ICCJ. Decizia nr. 1931/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1931/2013
Dosar nr. 257/98/2011
Şedinţa publică de Ia 16 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Slobozia la data de 10 mai 2010, reclamanta SC L.A.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC S. SRL, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pârâta la plata sumei de 142.943,98 RON, reprezentând contravaloare marfă livrată şi la plata dobânzii legale aferente, de la data introducerii acţiunii, până la data achitării efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că a livrat pârâtei mărfuri, iar din valorea totală a facturilor, care au fost emise în perioada 8 iulie 2008-28 octombrie 2008, pârâta a achitat suma de 184.425,02 RON, nu şi diferenţa care este pretinsă prin cererea ce face obiect al judecăţii.
La data de 4 octombrie 2010, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii atât pe cale de excepţie, cât şi pe fond.
Astfel, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, dar şi pe cea a prescripţiei.
Pe fond, pârâta a precizat că Ia data de 13 august 2007 a încheiat cu reclamanta procesul-verbal, în temeiul căruia i-a transmis, prin cesiune, creanţa pe care o avea asupra unei societăţi de asigurare, SC F.A. SA, în sumă de 151.835 RON, fapt care semnifică stingerea datoriei sale, prin plată.
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta-reclamantă a solicitat ca reclamanta-pârâtă să fie obligată să-i achite suma de 10.000 RON, cu titlu de avans pentru materiale de îngrăşământ foliar, pe care a achitat-o, fără ca materialele respective să-i fie livrate.
La data de 9 noiembrie 2010, reclamanta-pârâtă şi-a micşorat câtimea obiectului primului capăt de cerere, de la suma de 142.943,98 RON la suma de 139.223,83 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 2787 din 9 noiembrie 2010, Judecătoria Slobozia a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomiţa.
Ulterior înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Ialomiţa, reclamanta-pârâtă a formulat, Ia data de 2 iunie 2011, o cerere de chemare în garanţie a SC F.A. SA, solicitând ca în cazul în care va cădea în pretenţii, chemata în garanţie să fie obligată să-i achite debitul pe care îl pretinde de la SC S. SRL.
Prin sentinţa civilă nr. 2489/F din 16 noiembrie 2011, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi pe cea a prescripţiei, invocate de pârâta-reclamantă, a respins, ca neîntemeiată, cererea principală, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive invocate de chemata în garanţie, dar a admis excepţia prescripţiei şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în garanţie, constatând prescris dreptul la acţiune; de asemenea, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că atât timp cât reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata unui debit care rezultă din facturi fiscale emise pe numele pârâtei, există identitate între persoana pârâtei şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, aşa încât a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de SC S. SRL.
De asemenea, a respins şi excepţia prescripţiei, invocată de către aceeaşi parte, reţinând că la data de 13 august 2007, aceasta a recunoscut un debit total de 227.478,42 RON, fără să distingă între debitele componente şi data contractării lor astfel că în raport de acest act, care are efect de întrerupere a cursului prescripţiei, prima instanţă a apreciat că dreptul Ia acţiune, aceasta fiind formulată la data de 20 mai 2010, nu este stins prin prescripţie.
Pe fondul cererii principale, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi pârâta au derulat relaţii comerciale, în temeiul cărora reclamanta a livrat marfă şi a emis facturi fiscale, care au fost achitate parţial.
A mai reţinut că la data de 13 august 2007, s-a încheiat procesul-verbal, prin care pârâta a cedat reclamantei poliţa de asigurare din 21 mai 2007, emisă de SC F.A. SA, cu o valoare de despăgubire de 151.835 RON.
Prima instanţă a apreciat că prin această cesiune de creanţă a operat stingerea datoriei pârâtei faţă de reclamantă, deoarece la data cesiunii, creanţa pârâtei asupra debitoarei cedate era valabilă.
Prima instanţă a luat act că societatea de asigurare a refuzat plata sumei, invocând rezilierea de drept a contractului, potrivit art. 12, 16 şi 17 din Legea nr. 136/1995 şi art. 10.3 din convenţie, întrucât pârâta asigurată nu a achitat primele de asigurare.
Prima instanţa a constatat că prima de asigurare, în sumă de 4.500 RON, urma a fi plătită, potrivit contractului de asigurare, în patru rate egale, scadente Ia datele de 24 mai 2007, 21 iunie 2007, 21 iulie 2007 şi 21 august 2007.
Verificând modul în care pârâta şi-a îndeplinit obligaţia de plată a primelor, a luat act că prima rată, scadentă la data de 24 mai 2007 a fost achitată iar apoi, prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări a comunicat că poliţa de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007.
Ulterior, la data de 8 august 2007, pârâta a achitat în contul societăţii de asigurări suma de 3.375 RON, reprezentând celelalte trei rate scadente, dar SC F.A. SA nu a acceptat plata şi a restituit suma, considerând că la data de 31 iulie 2007 contractul a fost reziliat de drept.
Prima instanţă, invocând clauzele cuprinse în art. 10.3 şi în art. 10.7 din contractul de asigurare, a apreciat că acestea sunt veritabile pacte comisorii, dar a subliniat că cel înscris în art. 10.3 nu este unul expres, aşa încât a apreciat că intervenţia sa nu este exclusă, în acest sens reţinând că Ia data când pârâta a făcut plata ratelor de primă, contractul era încă în fiinţă, astfel încât societatea de asigurări nu putea refuza plata.
De aceea, a considerat că cesiunea creanţei către reclamantă a fost valabil încheiată, astfel încât a apreciat că pârâta a achitat debitul integral, motiv pentru care a respins cererea principală.
Cu privire Ia cererea de chemare în garanţie, prima instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii, derivată din neîndeplinirea procedurii de conciliere prealabilă, apreciind că cererii incidentale nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ.
Totodată, a respins şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematei în garanţie, apreciind că, independent de modul şi data la care contractul de asigurare a fost reziliat, efectele sale se examinează între părţi.
În schimb, a apreciat ca fiind fondată excepţia prescripţiei reţinând că termenul de prescripţie aplicabil raporturilor izvorând din asigurare este de 2 ani şi că el se aplică şi cesionarului, care a preluat creanţa cu toate drepturile şi accesoriile conferite de lege cedentului.
Calculând acest termen de la data naşterii dreptului de creanţă, respectiv de la data eliberării certificatului de forţă majoră care îi dădea dreptul asiguratului la plata despăgubirii, 13 august 2007, prima instanţă a apreciat că cererea de chemare în garanţie, formulată la 2 iunie 2011, a fost promovată ulterior împlinirii termenului de prescripţie, motiv pentru care, admiţând excepţia, a respins cererea, ca fiind prescrisă.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, prima instanţă a reţinut că pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând avans marfă şi a dobânzii legale.
S-a statuat că avansul are Ia bază convenţia părţilor, iar în caz de neexecutare a contractului, partea care şi-a îndeplinit obligaţia sau e gata să şi-o îndeplinească poate solicita fie obligarea debitoarei Ia îndeplinirea exactă a obligaţiilor contractuale, fie rezoluţiunea contractului, cu restituirea prestaţiilor efectuate şi plata de despăgubiri, însă cum pârâta-reclamantă nu a solicitat obligarea reciamantei-pârâte la îndeplinirea obligaţiilor ce-i revin, prima instanţă a apreciat că nu poate pretinde nici restituirea sumei achitate cu titlu de avans.
Împotriva acestei sentinţe, atât SC L.A.G. SRL, cât şi SC S. SRL au declarat calea de atac a recursului, respectiv a apelului.
Prin calea de atac pe care a promovat-o, intitulată recurs, SC L.A.G. SRL a solicitat modificarea sentinţei, în sensul admiterii cererii principale şi obligării pârâtei la plata sumei de 137.914,83 RON, reprezentând contravaloare marfă şi a dobânzii legale.
În motivare, a arătat că în mod greşit a considerat prima instanţa ca rezilierea contractului de asigurare încheiat între pârâtă şi chemata în garanţie nu ar fi operat, deoarece rezilierea s-a produs de drept, în baza art. 17 din Legea nr. 136/1995, motivat de neplata de către pârâtă a ratelor scadente la datele de 21 iunie 2007 şi 21 iulie 2007,
De aceea, a afirmat că la data de 13 august 2007, când s-a încheiat procesul-verbal de cesiune, nu mai exista creanţa pârâtei asupra SC F.A. SA.
Prin apelul său, SC S. SRL a arătat că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că atât timp cât SC L.A.G. SRL nu a atacat contractul de cesiune de creanţă, nu putea să o mai cheme în judecată.
De asemenea, a solicitat să fie schimbată sentinţa şi în sensul admiterii cererii reconvenţionale, afirmând că factura fiscală este un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dar nu este un act juridic, ca să fie necesar a îndeplini cerinţele art. 948 C. civ., nici atunci când probează existenţa unui contract comercial.
La termenul de la 15 martie 2012, instanţa de apel a calificat drept apel calea de atac exercitată de către SC L.A.G. SRL.
Prin decizia civilă nr. 278 din 14 iunie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta SC L.A.G. SRL, a schimbat, în parte sentinţa apelată, a admis cererea principală, a obligat pârâta reclamantă către reclamanta-pârâtă la 137.914,83 RON, reprezentând contravaloarea marfă şi dobânda legală aferentă, începând cu data de 19 mai 2010 şi până la data plăţii efective a debitului principal, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins, ca nefondat apelul declarat de apelanta SC S. SRL împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoare:
În calea de atac a apelului, au fost supuse controlului judiciar dispoziţiile prin care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC S. SRL, cererea principală şi cererea reconvenţională, deoarece, cu privire la excepţia prescripţiei, invocată de pârâtă, la excepţiile invocate de chemata în garanţie şi cu privire la cererea de chemare în garanţie nu a fost promovată calea de atac a apelului.
Între SC L.A.G. SRL şi SC S. SRL s-au derulat relaţii comerciale, în temeiul cărora apelanta-reclamantă a livrat marfă şi a emis facturi fiscale, achitate parţial.
La data de 13 august 2007, aceste două părţi au încheiat procesul-verbal prin care SC S. SRL a cedat către apelanta-reclamantă poliţa de asigurare din 21 mai 2007 emise de SC F.A. SA, cu o valoare de despăgubire de 151.635 RON.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit contractului de asigurare, prima de asigurare urma a fi plătită în patru rate egale, scadente la datele de 24 mai 2007, 21 iunie 2007, 21 iulie 2007 şi 21 august 2007,
SC S. SRL a achitat prima rată, scadentă la data de 24 mai 2007, iar prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări a comunicat că poliţa de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007.
Ulterior, Ia data de 8 august 2007, SC S. SRL a achitat în contul societăţii de asigurări suma de 3.375 RON, reprezentând celelalte trei rate scadente, însă SC F.A. SA nu a acceptat plata şi a restituit suma, considerând că la data de 31 iulie 2007 contractul de asigurare a fost reziliat de drept.
Prima instanţă, analizând clauzele cuprinse în art. 10.3 şi în art. 10.7 din contractul de asigurare, a apreciat că acestea sunt veritabile pacte comisorii, dar a subliniat că cel înscris în art. 10.3 nu este unul expres, aşa încât a apreciat că intervenţia sa nu este exclusivă. În acest context, a subliniat că Ia data când pârâta a făcut plata ratelor de primă, contractul era încă în fiinţă, astfel încât societatea de asigurări nu putea refuza plata. De aceea, a considerat că cesiunea creanţei către reclamantă a fost valabil încheiată, astfel încât a apreciat că pârâta a achitat debitul integral, motiv pentru care a respins cererea principală.
Aceste considerente încalcă nu doar prevederile art. 17 din Legea nr. 136/1995, potrivit cărora „dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază în cazul în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul prevăzut în contractul de asigurare” (aplicabile în speţă, potrivit art. 223 din Legea nr 71/2011 pentru punerea în aplicare a Noului C. civ.), ci şi clauzele art. 10.3 din contractul de asigurare, conform cărora „în cazul plăţii în rate a primelor de asigurare, nerespectarea termenelor de plată scadente prevăzute în contractul de asigurare atrage după sine, în mod tacit, rezilierea contractului şi exonerarea de răspundere a asigurătorului, inclusiv pentru ratele de primă încasate până Ia acea dată, perioadă în care contractul a fost în vigoare”.
Or, prin adresa din 7 august 2007, societatea de asigurări deja comunicase intimatei-pârâte ca poliţa de asigurare a fost reziliată la data de 31 iulie 2007, aşa încât plata pe care SC S. SRL a făcut-o la data de 8 august 2007 nu mai era aptă să conducă Ia repunerea în vigoare a contractului de asigurare, potrivit art. 10.4. De altfel, SC S. SRL nici nu a formulat, în mod expres, o cerere de acceptare a plăţii unei rate de primă, potrivit art. 10,4 din contract, aşa încât nu se poate pune problema unei eventuale incidenţe a art. 10.7 din contract.
În aceste condiţii, instanţa de apel a apreciat că în mod justificat şi tocmai în manifestarea voinţei sale neechivoce de a da eficienţă clauzei de reziliere convenţionale stipulate în art. 10.3 din contract, SC F.A. SA nu a acceptat plata sumei de 3.375 RON, făcute la data de 8 august 2007 şi a restituit această sumă.
Instanţa de apel a concluzionat că cesiunea, efectuată la data de 13 august 2007, a creanţei pe care SC S. SRL pretindea că o deţine asupra SC F.A. SA către apelanta-reclamantă nu a fost valabil încheiată, apelanta-pârâtă cunoscând deja că nu mai deţine o creanţă asupra societăţii de asigurare, aptă să formeze obiect al cesiunii.
Potrivit art. 1392 C. civ., „Cel ce vinde o creanţă (...) este dator să răspundă de existenţa sa valabilă în folosul său, în momentul vânzării, deşi vânzarea n-ar cuprinde această îndatorire de răspundere”.
Acest text legal reglementează obligaţia cedentului de garanţie, care este una de drept.
În acest context, instanţa de apel a înlăturat susţinerile intimatei, potrivit cărora nu se poate stabili obligaţia SC S. SRL de plată a creanţei, în lipsa pronunţării rezilierii sau anulării contractului de cesiune de creanţă (cerere care nu a fost formulată), subliniind că instituirea obligaţiei de plată în sarcina SC S. SRL, chiar în lipsa rezilierii/anulării cesiunii de creanţă, constituie tocmai o expresie a obligaţiei de garantie.
Apelul declarat de către SC S. SRL nu a fost găsit, însă, fondat.
Soluţia dată cererii reconvenţionale este una justă, apelanta-pârâtă neprezentând critici concrete Ia adresa acesteia, ci a invocat o serie de motive, străine de considerentele avute în vedere de prima instanţă.
Dupâ cum a reţinut şi prima instanţă, partea care şi-a îndeplinit obligaţia sau e gata să şi-o îndeplinească, poate solicita fie obligarea debitoarei Ia îndeplinirea exactă a obligaţiilor contractuale, fie rezoluţiunea contractului, cu restituirea prestaţiilor efectuate şi plata de despăgubiri.
Cum apelanta-pârâtă nu a solicitat rezoluţiunea contractului în baza căruia a afirmat că a achitat avansul de 10.000 RON, ea nu poate să pretindă restituirea acestei sume, întrucât contractul este încă în vigoare.
Practic, SC S. SRL are la îndemână fie o acţiune prin care să urmărească obligarea debitoarei sale la îndeplinirea obligaţiei de livrare a mărfii, al cărei avans susţine că I-a plătit, fie o acţiune în rezoluţiunea contractului, cu restituirea avansului, dar nu se poate desprinde în mod unilateral de raportul juridic, fără să pretindă mai întâi desfiinţarea sa.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă SC S. SRL aducându-i următoarele critici:
1. Hotărârea instanţei de apel este nelegală în ce priveşte soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei.
Cesiunea de creanţă este un contract care nu a fost atacat în justiţie de către niciuna dintre părţile semnatare, astfel încât reclamanta nu putea să cheme în judecată pe pârâtă, fără să solicite instanţei rezilierea sau constatarea nulităţii acestei convenţii.
În acest sens au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 1392 C. civ., deoarece din momentul realizării acordului de voinţă, creanţa se transferă către cesionar cu toate drepturile pe care i le conferă cedentul.
De altfel, ambele instanţe de fond au motivat respingerea cererii reconvenţionale pe faptul că pârâta-reclamantă nu poate să solicite suma de 10.000 RON, cât timp nu a solicitat rezoluţiunea contractului, aceasta însemnând că atâta timp cât nu s-a solicitat anularea cesiunii de creanţă în instanţă, nu poate avea calitate procesuală în acţiunea având ca obiect pretenţii.
2. Soluţia este greşită şi în ce priveşte fondul pricinii.
Între pârâta-recurentă şi SC F.A. SA există încheiat un contract de asigurare a culturilor agricole din 21 mai 2007, cu valabilitate din 24 mai 2007, iar potrivit art. 16 pct. 4 din contract, rezilierea unilaterală este permisă doar prin parcurgerea unei proceduri prealabile care constă în notificarea scrisă transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în această situaţie contractul considerându-se reziliat, fără intervenţia instanţei de judecată, începând cu ora 24:00 a datei înscrise pe confirmare de primire, însă, în acest caz prevederile contractului de asigurare se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de denunţare sau reziliere, potrivit art. 16 pct. 5 din contract.
Prin urmare, fiind un contract cu executare succesivă, rezilierea are efecte pentru viitor, deci el şi-a încetat valabilitatea începând cu data de 8 august 2007 orele 24:00, însă această sancţiune nu are influenţă asupra efectelor contractului pentru perioada anterioară acestei date.
Pârâta-recurentă a susţinut şi faptul că, din punctul său de vedere, contractul de asigurare este încă în vigoare, deoarece a plătit integral ratele poliţei prin OP din 8 august 2007 orele 9:30 , deci înainte ca rezilierea să opereze, iar reprezentantul său a încunoştiinţat telefonic societatea de asigurări, Ia data de 20 iulie 2007, că se află în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia de unic administrator, fiind internat în spital, unde a suferit trei operaţii succesive.
Ca o dovadă a faptului că acest contract de asigurare era în vigoare la data de 8 august 2007, recurenta-pârâtâ a învederat şi faptul că la data de 6 august 2007, o comisie constituită prin ordinul prefectului din 6 august 2007, a avut în compunere şi un reprezentant al societăţii de asigurare, aceasta comisie constatând că suprafaţa de 125 ha, cultivată cu porumb de către pârâtă, a fost calamităţi în proporţie de 100%.
S-a mai susţinut de către recurentă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 136/1995, raportat la dispoziţiile art. 10 pct. 3 din contract, pentru că, în speţa de faţă, dispoziţiile art. 10 pct. 3 nu constituie un pact comisoriu de gradul IV, astfel încât contractul de asigurare să fie considerat reziliat de drept
Oricum, potrivit art. 16 pct. 5 din capitolul XVI, efectele acestuia se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de denunţare sau reziliere, până la lichidarea definitivă a acestora.
La data de 20 februarie 2013, SC F.A. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, iar la data de 13 mai 2013 reclamanta-întimată SC L.A.G. SRL a depus şi ea o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi judecarea cauzei în lipsă.
Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, a găsit aceste critici ca fondate, pentru următoarele considerente:
1. Prima critică, privind excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei, nu poate fi reţinută, deoarece reclamanta a chemat în judecată pe pârâtă nu în temeiul contractului de asigurare, ci în temeiul raporturilor comerciale derulate de-a lungul timpului între cele două societăţi, considerând că pârâta nu a plătit toate datoriile pe care le avea faţă de reclamantă, legat de faptul că plata făcută prin cesiunea de creanţă nu ar fi valabilă, astfel încât pârâta are calitate procesuală pasivă.
2. În ce priveşte fondul pricinii, soluţia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu greşita interpretare a dispoziţiilor din contractul de asigurare, raportat la dispoziţiile art. 989 C. civ., sub imperiul cărora a fost încheiat contractul de asigurare.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 136/1995, astfel cum era în vigoare în mai 2007, la data încheierii contractului şi că poliţa de asigurare a fost reziliată în baza art. 10.3 din această convenţie.
Pe de o parte, instanţa de apel nu a arătat de ce, spre deosebire de prima instanţă, această clauză ar constitui un pact comisoriu de gradul IV, care nu ar mai face necesară intervenţia instanţei de judecată, şi prin urmare, contractul de asigurare ar fi fost reziliat de drept, astfel că la data cesionării lui nu ar mai fi fost în vigoare, iar pe de altă parte, nu a ţinut cont de prevederile art. 18 pct. 4 şi art. 16 pct. 5 din acelaşi contract, care impuneau condiţia notificării, prin scrisoare recomandată, asiguratului, or, această notificare s-a produs, într-adevar, dar Ia data de 8 august 2007, aceasta însemnând că, potrivit art. 16.5 din contract, prevederile acestuia se aplică pentru toate cazurile de daună produse înainte de reziliere, până la lichidarea definitivă a acestuia.
Cum Ia data de 6 august 2007 s-a întrunit comisia numita prin ordin al prefectului, care a constatat dauna totală şi, cum, potrivit, art. 16.4 din contract, efectele rezilierii urmau să se producă din data de 8 august 2007 orele 24:00, potrivit art. 16.5 din acelaşi contract, riscul asigurat se produsese, astfel că dauna produsă trebuia acordată, cesiunea de creanţă fiind valabilă.
Dată fiind această situaţie, se impune, totuşi, casarea cu trimitere a cauzei pentru ca instanţa de apel să stabilească, luând în calcul sumele solicitate de reclamantă, plăţile făcute de către pârâtă şi valoarea poliţei, dacă pârâta mai datorează sau nu vreo sumă de bani reclamantei.
Celelalte cereri formulate de către părţi au fost lămurite în primă instanţă şi în apel şi nu au făcut obiectul căii de atac a recursului.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) şi (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta SC S. SRL Ograda împotriva deciziei civile nr. 278 din 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1932/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1930/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
