ICCJ. Decizia nr. 1933/2013. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1933/2013
Dosar nr. 2301/113/2011
Şedinţa publică de Ia 16 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 57 din 29 februarie 2010, Tribunalul Brăila a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.B. SRL prin reprezentat convenţional SCA T.A. în contradictoriu cu pârâta E.P.H. LTD prin reprezentat convenţional SCA Z.R.P., ca nefiind de competenţa instanţelor române.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin contractul din 23 martie 2010, contractul din 20 aprilie 2010 şi din 22 aprilie 2010 reclamanta s-a obligat să livreze pârâtei 75.000 t porumb nemodificat genetic din producţia 2010 a TCE din Insula Mare a Brăilei. Invocându-se condiţiile meteorologice extreme din vara 2010. reclamanta a invocat imposibilitatea de a-şi executa obligaţia şi a invocat forţa majoră, comunicând aceasta pârâtei.
Pârâta a insistat în executarea contractelor şi întrucât nu a obţinut executarea benevolă a formulat acţiune în arbitraj GAFTA în concordanţă cu dispoziţiile 23, 24 GAFTA nr. 49 inclus în capitolul condiţii generale din contractele în cauză.
În art. 24 se arată că „oricare şi toate disputele decurgând din sau în baza prezentului contract sau orice cerere în legătură cu interpretarea sau executarea prezentului contract va fi soluţionată prin procedura de arbitraj în conformitate cu Regulile de Arbitraj Gafta 125, care constituie parte integrantă din acest contract şi se va considera că ambele părţi contractante cunosc pe deplin şi au convenit în mod expres aplicarea acestor reguli”.
Se rnai arată că niciuna dintre părţi nu va introduce împotriva celeilalte părţi nicio acţiune sau proceduri în justiţie în legătura cu nicio astfel de dispută sau cerere înainte ca acea dispută sau cerere sa fi fost analizată şi soluţionată de arbitri sau de o comisie de apel. În capitolul „Arbitraj” din contracte se prevede că orice conflict care apare în baza prezentului contract va fi soluţionat de Curtea de Arbitraj nr. 125 ale GAFTA iar arbitrajul va avea loc în Londra.
Tribunalul a reţinut că toate aceste dispoziţii fac parte integrantă din contractele pe care atât reclamanta cât şi pârâta le-au semnat şi ştampilat, contracte ce sunt editate atât în limba română cât şi în limba engleza fiind pe deplin cunoscute şi acceptate de ambele părţi.
Ca atare, orice dispută urmează a fi deferită instanţelor alese de părţi orice erori sau neconcordanţe, ale sistemului arbitral cu legislaţia europeană sau cu drepturile omului se vor verifica doar de instanţele din Marea Britanie.
În acest caz, operează prorogarea de competenţă, părţile prin convenţia lor atribuind competenţă arbitrajului de la Londra, caz în care nu mai sunt incidente regulile de drept comun în această cauză. S-a reţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 22 din Regulamentul nr. 44/2001 ce consacră competenţa exclusivă şi de la care părţile nu pot deroga.
Cu privire la clauza compromisorie aceasta are ca efect înlăturarea competenţei de drept comun la judecarea litigiilor, iar părţile îşi asumă obligaţia de a se supune hotărârii care se va pronunţa în arbitraj sau de a o ataca,respectând dreptul Marii Britanii, în faţa instanţelor acestei ţări.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a arătat că instanţa de fond s-a substituit în mod nelegal voinţei părtilor în ceea ce priveşte alegerea dreptului aplicabil contractelor şi că Tribunalul Brăila este instanţa competentă să soluţioneze acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.
Prin decizia nr. 65 din 5 septembrie 2012, Curtea de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Raportat Ia conţinutul art. 23 din contractul părţilor rezultă că părţile au convenit alegerea competenţei instanţelor de judecată engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală precum şi orice alt litigiu care excede competenţei autorităţii alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei „Arbitration”.
Litigiul privind validitatea clauzei compromisorii este un diferend pe care părţile au convenit să îi prezinte spre competentă soluţionare instanţelor engleze.
Clauza cuprinsă în art. 23 din contract reprezintă o aplicare a art. 23 din Regulamentul (CE) nr. 22/2001 al Consiliului privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială.
Alegerea de competenţă în favoarea instanţelor engleze nu poate fi considerată înlăturată de prevederile invocate de apelanta-reclamantă referitoare la locul executării contractelor. Aceasta deoarece dispoziţiile contractuale nu prevăd nimic în privinţa alegerii instanţelor competente, situaţie în care dispoziţiile din condiţiile generale GAFTA devin aplicabile între părţi sub acest aspect, conform acordului de voinţă exprimat odată cu semnarea contractelor.
Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
Ca o consecinţă a principiului autonomiei clauzei compromisorii, cele două acte juridice „negotium” care se găsesc în cuprinsul aceluiaşi „instrumentum” (convenţia principală şi clauza compromisorie) au o soartă independentă.
Pe cale de consecinţă, conţinutul şi efectele clauzelor compromisorii determină o necompetemţă generală a instanţelor de a verifica validitatea acestora iar în ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze litigiul cu privire la validitatea contractului, în determinarea acesteia s-a avut în vedere convenţia părţilor şi regulile aplicabile în materia unui astfel de litigiu comercial internaţional.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal reclamanta SC T.B. SRL
În motivarea recursului este prezentat contextul promovării litigiului şi un scurt istoric al relaţiilor dintre părţi şi sunt invocate următoarele motive de nelegalitate: art. 304 pct. 8 şi respectiv pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (3) şi (5) şi art. 313 C. proc. civ.
Hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, art. 3, 5 şi 23 din Regulamentul nr. 44/2001, art. 157 Legea nr. 105/1992, motiv prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Competenţa teritorială se stabileşte conform art. 5 alin. (1) din Regulamentul nr. 44/2001 potrivit căruia, în materie contractuală o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie în statul membru în care este situat locui executării obligaţiei în cauză. În absenţa unei convenţii contrare, acest loc este „(...) în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile”.
Competenţa instanţei de la locul livrării mărfurilor nu poate fi înlăturată nici în ipoteza în care obiectul cererii ar privi exclusiv nulitatea clauzei compromisorii inserată în cuprinsul contractelor; cu atât mai mult competenţa instanţei de Ia locul livrării mărfurilor nu este înlăturată în cazul în care obiectul cererii vizează nulitatea mai multor dispoziţii contractuale.
În baza art. 3 coroborat cu anexa nr. 1 din Regulamentul nr. 44/2001, art. 5 din acest Regulament înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992.
Art. 2 din Regulamentul nr. 44/2001 nu este aplicabil întrucât învestirea instanţei competente în temeiul art. 5 îl exclude de la aplicare.
Instanţa de apel a aplicat greşit art. 23 din Requlamentul 44/2001 şi a interpretat greşit actul dedus judecăţii.
Pentru o aplicare corectă a art. 23 din Regulamentul 44/2001, în lipsa unei trimiteri exprese în contracte la clauza 23 din formular nu se poate „presupune” în mod rezonabil că recurenta a fost de acord cu clauza privind jurisdicţia instanţelor engleze, întrucât pentru a exista în mod valabil, acordul trebuie să fie suficient de clar exprimat în speţă, această cerinţă nu este îndeplinită.
Instanţa de apel a aplicat greşit art. 9 din Regulamentul Roma I nr. 593/2008.
Instanţele române nu sunt obligate să aplice în mod automat dreptul străin câtă vreme în discuţie sunt normele esenţiale pentru sistemul de drept românesc.
Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că prevederile Regulamentului Roma I nu ar fi aplicabile în prezenta cauză întrucât ar fi excluse din domeniul său de aplicare convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente.
În cauză, intimata E.P.H. LTD a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Sunt prezentate soluţiile pronunţate de Tribunalul arbitral din cadrul GAFTA în dosarul arbitral nr. 14-321 şi respectiv Tribunalul Brăila în cererea de ordonanţă preşedinţială ce a format obiectul Dosarului nr. 2302/113/2011.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat şi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Părţile au ales prin cele trei contracte încheiate atât ca legea aplicabilă celor trei contracte să fie legea engleză cât şi ca instanţele competente (arbitrate şi judecătoreşti) să fie instanţele engleze.
Astfel, potrivit art. 23 din condiţiile generale GAFTA despre care părţile au agreat că fac parte integrantă din fiecare dintre cele trei contracte încheiate: „se consideră că prezentul contract a fost încheiat în Anglia şi va fi executat în Anglia, prin derogare de la orice prevedere contrară, iar prezentul contract va fi interpretat şi va produce efecte în conformitate cu legile Angliei. Cu excepţia cazurilor în care scopul este executarea oricărei sentinţe pronunţate în conformitate cu clauza cu privire Ia arbitraj prevăzută în prezentul contract, instanţele de judecată din Anglia vor avea jurisdicţie exclusivă în vederea stabilirii oricărei cereri de reparaţie a ancilara, (cu excepţia obţinerii garanţiei numai pentru acţiune sau cerere reconvenţională) exercitarea puterilor instanţei în legătură cu procedurile de arbitraj şi orice dispută alta decât o dispută care va fi de competenţa arbitrilor sau consiliului de apel al Asociaţiei în conformitate cu clauza cu privire la arbitraj conţinută în prezentul contract”.
Aşa fiind, părţile au convenit ca legea aplicabilă fondului cauzei şi fie legea engleză şi de asemenea, au ales competenţa instanţelor de judecata engleze pentru orice litigiu în legătură cu procedura arbitrală, precum şi orice alt litigiu care excede competenţei autorităţii alese pentru procedura arbitrală potrivit clauzei Arbitration.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Regulamentul nr. 44/2001: „Dacă părţile, dintre care cel puţin una îşi are domiciliul pe teritoriul unui stat membru, au convenit ca instanţa sau instanţele dintr-un stat membru urmează să fie competente pentru soluţionarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competenţa revine acelei instanţe sau instanţelor respective”.
Ca atare, potrivit acestei reguli speciale referitoare Ia prorogarea de competenţă stipulată în art. 23 din Regulament, având în vedere existenţa clauzei privind alegerea competenţei instanţelor engleze, suntem în prezenţa unei competenţe exclusive care leagă părţile. Instanţele judecătoreşti engleze sunt cele care urinează să soluţioneze orice litigiu în legătura cu cele 3 contracte şi care excede jurisdicţie arbitrate.
Instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că soluţionarea prezentului litigiu nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti române.
În conformitate cu dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 „instanţa sesizată verifică, din oficiu, competenţa sa de a soluţiona procesul privind raporturi de drept internaţional privat şi, în cazul în care nu este competentă nici ea şi nici o altă instanţă română, respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române”.
Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora nu ar exista un acord neechivoc al părţilor în privinţa alegerii de competenţă a instanţelor engleze.
Dispoziţiile art. 23 din condiţiile generale GAFTA reglementează, printre altele, voinţa părţilor cu privire la alegerea competenţei instanţelor de judecată engleze care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Requlamentul nr. 44/2001 cu privire Ia competenţa exclusivă.
Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că Regulamentul Roma I nu este aplicabil în speţă. Acest regulament se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în condiţiile în care există un conflict de legi.
Potrivit dispoziţiilor art.1 alin. (2) din acest regulament sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente.
În ceea ce privesc dispoziţiile art. 9 din regulament invocate de recurentă cu privire Ia normele de aplicare imediată, acestea nu sunt aplicabile în cauză, întrucât acest text se referă Ia normele imperative adoptate într-un anumit stat membru „a căror respectare este privită drept esenţială de către o anumită ţară pentru salvgardarea intereselor sale publice, precum organizarea politică, socială sau economică”.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţa, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T.B. SRL SRL Brăila împotriva deciziei nr. 65/2012 din 5 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a ll-a civilă, maritimă şi fluvială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1934/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1932/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
