ICCJ. Decizia nr. 219/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 219/2013
Dosar nr. 6296/99/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1324 din 14 iunie 2011, Tribunalul Iaşi, secţia civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului. A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul R.I. în contradictoriu cu pârâtul S.R. prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Iaşi.
A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 619.236 lei cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului situat în Iaşi, str. Lăpuşneanu, compus din construcţie demolată, în suprafaţă de 375 m.p. şi teren în suprafaţă de 417 m.p., preluat abuziv de S.R. în perioada comunistă şi suma de 3650 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorar avocat şi expert).
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, că aceasta este neîntemeiată, deoarece, pe de o parte, în cadrul concursului dintre legea internă, Legea nr. 10/2001, şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană are prioritate Protocolul Adiţional la Convenţie, iar pe de altă parte, reclamantului i s-ar îngrădi exercitarea dreptului vizând accesul liber la justiţie.
Tribunalul a constatat că nici excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, calitatea procesuală pasivă a pârâtului corespunde calităţii de uzurpator al bunului imobil preluat abuziv de stat în perioada regimului comunist, iar pe de altă parte, dispoziiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 îi conferă calitatea de parte.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtului S.R., prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Iaşi la plata sumei de 619.236 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând cota de ½ din contravaloarea imobilului, construcţie demolată şi teren preluat abuziv de stat în perioada comunistă.
Instanţa a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 1740 din 6 august 2008 emisă de Primarul municipiului Iaşi (dată în completarea art. 1 din Dispoziţia nr. 2153/2006) a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului situat în Iaşi, strada Lăpuşneanu, dispunându-se acordarea către reclamant de măsuri reparatorii prin echivalent, dar până în prezent acesta nu a obţinut nici un fel de despăgubire.
Dispoziţia emisă a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, iar în prezent, potrivit adresei comunicate instanţei de I.P.J. Iaşi la termenul de judecată din 6 iunie 2011, dosarul se află la această instituţie înregistrat sub nr. 22428 din 24 septembrie 2010, urmând a se exercita controlul de legalitate asupra Dispoziţiei nr. 2153 din 29 octombrie 2006 modificată prin Dispoziţia nr. 1928 din 26 iulie 2010 emise de Primarul municipiului Iaşi, după care va fi înaintat la A.N.R.P.
Dreptul reclamantului nu a fost respectat, întrucât de la momentul recunoaşterii sale au trecut 4 ani de zile, în care el nu a fost realizat; mai mult, nu există nici o garanţie că el este susceptibil de executare într-un termen scurt, iar neplata despăgubirilor până în prezent constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor şi chiar dacă ingerinţa era prevăzută de lege şi servea unei cauze de utilitate publică, tribunalul a considerat că s-a distrus echilibrul just dintre protecţia proprietăţii reclamantului şi cerinţele interesului general, acesta suportând o sarcină specială şi exorbitantă.
Prin decizia civilă nr. 18 din 15 februarie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, invocată de reclamant, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii, pentru lipsa calităţii procesuale a pârâtului.
În ce priveşte excepţia invocată de reclamant, s-a reţinut că D.G.F.P.J. Iaşi a reprezentat pârâtul încă de la judecata fondului, depunând întâmpinare şi precizând că împuternicirea de reprezentare, în dosarul nr. 6296/99/2010, i-a fost dată de Ministerul Finanţelor Publice cu actul nr. 122206 din 07 septembrie 2010, înscris ce îndeplineşte cerinţele H.G. nr. 34/2009 şi Ordinului M.F.P. nr. 1227/2006.
În ce priveşte apelul, instanţa a constatat caracterul fondat al acestuia, reţinând următoarele:
Prin Decizia nr. 27 din 145 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit ca în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă.
În aceeaşi hotărâre s-a stabilit că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale articolului 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Prin urmare, instanţa de apel a concluzionat că soluţionarea acţiunii pe excepţie împiedică cercetarea, în tot ori în parte, a criticilor şi respectiv apărărilor care privesc fondul pretenţiei deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Susţine că hotărârea instanţei de apel este insuficient motivată sub aspectul lipsei calităţii de reprezentant, excepţie care a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 161 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 10 din H.G. nr. 34/2009. Instanţa a reţinut că aceasta nu ar fi incidentă în speţă, din moment ce mandatul este depus la dosar, în copie, şi îndeplineşte condiţiile sute de H.G. nr. 34/2009 şi O.M.F.P. nr. 1227/2006. Consideră că instanţa de apel a motivat insuficient care sunt împrejurările care au condus la concluzia că mandatul depus la dosar în xerocopie ar îndeplini condiţiile prevăzute de lege, respectiv de H.G. nr. 34/2009 şi O.M.F.P. nr. 1227/2006.
Arată că este incident şi art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant s-au încălcat dispoziţiile art. 161 C. proc. civ., instanţa acordând mai multe termene de judecată pentru depunerea mandatului, contrar dispoziţiilor art. 83 alin. (1) C. proc. civ.
O.M.F.P. nr. 1227/2006 nu a fost depus la dosarul cauzei până la termenul din 30 ianuarie 2012, deşi instanţa solicitase acest lucru. Astfel, consideră că, faţă de lipsa mandatului, apelul trebuia anulat ca fiind formulat de o persoană fără calitate de reprezentant.
Pe fondul cauzei, susţine că instanţa a reţinut în mod nelegal incidenţa în speţă Deciziei nr. 27 din 14 noiembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, întrucât la data soluţionării apelului, decizia nu era publicată încă în M. Of.
Soluţia pronunţată pe baza acestei decizii este greşită deoarece în cuprinsul acesteia s-a arătat că, în privinţa acţiunilor având ca obiect acordarea de despăgubiri băneşti îndreptate împotriva direct împotriva S.R. şi întemeiate pe prevederile dreptului comun şi ale art. 1 din Protocolul Adiţional nr. l de la C.E.A.D.O. de la Strasbourg, S.R. are calitate procesuală pasivă, însă aceste acţiuni ar fi inadmisibile.
Soluţia care se impunea era aceea de respingere a apelului şi de menţinere a sentinţei de fond, întrucât, în raportul dintre Convenţia Europeană şi Legea internă nr. 10/2001 au prioritate dispoziţiile convenţionale, care au caracter de lege specială în raport de legea specială română de restituire, aşa cum s-a precizat în Decizia nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Arată că a uzat de căile procedurale interne prevăzute de legile speciale de restituire şi că, în urma parcurgerii fazei administrative prealabile, i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 - Titlul VII, printr-o dispoziţie a Primarului municipiului Iaşi.
Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., consideră că este titular al unui „bun”, în sensul prevederilor convenţiei. Aceasta deoarece atunci când un stat contractant adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislaţie poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate, protejat de art. l din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O. în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile de restituire (vezi cauzele K. c. Slovacia, B. c. Polonia şi V. c. România). Or, în privinţa sa acest drept la despăgubire a fost recunoscut în ordinea internă de organele administrative implicate în faza prealabilă a procedurilor de restituire, respectiv de Primarul municipiului Iaşi, prin emiterea dispoziţiei nr. 261 din 03 februarie 2006.
Din momentul recunoaşterii acestui drept de creanţă patrimonială, având caracter cert, irevocabil şi exigibil, împotriva S.R., acest drept intră sub incidenţa noţiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană, iar nerestituirea imobilului neconstruit, până în prezent, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie a ingerinţă în dreptul său de proprietate proteguit de Convenţia Europeană, ingerinţă pe care prima instanţă a reţinut-o motivat de absenţa îndelungată şi nejustificată într-un termen rezonabil a oricărei despăgubiri.
În acest sens, arată că în practica C.E.D.O., cauzele B. c. Polonia şi P. c. România) s-a stabilit că atunci când principiul de restituire a proprietăţilor confiscate a fost deja adoptat de stat, orice incertitudine legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorităţi este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp şi în absenţa unei reacţii coerente şi rapide a Statului o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligaţiei sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
În speţă, executarea creanţei reprezentând despăgubirile la care este îndreptăţit este reglementată de Legea nr. 247/2005. Or, cu privire la funcţionarea mecanismului de restituire instituit de această lege, este de observat că prezintă vicii majore, contrare prevederilor art. 6 din C.E.D.O. şi art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la C.E.D.O., deoarece legea nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească cuantumul despăgubirilor si să emită Titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversiune acţiuni la Fondul Proprietatea.
Deşi Legea nr. 10/2001 aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă cât şi la o procedură contencioasă ulterioară, dacă este cazul, acest acces rămâne unul teoretic şi iluzoriu, deoarece nu este în măsură să asigure într-un termen rezonabil plata unei despăgubiri, în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Tot în acest sens, a statuat Curtea Europeană şi cu privire la funcţionabilitatea Fondului Proprietatea, constatând că el nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil de a fi considerat ca echivalent cu acordarea efectivă de despăgubiri (cauzele R.I. c. România, F. c. România şi V. c. România). Prin aceste speţe s-a statuat, printre altele, că numărul mare de cereri înaintate Curţii, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în anumite cazuri a art. 6 din Convenţie, precum şi miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. şi care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naţionalizate de stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare într-un mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (V. c. România).
Recurentul susţine că a i se pretinde să aştepte în continuare derularea unor proceduri conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privinţa duratei şi finalităţii acestora, proceduri asupra cărora el nu are nici un control, după ce autorităţile au lăsat să treacă 9 ani fără a adopta măsuri concrete în vederea plăţii despăgubirilor la care este îndreptăţit, echivalează cu a-i impune o sarcină excesivă şi disproporţionată, care încalcă justul echilibru care trebuie să existe între cerinţele interesului general şi imperativele respectării dreptului de proprietate, sarcină care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
Reclamantul arată că există în continuare deficienţe majore în cadrul sistemului de despăgubire instituit de legea specială română nr. 247/2005, pe care statul nu le-a remediat până în prezent, prin măsuri concrete legislative şi administrative, deşi ele au fost indicate chiar de C.E.D.O. în Hotărârea pilot în cauza M.A. c. România.
De asemenea, învederează existenţa unei alte bariere legislative semnificative în vederea executării creanţei sale în ordinea juridică internă, barieră neînlăturată de apelant până în prezent, motivată de adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, prin care s-au sistat pe o perioadă de doi ani plăţile în numerar efectuate de A.N.R.P. pentru contravaloarea imobilelor revendicate de foştii proprietari, ceea ce dovedeşte că subzistă şi în prezent impedimente legislative serioase în calea realizării efective a dreptului său, neînlăturate prin intervenţii legislative coerente şi efective.
Ori, în aceste condiţii, pretinde că este evident că sunt îndeplinite condiţiile de aplicare directă a garanţiilor prevăzute de Convenţia Europeană, pe temeiul angajării răspunderii civile delictuale a S.R., care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a face funcţional sistemul de despăgubiri instituit chiar de el prin adoptarea legii speciale de restituire, având în vedere că dreptul de creanţă nu poate fi executat în prezent într-un termen rezonabil şi cât de cât predictibil pe baza normelor prevăzute de legea specială nr. 247/2005.
Analizând recursul, Înalta Curte constată următoarele:
Criticile formulate de recurent referitoare la lipsa calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Iaşi sunt neîntemeiate.
Statul, potrivit art. 25 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, ca subiect de drepturi şi obligaţii participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, reglementare în vigoare la data introducerii acţiunii.
Acelaşi principiu de reprezentare şi participare în proces a fost preluat şi de Noul C. civ. în art. 223 după abrogarea Decretului nr. 31/1954 prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Ministerul Finanţelor, potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 cu modificări ulterioare privind organizarea şi funcţiunea acestui organ de specialitate al administraţiei publice centrale, are printre atribuţii şi aceea de a reprezenta statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor şi, în realizarea acestei atribuţii, poate mandata conform structurii sale organizatorice, A.N.A.F., organ de specialitate al administraţiei publice centrale, aflat în subordinea Ministerul Finanţelor Publice [(conform art. 13 alin. (2) din H.G. nr. 34/2009)] şi care funcţionează prin D.G.F.P. organizate în fiecare judeţ.
La termenul de judecată din 31 octombrie 2011, apărătorul reclamantului a invocat lipsa calităţii de reprezentant a pârâtei, iar la următorul termen acordat, 21 noiembrie 2011, reprezentantul acesteia a depus mandatul de reprezentare acordat de Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Iaşi, înregistrat sub nr. 122206 din 07 septembrie 2010. În continuare, la termenul din 12 decembrie 2011 instanţa, la solicitarea reclamantului, a pus în vedere reprezentantului pârâtei să precizeze dacă există ordin de reprezentare pentru prezenta cauză, iar acesta s-a conformat cerinţei instanţei, la dosar aflându-se adresa nr. 216506 din 25 ianuarie 2012 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, prin care se confirmă mandatul sus menţionat.
Deşi prin efectul pe care-l produce, excepţia lipsei calităţii de reprezentant este peremtorie, pentru că nulitatea nu intervine automat, ci numai dacă nu se face dovada calităţii de reprezentant în termenul acordat în acest scop, excepţia începe prin a avea efect dilatoriu.
Cum D.G.F.P. Iaşi s-a conformat dispoziţiilor instanţei, la dosarul cauzei existând înscrisurile solicitate, care îndeplinesc cerinţele H.G. nr. 34/2009, nu se poate reţine susţinerea reclamantului în sensul că apelul trebuia anulat pentru lipsa dovezii de reprezentant.
Ca urmare, instanţa de apel în mod legal şi temeinic a primit spre examinare apelul formulat de D.G.F.P. Iaşi care a formulat calea de atac nu în nume propriu ci ca mandatară a Ministerului Finanţelor Publice care stă în proces pentru S.R., dispoziţiile art. 83 alin. (1) şi art. 161 C. proc. civ., nefiind încălcate.
Problema ce se impune a fi analizată în continuare se referă la cadrul procesual al desfăşurării judecăţii şi vizează calitatea procesuală pasivă a S.R. prin M.F.P.
Se constată că acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile C.E.D.O., protocoalele adiţionale şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Conform art. 13 din C.E.D.O.L.F. „orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe”.
În cauza R. contra României, Curtea Europeană a arătat că art. 13 din Convenţia Europeană garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs ce permite invocarea, în substanţă, a drepturilor şi libertăţilor consacrate de Convenţie, cu alte cuvinte garantează în dreptul intern existenţa unui recurs care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat de Convenţie.
Potrivit acestei dispoziţii convenţionale, se constată că se impune o cale internă de atac în faţa unei „autorităţi naţionale competente”, care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma dispoziţiilor Convenţiei.
Prin urmare, posibilitatea analizei pe fond a cererii reclamantului şi oferirea unui remediu corespunzător constituie ceea ce se numeşte a fi un „recurs efectiv” în jurisprudenţa C.E.D.O., în sensul art. 13 din Convenţie.
Or, atât jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi doctrina, cu privire la natura acestui „recurs intern” au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi naţionale, pe motiv că este contrară, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în fata unei autorităţi naţionale.
Prin urmare, art. 13 din Convenţie, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Cu alte cuvinte, în baza acestei dispoziţii convenţionale, judecătorul naţional nu poate înlătura o lege sub pretext că nu corespunde Convenţiei, ci este obligată să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate, întrucât deschiderea unei căi paralele legii speciale existente, în speţă Legea nr. 10/2001, fără nicio garanţie a oferirii remediului celui mai adecvat, nu reprezintă o soluţie compatibilă cu exigenţele art. 13 din Convenţie.
De aceea, faţă de această dispoziţie convenţională, se constată că în dreptul intern a fost adoptată o soluţie de către stat pentru restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către acesta, sau în măsura în care restituirea în natură nu este posibilă, acordarea de măsuri reparatorii, printre care şi măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri, respectiv Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, lege cu caracter special ale cărei dispoziţii nu contravin dispoziţiilor Convenţiei, întrucât, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.E.D.O., aceasta lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, soluţie ce trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabilă pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
În ceea ce priveşte sistemul naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se constată că a fost deja realizat controlul de convenţionalitate de Curtea Europeană în hotărârea pilot M.A. şi alţii împotriva României şi s-a stabilit în sarcina S.R. obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru bunurile preluate în mod abuziv de stat, impun autorităţilor statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile stabilite prin legile speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Or, prin norma naţională în materie, Legea nr. 10/2001, modificată, şi Legea nr. 247/2005, s-a reglementat că, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură a imobilelor ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, măsurile reparatorii în echivalent sub formă de despăgubiri se acordă potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, iar stabilirea cuantumului despăgubirilor se face potrivit art. 16 alin. (6) şi (7) din acest act normativ, iar în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirii acordate, acesta poate face obiect de analiză al instanţelor de judecată, după ce despăgubirile au fost stabilite de către C.C.S.D., iar parcurgerea acestei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O., ale dreptului de acces la o instanţă, aspect reamintit şi în hotărârea pilot pronunţată în cauza M.A. şi alţii împotriva României (paragraful 115).
De aceea, existenţa mecanismului de acordare a măsurilor reparatorii sub formă de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, ce reglementează procedurile de urmat şi stabilirea instituţiilor abilitate cu soluţionarea acestora, chiar perfectibil, obligaţie ce cade în sarcina S.R., aşa cum s-a dispus prin decizia pilot M.A. şi alţii împotriva României, nu atrage calitatea procesuală pasivă a statului pentru a fi obligat direct la despăgubiri, deoarece aceasta nu reprezintă doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, ci şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor, aşa cum s-a stabilit prin legi speciale.
Prin urmare, în raportul juridic dedus judecăţii, în care reclamantul este titularul dreptului de a primi măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 şi care nu poate fi restituit în natură, pârâtul S.R. nu este titularul obligaţiei corelative dreptului reclamantului şi deci nu are calitate procesuală pasivă.
Aparte de considerentele sus expuse, potrivit prevederilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., „Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.”
Or, prin decizia în interesul Legii nr. 27/2011 (M. Of. nr. 120/12.02.2012), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit ca în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate în mod abuziv, S.R. nu are calitate procesuală pasivă. Totodată, s-a statuat că „acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva S.R., întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.A.D.O.L.F. şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile” (pct. 2).
Decizia în interesul legii menţionată are caracter obligatoriu pentru toate instanţele judecătoreşti, caz în care instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., avea a constata cu privire la incidenţa dezlegării date problemei de drept supusă analizei de către reclamant. Cum decizia în interesul Legii nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost publicată (M. Of. nr. 120/12.02.2012), în mod just, la data pronunţării deciziei atacate, 15 februarie 2011, instanţa de apel a ţinut cont de caracterul obligatoriu al acesteia, ceea ce a făcut de prisos analizarea celorlalte critici sau apărări formulate.
Prin urmare, motivul de recurs referitor la motivarea insuficientă sau nemotivarea deciziei atacate nu poate fi primit.
În atare condiţii, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată de instanţa de apel în concordanţă cu cele statuate prin decizia în interesul legii, iar celelalte critici formulate de reclamant prin intermediul recursului tind a repune în discuţie problema de drept soluţionată cu caracter obligatoriu prin această decizie, ceea ce nu este permis, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii de către reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul R.I. împotriva deciziei civile nr. 18 din 15 februarie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 218/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 217/2013. Civil → |
|---|
