-au reţinut următoarele:
Pornind de constatarea că sunt diferite, prima instanţă a concluzionat că nu există identitate şi nici similaritate între produsele şi serviciile părţilor şi, în consecinţă, nu poate exista risc de confuzie între marca reclamantei şi semnul utilizat de societăţile pârâte în activitatea lor comercială.
Constatarea făcută de prima instanţă în ce priveşte natura diferită a activităţilor desfăşurate de părţile aflate în litigiu este corectă, însă nu poate fi ignorat faptul că cele două categorii de activităţi sunt complementare.
Comerţul desfăşurat de societăţile pârâte cu produse pentru manichiură şi pedichiură este complementar în raport de serviciile pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei apelante (care, în cadrul saloanelor de profil, asigură serviciile prin care produsele din categoria celor comercializate de pârâte ajung la destinatar).
Altfel spus, chiar dacă pârâtele-intimate nu prestează în mod direct servicii de manichiură, produsele comercializate de acestea nu pot dobândi utilizarea căreia îi sunt destinate decât prin intermediul unor asemenea servicii şi, astfel, între activitatea pe care ele o desfăşoară şi serviciile pentru care reclamanta-apelantă se bucură de protecţie în calitate de titular al mărcilor „P.N.” există o vădită interdependenţă, ceea ce face ca utilizarea unui semn identic sau similar cu menţionatele mărci înregistrate pentru serviciile din clasele 44 şi 42 (servicii oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică) să fie susceptibilă a crea un risc de asociere (privit ca şi modalitate de manifestare a riscului de confuzie) între produsele şi serviciile oferite de părţi.
Activităţile desfăşurate de părţi, din perspectiva încadrării lor în codul C.A.E.N., nu au nicio relevanţă în analiza referitoare la contrafacerea unei mărci, în această materie importante fiind, pe de o parte, activitatea efectiv desfăşurată de persoana reclamată ca fiind autoarea unei fapte de contrafacere, iar, de altă parte, categoriile de produse/servicii pentru care cel ce reclamă o astfel de faptă beneficiază de protecţie ca efect al înregistrării unei/unor mărci în condiţiile legii.
Analizând comparativ mărcile înregistrate de reclamanta apelantă şi semnul utilizat de societăţile intimate, Curtea a constatat că semnele aflate în conflict sunt similare.
Din punct de vedere fonetic există identitate între cele două, ambele incluzând elementul verbal „P.N.”.
Vizual, cele două semne prezintă un ridicat grad de similaritate în condiţiile în care în mărcile reclamantei sintagma menţionată reprezintă elementul dominant (în raport de celelalte elemente ce constau în modalitatea cursivă de scriere şi culoarea revendicată), în timp ce intimatele utilizează aceeaşi sintagmă ca element central al unor semne diferite (care mai includ, după caz: o linie orizontală care separă cele două cuvinte ce compun sintagma şi degetele unei mâini; un contur sferic ce încadrează componentele menţionate anterior sau o elipsă în interiorul căreia este plasată sintagma în discuţie asociată cu linia orizontală şi acelaşi element figurativ descris anterior). Mai mult, din coroborarea declaraţiei martorului V.G.G. cu înscrisurile (planşele fotografice) depuse la filele 204- 209 din dosarul de fond, rezultă că pârâtele au folosit sintagma „P.N.” într-o scriere ce o imită pe cea din mărcile înregistrate ale reclamantei apelante, pe frontispiciul standului cu care au participat la expoziţia „Caravana Sănătăţii şi Frumuseţii” desfăşurată la Braşov, prezentându-se astfel publicului prin utilizarea unui semn identic cu respectivele mărci.
Conceptual, dat fiind caracterul dominant al elementului verbal „P.N.” şi ţinând seama categoria de produse şi servicii pentru care sunt folosite mărcile reclamantei şi semnele pârâtei, există o similaritate neîndoielnică între acestea.
Aprecierea primei instanţe în sensul că elementele verbale din conţinutul semnelor aflate în conflict ar reprezenta elemente uzuale şi descriptive nu este corectă în condiţiile în care ceea ce se impunea a fi evaluat era elementul verbal, astfel cum se regăseşte el în conţinutul mărcii înregistrate, şi nu traducerea acestuia în limba română.
Nu există niciun temei spre a se susţine că, în România, construcţia verbală „P.N.” ar constitui un element verbal uzual (respectiv că ar fi de obicei folosit pentru a desemna produsul/serviciul însuşi, datorită naturii sau proprietăţilor sale), în condiţiile în care această construcţie verbală este proprie limbii engleze şi nu se regăseşte ca atare printre neologismele incluse în limba română şi uzitate în mod curent de vorbitorii de limbă română.
Este real că respectiva construcţie verbală are un caracter aluziv în ce priveşte produsele şi/ sau serviciile la care se referă, însă această sugestivitate nu este una puternică, astfel că nu se poate considera că mărcile înregistrate de reclamanta-apelantă sunt unele lipsite de distinctivitate şi că, astfel, pot fi lipsite de beneficiul exclusivităţii în folosire, conferit prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1994.
Împrejurarea existenţei mai multor mărci înregistrate ca includ cuvintele „n.” sau „p.” nu are relevanţă în speţă pentru că reperul analizei reclamate în speţă este construcţia verbală „P.N.”, iar nu elementele ce formează această construcţie.
În condiţiile în care semnele folosite de pârâtele intimate au un grad de similaritate ridicat cu mărcile înregistrate de reclamantă şi serviciile/produsele pe care acestea se aplică se află într-o legătură de complementaritate evidentă, riscul de asociere între respectivele semne şi mărci este neîndoielnic, existând în mod real posibilitatea ca destinatarii produselor şi serviciilor respective să aibă percepţia existenţei unei legături economice între comercianţii care le folosesc.
Notorietatea mărcilor apelantei-reclamante nu a format obiect al acţiunii cu a cărei analiză a fost investită prima instanţă, astfel că, în raport de exigenţele art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., nu există temei spre a fi dezlegată de instanţa de control judiciar. Aprecierea făcută de prima instanţă în raport de un asemenea reper este una care excede cadrului procesual în care a fost investită a judeca, astfel că s-a înlăturat considerentul prin care s-a reţinut că reclamanta nu a dovedit cu probele reglementate de Legea nr. 84/1998 că marca sa a dobândit notorietate în România.
Constatarea instanţei de fond în sensul că pârâtele-intimate folosesc în mod legitim semnele reclamate ca fiind în conflict cu mărcile reclamantei-apelante nu este corectă.
Marca „P.N.” a societăţii de naţionalitate ungară de la care pârâtele intimate importă produsele pe care sunt aplicate semnele în litigiu nu numai că nu este una înregistrată anterior mărcilor de care s-a prevalat reclamanta-apelantă, fiind înregistrată la data de 23 aprilie 2010, conform înscrisului aflat la fila 442 din dosarul de fond, dar nu este aptă a genera vreun drept în favoarea pârâtelor, pentru că acestea sunt terţi faţă de respectiva înregistrare, iar aceasta nici nu poate asigura protecţie pe teritoriul României, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi art. 1 coroborat cu art. 6 din Regulamentul nr. 207/2009/CE privind marca comunitară.
Statutul societăţilor pârâte de filiale ale aceleiaşi societăţi de naţionalitate ungară nu este susţinut de probatoriul administrat, înscrisurile aflate la filele 195-196 din dosarul de fond reliefând faptul că acestea sunt persoane juridice constituite de sine stătător în condiţiile legii române la 06 octombrie 2008 (SC T.B. SRL) şi respectiv la 22 februarie 2007 (SC S.B. SRL), având ca asociaţi persoane fizice. Aceste înscrisuri nu atestă legătura juridică care pârâtele au pretins că ar exista între acestea şi SC P.N.K.F.T. SRL din Ungaria.
Având în vedere considerentele reţinute în precedent, Curtea a constatat că şi apărarea susţinută de intimatele-pârâte, în sensul că în cauză şi-ar găsi aplicare prevederile art. 39 din Legea nr. 84/1998, este nefondată. Interdicţiile la a căror stabilire tinde reclamanta-apelantă vizează folosirea unor semne care: în mod evident nu au nici un corespondent în denumirea societăţilor pârâte sau a sediului acestora (art. 39 alin. (1) lit. a)); nu conţin indicaţii ce ar fi necesare (pe teritoriul pe care este reclamată stabilirea interdicţiei) referitor la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produselor comercializate sau la alte caracteristici ale acestora (art. 39 alin. (1) lit. b)).
Apărarea potrivit căreia produsele pe care intimatele-pârâte le comercializează sub semnul „P.N.” ar fi fost prezente pe piaţa românească începând din anul 2003 este lipsită de orice suport probator, după cum apărarea prin care susţin că ele au importat aceleaşi produse înainte de înregistrarea mărcii reclamantei din 22 martie 2007 nu este susţinută de dovezi care să ateste utilizarea de către pârâta SC S.B. SRL a semnelor în litigiu pe produsele comercializate (cealaltă societate pârâtă fiind înfiinţată ulterior înregistrării respectivei mărci).
Conduita pârâtelor de a utiliza (inclusiv prin deschiderea domeniului de internet www.p.ro în activitatea comercială semne care aduc atingere dreptului exclusiv de folosinţă de care se bucură reclamanta în calitate de titular al mărcilor înregistrate, în condiţiile în care acest drept le este opozabil ca efect al înregistrării mărcilor (potrivit cu prevederile 29 şi 30 din Legea nr. 84/1998), este în contradicţie cu obligaţia instituită prin art. 1 alin. (1) şi art. 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, şi anume aceea potrivit căreia „comercianţii sunt obligaţi să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale” şi respectiv „constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite în activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.
Ca atare, această conduită a intimatelor-pârâte are valenţele unei fapte de concurenţă neloială ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 11/1991, ce are caracter ilicit în sensul prevederilor art. 998 din C. civ. şi este, astfel, aptă a antrena răspunderea civilă delictuală a acestora.
Vinovăţia pârâtelor-intimate este dovedită atât prin faptul că acestea au utilizat semnele în litigiu fără a consulta registrul public în care sunt înregistrate mărcile ce conferă reclamantei atributul exclusivităţii în folosirea lor, cât şi prin aceea că începând din anul 2009 reprezentanţii reclamantei le-au adus expres la cunoştinţă existenţa mărcilor înregistrate opuse semnelor ce includ sintagma „P.N.”.
Prejudiciului moral invocat de reclamantă se confirmă în condiţiile în care partea a fost nevoită să activeze alături de comercianţi concurenţi a căror activitate interfera cu comerţul său, în coordonate care exced uzanţelor comerciale loiale.
Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul moral astfel încercat rezultă din însăşi materialitatea faptei.
Pentru cuantificarea despăgubirilor cuvenite reclamantei apelante trebuie avut în vedere faptul că pârâtele au folosit semnele ce aduc atingere drepturilor acesteia o perioadă îndelungată, respectiv începând din anii 2007, 2008 - cum reiese din răspunsurile lor la interogatoriu, precum şi împrejurarea că această folosinţă a continuat chiar după solicitarea expres făcută de reclamantă, în anul 2009, de a înceta.
În egală măsură, despăgubirile nu trebuie să constituie o sursă de îmbogăţire pentru victima faptelor de concurenţă neloială, ci ele trebuie să reprezinte o reparaţie adecvată prejudiciului efectiv încercat.
Ca atare, suma de 1000 euro a fost apreciată ca fiind în mod rezonabil satisfăcătoare, corespunzător criteriilor menţionate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC S.B.S. SRL şi SC T.B.S. SRL,criticând-o pentru următoarele motive:
1. Decizia a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legii, cu aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-au aplicat greşit art. 36 alin. (2) lit. b) şi c) şi art. 90 din Legea nr. 84/1998, deoarece s-a făcut o greşită analiză a semnelor şi nu s-a făcut o analiză a riscului de confuzie, raportat la concluziile privind analiza semnelor şi a produselor/serviciilor.
- în ceea ce priveşte similaritatea semnelor.
La analiza vizuală a semnelor, care sunt combinate, Curtea s-a raportat exclusiv la elementele „p. ” şi „n.” şi nu a analizat elementele figurative, acestea fiind total diferite.
Şi argumentul potrivit căreia similaritatea conceptuală este dată de cea a elementului verbal „P.N." este una eronată, dată cu aplicarea greşită a legii.
Elementul-cheie ce trebuia analizat era gradul de distinctivitate al mărcii părţii adverse, gradul de protecţie pe care i-l conferă sau recunoaşte legea sau instanţa, iar potrivit doctrinei în materie, aprecierea distinctivităţii se face în două momente: la momentul depozitului, atunci când se examinează de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci posibilitatea înregistrării mărcii şi, după caz, la momentul când are loc încălcarea dreptului la marcă şi trebuie să se determine pentru a se determina câmpul de protecţie al mărcii.
Prin abordarea din cauza O.H.I.M. v. W.W. (Cazul C-191/01 P, 10 aprilie 2003, paragraful 27 şi urm.) a fost sugerat un grafic al celor două „extreme", descriptivitatea tipică şi „sugestia aluzivă”, fixându-se 3 criterii în raport de care această analiză să fie făcută: modul în care un termen se referă la caracteristicile produsului/serviciului (cu cât mai subiectivă este această referire, cu atât termenul este mai slab); modul în care este perceput acest termen (cu cât e mai obişnuit, mai curent, cu atât va fi perceput ca fiind descriptiv); cât de semnificativă este legătura cu produsul/ serviciul, în special în mintea consumatorului - când denumirea folosită este esenţială sau centrală pentru produs/serviciu, descriptivitatea este de netăgăduit.
Elocventă pentru prezenta speţă este şi cauza „L.” (C.L.S.A.G. v. O.H.I.M., C-98/11 P), prin care s-a menţinut decizia O.H.I.M. de refuz al înregistrării mărcii „L.” ca marcă comunitară, din cauza lipsei distinctivităţii acesteia. Curtea a analizat fiecare element al mărcii raportat la produsele pentru care s-a solicitat înregistrarea, a efectuat apoi o analiză globală a semnului, bazată pe normele şi cutumele din acea ramură industrială, opinând că elementele mărcii sunt descriptive.
Practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) în analiza lipsei de distinctivitate a semnelor care se dovedesc descriptive este în sensul efectuării acesteia din două perspective, respectiv în raport de serviciile sau produsele pe care le desemnează şi apoi a percepţiei de către public .
Instanţa de apel nu a procedat la analizarea acestor elemente, ci s-a rezumat doar la a constata o legătură de complementaritate între produse şi serviciile.
Semne cu o slabă putere distinctivă sau descriptivă, uzuale, pot constitui în anumite condiţii mărci, însă protecţia juridică a acestora este limitată, oficiile naţionale sau instanţele, după caz, fiind chemate să aplice aceste principii.
S-a statuat în doctrina şi practica europeană faptul că mărcile slabe, formate tocmai din sintagme sau cuvinte lipsite de distinctivitate, sunt aşa numitele mărci „defensive”, adică cele care generează în favoarea titularilor apanajul unei folosiri „liniştite", netulburate din partea unui terţ care ar fi obţinut el singur dreptul asupra unei mărci. Dimpotrivă, titularul mărcii slabe nu are cum să aibă o poziţie ofensivă, solicitând terţilor participanţi în circuitul economic să nu uziteze sintagme uzuale, comune.
Acest element modern a fost ilustrat de Regulamentul 40/94, actualmente 207/2009, care exclude monopolul dreptului asupra unor semne sau indicaţii constituite în mărci, astfel încât terţii sunt îndreptăţiţi la utilizarea acestora. Acest lucru a fost statuat foarte clar în cauza C-3 83/99 P „B.D.”, una din cauzele de referinţă ale Curţii Uniunii Europene. Principiul a fost preluat şi prin legea naţională - art. 39 alin. (1) lit. b) invocat atât în faţa tribunalului cât şi a curţii de apel, fiind vorba despre indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora.
S-a reţinut că elementele verbale „P.N.” nu ar fi uzuale şi descriptive, cu motivarea că evaluarea se face asupra elementului verbal, cum se regăseşte în conţinutul mărcii înregistrate, şi nu a traducerii sale în limba română.
Însăşi instanţa de apel recunoaşte că elementele verbale din conţinutul semnelor aflate în conflict ar reprezenta elemente uzuale şi descriptive, însă doar pentru un vorbitor de limba engleză, deoarece această construcţie verbală este proprie limbii engleze şi nu se regăseşte ca atare printre neologismele incluse în limba română.
Acest raţionament este contrar legii, deoarece limba engleză este o limbă larg cunoscută în România, la fel ca şi limba franceză, iar faptul că elementul verbal este în limba engleză este de minimă importanţă, în condiţiile în care populaţia urbană şi educată a României (>50%) cunoaşte într-o proporţie covârşitoare limba engleză. Au şi dovedit că inclusiv pentru cuvinte în limba engleză caracterul distinctiv trebuie apreciat de la caz la caz, însă instanţa l-a ignorat.
Oricum, cuvântul „perfect” este adjectiv (şi) al limbii române.
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci aplică în mod constant acest principiu, apreciind ca fiind lipsite de distinctivitate construcţii de genul „iszy cash”, pentru clasa 36 - servicii financiare; „vood'k”, pentru clasa 33 - băuturi alcoolice, „ko-mputer”, pentru clasa 9 - calculatoare.
Este greşită concluzia în sensul că nu are nicio relevanţă că există sute de mărci care au în componenţa lor cuvintele „perfect" sau „n.(s)”, avându-se în vedere totodată şi faptul că această construcţie verbală „P.N.” nu se regăseşte ca atare înregistrată de către terţi.
Probabil puţini comercianţi de bună-credinţă au încercat să obţină protecţia pentru o sintagmă compusă nu doar dintr-un singur element uzual şi descriptiv, ci din două asemenea cuvinte.
- în ceea ce priveşte similaritatea produselor şi serviciilor.
Produsele şi serviciile în discuţie nu sunt similaritate, nefiind în interdependenţă.
Analiza conform căreia nu poate fi ignorată complementaritatea activităţilor este inadecvată în cauza de faţă, neputând fi aplicată unei situaţii în care se reclamă contrafacerea unei mărci.
Două dintre cele trei mărci ale apelantei-reclamante sunt înregistrate exclusiv pentru servicii (oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică), în timp ce produsele pârâtelor sunt produse profesionale pentru manichiură şi pedichiură, precum geluri acrilice, bonduri, ornamente pentru unghii, produse de întreţinere şi îngrijire a unghiilor.
Nici în ce priveşte cea de-a treia marcă a reclamantei, având numărul x, nu se poate reţine o încălcare a drepturilor datorită, printre altele, lipsei de distinctivitate a elementelor verbale „p.” şi „n.” şi a individualităţii, respectiv formei diferite de prezentare a elementelor figurative.
Niciodată saloanele de manichiură/ pedichiură nu sunt şi întreprinderi producătoare de produse cosmetice, acest gen de diferenţă între produse şi servicii şi lipsa complementarităţii, în fapt a legăturii dintre acestea (ca legătură menită să creeze risc de confuzie) fiind statuată şi de practica C.J.U.E. şi a O.H.I.M., care, în cauza Long John Silver's v. Swedish Match Sverige AB a statuat că ţigările nu sunt similare cu restaurantele, nefiind nici complementare şi nici în interconexiune, cu toate că ţigările pot fi fumate în restaurante.
În mod corect instanţa de fond a reţinut că cele două părţi nu desfăşoară acelaşi tip de activităţi, deoarece acestea comercializează produse fabricate în SUA cu denumirea „P.N.” pentru manichiură şi pedichiură, organizând de asemenea cursuri şi seminarii, pe când apelanta-reclamantă prestează servicii de înfrumuseţare în saloanele de manichiură/ pedichiură.
- Publicul - ţintă este diferit, iar acesta este un aspect omis de către instanţa de apel.
Produsele pârâtelor-recurente se adresează unui segment specializat de consumatori, pe când, dimpotrivă, serviciile părţii adverse se adresează tuturor consumatorilor, în special femeilor care apelează la servicii de înfrumuseţare.
Consumatorul căruia i se adresează produsele profesionale din clasa 3 a Clasificării de la Nisa este format din specialiştii tehnicieni din domeniu, un singur exemplu fiind edificator în acest sens, respectiv cel al gelului acrilic pentru construcţia unghiilor false care nu poate fi aplicat acasă, ci doar în saloane, iar clientul nici măcar nu cunoaşte marca gelului sau a bondurilor care i s-au aplicat.
- în ceea ce priveşte riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Faţă de elementele mai sus arătate, trebuie să se considere că acesta nu poate fi incident. Tehnicienii în manichiură/pedichiură cunosc foarte bine produsele cu care lucrează, acestea făcând parte din activitatea zilnică. Aceşti specialişti sunt familiarizaţi cu toată gama de produse prezente în piaţă, ierarhizându-le după calitate, preţ, avantaje, dezavantaje etc., iar ei nu vor confunda niciodată produsele menţionate mai sus şi nu le vor asocia cu saloanele „P.N.” deţinute de apelanta-reclamantă.
2. Decizia cuprinde motive contradictorii, cu aplicarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Deşi se constată că activităţile desfăşurate de părţi sunt „de natură diferită" şi că recurentele „nu prestează în mod direct servicii de manichiură” se admite, contradictoriu, existenţa riscului de asociere.
Atitudinea subiectivă, respectiv reaua-credinţă sub forma intenţiei de a exclude un terţ din circuitul comercial este demonstrată de răspunsul dat în faţa primei instanţe, conform căruia reclamanta nu fabrică produse din clasa 03 şi nici nu ar avea posibilitatea s-o facă, deoarece înfiinţarea unei unităţi productive/ fabrică de cosmetice nu este un lucru facil.
Partea adversă şi-a demonstrat reaua-credinţă depunând un aşa-zis contract de licenţă pe care l-a încheiat, reprezentată fiind de P.R.G., cu SC G.B.S. SRL, reprezentată de R.P. (fostă G.). Acest contract a fost încheiat la data de 7 octombrie 2010 şi înregistrat la O.S.I.M. pe 12 martie 2012, fiind însoţit şi de câteva facturi, prin care o societate livra celeilalte produse acrilice nominalizate ca fiind tips-uri (vârfuri de unghii), geluri şi bonder-e, identificate cu denumirea „P.N. ” .
Acest act a fost încheiat pro causa, pentru a demonstra interesul în înregistrarea clasei 03. S-a încheiat între societăţi având aceiaşi asociaţi şi s-au întocmit câteva facturi pe anul 2012, în care sunt identificate în mod expres produse „P.N.”, în condiţiile în care programele de contabilitate nu permit identificarea produselor după denumire.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
1. S-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
- Contrar celor susţinute în prima critică de recurs, în analiza cerinţei similarităţii semnelor în conflict, impusă de dispoziţiile art. 36 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, instanţa de apel nu s-a limitat (exclusiv) la elementele verbale, cu ignorarea elementelor figurative.
Marca şi semnul trebuie comparate ca un întreg, cu acordarea unei ponderi mai mari elementelor comune care ar putea duce la confuzie, iar diferenţele pe care un consumator obişnuit nu le-ar remarca nu trebuie accentuate. Totodată, în ceea ce priveşte elementele comune, este necesar a se verifica dacă acestea sunt cele dominante din componenţa semnelor combinate aflate în conflict.
Instanţa de apel s-a conformat acestor reguli diriguitoare în materie, reţinând că elementul comun,dominant şi central este „P.N.”, în vreme ce celelalte componente, apreciate ca diferite de altfel, au astfel un caracter secundar.
Modul de analiză al instanţei de apel sub acest aspect nu a fost contestat prin cererea de recurs, nearătându-se argumentele pentru care elementele diferite din componenţa semnelor aflate în conflict ar fi fost apreciate greşit ca fiind secundare şi pentru care acestea ar fi fost cele de natură să înlăture contrafacerea - aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Şi în analiza similarităţii conceptuale s-a plecat tot de la constatarea caracterului dominant al elementelor comune, prin critica de recurs partea limitându-se a arăta că acest lucru s-a făcut cu aplicarea greşită a legii, fără a se arăta greşelile făcute de instanţă sub acest aspect, cu respectarea aceloraşi dispoziţii procedurale susmenţionate.
În cazul în care marca şi semnul au un element comun trebuie să se verifice distinctivitatea, întrucât dacă gradul acesteia este ridicat riscul de confuzie va fi mai mare; dacă distinctivitatea nu este atât de mare – de exemplu, dacă acel element comun este descriptiv sau este comun mai multor mărci aparţinând unor titulari diferiţi, riscul de confuzie este mai mic, atenţia cumpărătorului concentrându-se asupra restului elementelor.
Interesează astfel gradul de distinctivitate al semnului şi nu lipsa distinctivităţii, întrucât prin înregistrare ca marcă i s-a recunoscut acestuia îndeplinirea cerinţelor legale - art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998 prevăzând că sunt refuzate la înregistrare sau pot fi declarate nule dacă sunt înregistrate, mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv, similar art. 7 alin. (1) lit. c) din Regulamentul (CE) nr. 40/1994 în vigoare la data de referinţă (acesta prevăzând că sunt refuzate la înregistrare mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv). Oricum, analiza lipsei de distinctivitate a mărcilor ar excede cadrul procesual al litigiului de faţă, în care s-a solicitat anularea în parte a unei mărci naţionale deţinută de către reclamanta-intimată pe motivul înregistrării cu rea credinţă.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că distinctivitatea de care beneficiază mărcile este în măsură să confere titularului beneficiul exclusivităţii de folosire, în lumina dispoziţiilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.
După cum s-a reţinut în decizie, ceea ce se impune a fi evaluat este elementul verbal aşa cum apare în marca înregistrată şi nu traducerea lui în limba română.
Aceasta întrucât semnul se analizează în cadrul acţiunii în contrafacere astfel cum este înregistrat şi cum este perceput de consumatorul mediu din sectorul de public relevant (român), rezonabil de bine informat, rezonabil de circumspect şi de atent - criteriu folosit de Curtea Europeană, care nu compară, de regulă, semnele unul lângă altul, acesta având în faţă, de obicei, semnul fraudulos pe care îl compară cu amintirea avută despre marca anterioară.
Sublinierea este necesară cu atât mai mult cu cât recurentele, cu referire la publicul ţintă, susţin că produsele lor se adresează unui segment specializat de consumatori şi nu publicului larg, pe când, dimpotrivă, serviciile părţii adverse se adresează tuturor consumatorilor, în special femeilor care apelează la servicii de înfrumuseţare.
Trimiterea la publicul vizat, astfel cum este acesta înţeles de către recurente, este greşită, pentru că nu acesta este vizat în acţiunea în contrafacere, ci cel care beneficiază de serviciile unor astfel de specialişti, în saloanele de profil - destinatarul produselor, astfel cum a reţinut instanţa de apel.
În determinarea caracterului descriptiv, în analiza distinctivităţii, este esenţial criteriul asocierii directe şi concrete, în raport cu care un termen este descriptiv atunci când el permite unui consumator mediu din sectorul de public relevant, rezonabil de bine informat, rezonabil de circumspect şi de atent, să stabilească o asociere directă şi concretă, fără nicio reflecţie în plus, între termenul folosit şi bunurile sau serviciile în legătură cu care este acesta folosit.
Or, dacă se acceptă că termenul „p.” este descriptiv, nu este susţinută aceeaşi ipoteză sau că ar avea un caracter uzual şi pentru cealaltă componentă a elementului comun, respectiv „n.”.
Aceasta deoarece cuvântul este propriu limbii engleze, nu este uzitat în mod curent de vorbitorii de limbă română, pentru care nu se poate susţine că sunt cunoscători într-o proporţie suficientă pentru contextul în discuţie ai limbii engleze, astfel încât atunci când văd semnul „P.N.” să facă o asociere directă şi concretă, fără nicio reflecţie în plus, între aceşti termeni şi bunurile sau serviciile în legătură cu care sunt aceştia folosiţi.
O astfel de asociere se face, în schimb, văzându-se semnele folosite de pârâte. Instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că în afara elementului comun,în mărcile reclamantei-intimate celelalte elemente constau în modalitatea cursivă de scriere şi culoarea revendicată, în timp ce semnele pârâtelor-recurente mai includ, după caz: o linie orizontală care separă cele două cuvinte ce compun sintagma comună şi degetele unei mâini; un contur sferic ce încadrează componentele menţionate anterior sau o elipsă în interiorul căreia este plasată sintagma în discuţie asociată cu linia orizontală şi acelaşi element figurativ descris anterior.
Este necesar deci ca acest consumator să cunoască semnificaţia întregii sintagme, nu numai a componentei „perfect” - singura la care se face referire în cadrul recursului ca fiind aceeaşi în limbile română şi engleză, marca fiind concepută în limba engleză.
Pentru aprecierea atitudinii sintagmei „Baby-dry”, concepută în limba engleză, de a prezenta un caracter distinctiv a fost avut în vedere punctul de vedere al consumatorului de limbă engleză - cauza C-383/99 Baby-dry, hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, invocată de către pârâta-recurentă.
Un alt element relevant în aprecierea gradului de distinctivitate este caracterul elementului comun de a se regăsi în mai multe mărci aparţinând unor titulari diferiţi.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că apărarea pârâtelor în sensul că cele două cuvinte „p.” şi „n.” sunt înregistrate sub mai multe mărci nu are relevanţă, întrucât reperul analizei reclamate în speţă este construcţia verbală „P.N.” şi nu elementele verbale componente.
În cadrul criticii aferente nu s-a arătat în ce constă nelegalitatea acestui mod de analiză al instanţei de apel, respectiv care sunt argumentele pentru care instanţa a greşit atunci când a apreciat că trebuie privit semnul în ansamblu şi nu pe părţi în componenţa altor mărci înregistrate - aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.
Instanţa de apel a făcut o analiză a aspectelor relevate mai sus, din perspectiva distinctivităţii, nerezumându-se doar a constata o legătură de complementaritate între produse şi servicii, contrar celor susţinute de către pârâtele-recurente.
Faţă de limitele de analiză a semnelor şi consumatorul vizat, astfel cum s-a detaliat mai sus, nu este fondată critica prin care se invocă protecţia art. 39 alin. (1) lit. b) din această lege, care prevede că t itularul mărcii nu poate cere să se interzică unui terţ să folosească în activitatea sa comercială indicaţii care se referă la specia, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică, perioada de fabricaţie a produsului sau perioada prestării serviciului sub marcă, precum şi la orice alte caracteristici ale acestora - această normă legală reflectând dispoziţiile art. 12 lit. b) din Regulamentului (CE) nr. 40/1994 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, în vigoare la data înregistrării ultimelor două mărci de către reclamanta-intimată, reluate sub aceeaşi numerotare de Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară.
În considerarea aceloraşi elemente, s-a dat relevanţa cuvenită jurisprudenţei O.H.I.M. şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, susţinută de către recurente.
Mai mult, în ceea ce priveşte similaritatea semnelor, instanţa de apel a reţinut faţă de probatoriul la care a făcut referire, aspect necontestat în recurs, că pârâtele-recurente au folosit sintagma „P.N.” într-o scriere ce o imită pe cea din mărcile înregistrate ale reclamantei apelante pe frontispiciul standului cu care a participat la expoziţia „Caravana Sănătăţii şi Frumuseţii” desfăşurată la Braşov, prezentându-se astfel publicului prin utilizarea unui semn identic cu respectivele mărci.
- Este corectă şi concluzia instanţei de apel, potrivit căreia între produsele comercializate de către recurentei - intimate - pârâte şi serviciile intimatei - reclamante - apelante ar exista similaritate, acestea fiind complementare - urmare analizei complementarităţii ca formă a similarităţii, ce se circumscrie acţiunii în contrafacere.
Pârâta - recurentă susţine, în acest context, că două dintre cele trei mărci ale apelantei-reclamante sunt înregistrate exclusiv pentru servicii (oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică), în timp ce produsele pârâtelor sunt profesionale pentru manichiură şi pedichiură, precum geluri acrilice, bonduri, ornamente pentru unghii, produse de întreţinere şi îngrijire a unghiilor.
Acest lucru nu este contestat, instanţa reţinând caracterul diferit al acestora, dar apreciind că între acestea există un raport de complementaritate, justificat pe faptul că în cadrul saloanelor de profil, prin care îşi desfăşoară activitatea reclamanta-intimată se asigură serviciile prin care produsele din categoria celor comercializate de pârâte ajung la destinatar. Instanţa a detaliat această concluzie, arătând că deşi pârâtele-intimate nu prestează în mod direct servicii de manichiură, produsele comercializate de acestea nu pot dobândi utilizarea căreia îi sunt destinate decât prin intermediul unor asemenea servicii şi, astfel, între activitatea pe care ele o desfăşoară şi serviciile pentru care reclamanta - apelantă se bucură de protecţie în calitate de titular al mărcilor „P.N.” există o vădită interdependenţă, ceea ce face ca utilizarea unui semn identic sau similar cu menţionatele mărci înregistrate pentru serviciile din clasele 44 şi 42 (servicii oferite de un cabinet de înfrumuseţare, manichiură, pedichiură, cosmetică) să fie susceptibilă a crea un risc de asociere (privit ca şi modalitate de manifestare a riscului de confuzie) între produsele şi serviciile oferite de părţi.
Acest raport de complementaritate, astfel cum a fost justificat, nu a fost criticat, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. Mai mult, în critica aferentă riscului de confuzie, recurentele susţin că unul dintre produse, respectiv cel al gelului acrilic pentru construcţia unghiilor false, nu poate fi aplicat acasă, ci doar în saloane - serviciu protejat prin mărcile de care se prevalează intimata.
Cu privire la cea de-a treia marcă a reclamantei, având numărul x, se susţine de către pârâtele-recurente că nu se poate reţine o încălcare a drepturilor datorită, printre altele, lipsei de distinctivitate a elementelor verbale „p.” şi „n.” şi a individualităţii, respectiv formei diferite de prezentare a elementelor figurative.
Critica vizează, de fapt, similaritatea semnelor şi nu a produselor sau serviciilor oferite de către părţi sub semnele în conflict. Or, aşa cum s-a arătat mai sus, în condiţiile în care marca este înregistrată aceasta a respectat cerinţa distinctivităţii, iar instanţa de apel a reţinut caracterul secundar al elementelor figurative, diferite, fără ca pârâta-recurentă să formuleze critici de nelegalitate sub acest aspect.
Nu faptul că saloanele de manichiură/pedichiură sunt şi întreprinderi producătoare de produse cosmetice a fost apreciat ca fiind relevant de către instanţă în analiza complementarităţii produselor şi serviciilor, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, că în cadrul saloanelor de profil, prin care îşi desfăşoară activitatea reclamanta-intimată se asigură serviciile prin care produsele din categoria celor comercializate de pârâtele-recurente ajung la destinatar.
Într-adevăr, în decizia nr. 458 din 9 martie 2000 a O.H.I.M. s-a reţinut că ţigările, protejate prin clasa 34, pot fi vândute în restaurante, protejate prin clasa 42, dar acest lucru nu face ca produsul şi serviciul să fie similare; serviciile din clasa 42 se referă la mâncăruri şi băuturi, precum şi autorizaţia dată de un producător distribuitorului pe piaţă al produselor sale, în vreme ce ţigările sunt consumate de plăcere, iar natura, modul de procurare şi metoda de folosire a ţigărilor sunt diferite de serviciul protejat prin clasa 42.
Situaţia de soluţionat prin decizia mai sus relevată este diferită de cea din speţa de faţă, unde produsele comercializate de către pârâtele-recurente nu pot fi utilizate de către consumator decât în saloane pentru înfrumuseţare, specializate, serviciu protejat pe numele reclamantei-intimate sub marca reclamată a fi contrafăcută - aspect reţinut de instanţa de apel şi necontestat prin cererea de recurs.
Nici în ceea ce priveşte organizarea de cursuri şi seminarii de către pârâtele-recurente nu se poate înlătura acelaşi caracter de similaritate, în condiţiile în care acestea sunt destinate serviciilor protejate pe numele reclamantei-intimate.
- Faţă de aceste elemente, în mod corect s-a reţinut în cauză şi cerinţa referitoare la riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere.
Instanţa de apel a reţinut că, date fiind complementaritatea produselor/ serviciilor şi faptul că semnele folosite de pârâtele au un grad de similaritate ridicat cu mărcile înregistrate de reclamantă, riscul de asociere între respectivele semne şi mărci este neîndoielnic, existând în mod real posibilitatea ca destinatarii produselor şi serviciilor respective să aibă percepţia existenţei unei legături economice între comercianţii care le folosesc.
Se constată astfel că în analiza cerinţelor acţiunii în contrafacere instanţa a analizat riscul de confuzie, cu referire la confuzia indirectă, contrar celor susţinute de recurente.
În ceea ce priveşte această cerinţă legală, s-a susţinut în cadrul recursului că tehnicienii în manichiură/pedichiură cunosc foarte bine produsele cu care lucrează în activitatea zilnică şi că aceştia sunt specialişti, familiarizaţi cu toată gama de produse prezente în piaţă, ierarhizându-le după calitate, preţ, avantaje, dezavantaje etc., iar în aceste condiţii nu vor confunda şi nu vor asocia produsele cu saloanele „P.N.” deţinute de reclamantă.
Aşa cum s-a arătat mai sus, nu aceştia sunt consumatorii vizaţi, a căror percepţie este relevantă în soluţionarea acţiunii în contrafacere. Totodată, nu se poate accepta, ca fiind general valabilă, apărarea din critica referitoare la publicul vizat, în sensul că gelului acrilic pentru construcţia unghiilor false nu poate fi aplicat acasă, ci doar în saloane, iar în aceste condiţii clientul nici măcar nu cunoaşte marca gelului sau a bondurilor care i s-au aplicat - ceea ce ar sugera că acesta nu observă denumirea produsului de care beneficiază.
Recurentele au invocat şi greşita aplicare a art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 84/1998, fără a se arăta argumentele care susţin această critică. Oricum, acestea nici nu ar fi avut interes să formuleze o astfel de critică atât timp cât instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a fost învestită în acest sens, iar analiza făcută în raport de un asemenea reper este una care excede cadrului procesual, înlăturându-se considerentul prin care aceasta a reţinut că reclamanta nu a dovedit că marca sa a dobândit notorietate în România.
Art. 90 din Legea nr. 84/1998, invocat, se referă la latura penală în materie, excedând cadrul procesual al cauzei.
2. Motivul de recurs indicat de parte ca fiind cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că decizia cuprinde motive contradictorii, nu poate fi reţinut.
Argumentul invocat în susţinerea acestui motiv de recurs nu vizează contradictorialitatea motivării, ci nelegalitatea acesteia din perspectiva neîntrunirii cerinţelor acţiunii în contrafacere. Însă, în privinţa acestora, inclusiv sub aspectele vizate de critică, s-a făcut analiza corespunzătoare pentru motivul de nelegalitate invocat.
3. Critica referitoare la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale a fost indicată de parte ca încadrându-se în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fără însă ca aceasta să se circumscrie motivului de recurs invocat sau oricăruia dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Prima instanţă a respins cererea reconvenţională fără ca pârâtele să formuleze cerere de apel, neputându-se critica soluţia pentru prima oară în dosarul de recurs - modul de dezlegare asupra acestei cereri bucurându-se astfel de putere de lucru judecat.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ, dispunând în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele SC S.B.S. SRL şi SC T.B.S. SRL împotriva Deciziei nr. 112 din data de 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2164/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2260/2013. Civil → |
|---|
