ICCJ. Decizia nr. 221/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 221/2013
Dosar nr. 6230/2/2011
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1603/2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis acţiunea reclamantului C.M.S. şi s-a dispus obligarea pârâţilor B.G.N. şi B.J.V. de a lăsa reclamantului în proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, str. Berzei, parter şi mansardă, ap. nr. l, sector L.
S-a admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii persoane fizice şi a fost obligat S.R. prin M.F.P. la plata către pârâţi a sumei de 235.000 Euro.
S-a reţinut că reclamantul are un titlu de proprietate originar preferabil celui dobândit de pârâţi în baza Legii nr. l 12/1995, acţiunea fiind admisă în consideraţia Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei C.E.D.O.
În legătură cu cererea de chemare în garanţie s-a apreciat că incidente în cauză sunt prevederile art. 50 – art. 51 din Legea nr. l0/2001 şi că S.R. prin M.F.P. trebuie să răspundă pentru valoarea de piaţă a imobilului.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii M.B. prin P.G., S.R. prin M.F.P. şi pârâţii persoane fizice B.J.V. şi B.G.N.
Pârâţii persoane fizice nu au motivat apelul declarat, acesta a fost cercetat prin prisma prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că sentinţa este echitabilă.
Pârâtul M.B. prin P.G. a criticat doar admiterea capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil, apreciind că preluarea de către S.R. s-a făcut în baza unui titlu valabil în apelul său, S.R. prin M.F.P. a arătat că în mod greşit a fost obligat la plată, neavând calitate procesuală pasivă, obligaţia prevăzută de art. 50 din Legea nr. 10/2001 fiind în sarcina M.F.P. A mai arătat că nu sunt întrunite condiţiile restituirii preţului imobilului către cumpărătorii în baza Legii nr. l 12/1995. Apelul S.R. a fost apreciat ca fiind fondat.
Potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, titular al obligaţiei de restituire a preţului imobilelor cumpărate în baza Legii nr. l 12/1995 este M.F.P., iar nu S.R.
Aşa fiind, s-a admis excepţia invocată de S.R. şi s-a constatat că acesta nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care s-a respins şi cererea de chemare în garanţie.
Apelul M.B. prin P.G. a fost apreciat, ca nefondat, prin prisma criticilor formulate referitoare exclusiv la natura titlului cu care imobilul a trecut în proprietatea statului.
Prin chiar textul expres al legii, respectiv art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001 se consacră modul abuziv de preluare prin Decretul nr. 92/1950, act normativ prin care imobilul în litigiu a fost preluat de S.R.
Cu privire la apelul declarat de pârâţii persoane fizice, B.G.N. şi B.J.V. s-a constatat, că acesta nu a fost motivat, fiind cercetat prin raportare la dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
În acest context, analizând susţinerile şi apărările formulate de părţi cu privire la fondul cauzei, s-a reţinut că reclamantul este succesor în drepturi ai proprietarului originar ai apartamentului aflat în litigiu, situaţie de fapt necontestată în speţă.
S-a reţinut în acelaşi timp, că, în consideraţia caracterului abuziv al preluării de către Stat a unor categorii de imobile, inclusiv prin Decretul nr. 92/1950 cum este cazul în speţă, legiuitorul român a adoptat acte normative speciale de reparaţie, printre acestea şi Legea nr. l0/2001.
În acelaşi timp, C.E.D.O. a statuat prin cauza A. VS România subsidiaritatea dreptului comun în raport de calea legii speciale, pe care proprietarii originari aveau obligaţia să o urmeze.
În acest context normativ şi jurisprudenţial, acţiunea în revendicare promovată de reclamant în baza art. 480 C. civ., a fost apreciată ca neîntemeiată, reclamantul având deschisă pentru valorificarea drepturilor sale,calea specială a Legii nr. 10/2001, pe care avea obligaţia să o exercite în termenii şi condiţiile acolo prevăzute.
Pentru aceste considerente, s-a admis în baza art. 296 C. proc. civ., apelul pârâţilor şi s-a schimbat sentinţa în sensul că s-a respins acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată, şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei civile nr. 779/ A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul C.M.S. şi pârâţii B.J.V. şi B.G.N.
Recurentul reclamant C.M.S. a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate.
Se constată a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 480 – art. 481 C. civ. şi a art. l din Protocolul adiţional nr. l la C.E.A.D.O.L.F., texte de lege ce garantează protecţia proprietăţii private.
Soluţia de a admite apelul formulat de către apelanţii B.J.V. şi B.G.N., cu consecinţa schimbării sentinţei de fond prin respingerea acţiunii în revendicare (prin comparare de titluri), ca neîntemeiată, este cu atât mai surprinzătoare şi nelegală, în condiţiile în care, pe de o parte, apelanţii B. au declarat că apreciază sentinţa apelată ca echitabilă şi că nu înţeleg să motiveze apelul declarat, iar pe de altă parte, instanţa de apel a respins apelul formulat de către apelantul M.B., menţinând soluţia de constatare a preluării imobilului fără titlu valabil.
Instanţa de apel reţine astfel în mod greşit că recurentul reclamant nu a urmat procedura Legii nr. l0/2001 şi astfel nu este îndreptăţit a formula o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun.
Ori, această constatare a instanţei de apel este vădit nereală, el urmând procedura prevăzută de Legea nr. l0/2001, formulând în temeiul acesteia notificarea nr. 523/2001, înregistrată la P.M.B. sub nr. 2790/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Prin urmare, se consideră îndreptăţit să folosească calea dreptului comun, aceasta fiind singura posibilitate prin care poate obţine o reparaţie, în condiţiile în care dispoziţiile legii speciale sunt lipsite de previzibilitate şi eficacitate, neoferind soluţie pentru redobândirea proprietăţii sau pentru obţinerea unei despăgubiri echitabile pentru prejudiciul produs prin preluarea imobilului fără titlu valabil.
Se consideră că, în soluţionarea prezentei cauze, este evidentă neconcordanţa dintre C.E.D.O. şi Legea nr. 10/2001, atâta timp cât: pe de o parte, Legea nr. 10/2001 nu oferă soluţie pentru redobândirea posesiei asupra imobilului în litigiu; pe de altă parte, sistemul reparator prin echivalent instituit prin această lege este nefuncţional (situaţie reţinută constant de jurisprudenţa C.E.D.O. şi chiar în decizia nr. 33/2008), situaţie pe deplin demonstrată în prezenta cauză, prin nesoluţionarea notificării formulate de mai bine de 10 ani.
În al doilea rând, Decizia nr. 33/2008 are în vedere, în soluţionarea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acordarea priorităţii C.E.D.O. faţă de Legea nr. 10/2001, cu condiţia să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
Dreptul de proprietate al pârâţilor B., ineficient datorită viciilor sale pentru a putea surclasa dreptul său de proprietate, nu este afectat iremediabil, pentru că aceştia vor obţine înlocuirea bunului pierdut cu valoarea sa corespondentă.
Pe de altă parte, se susţine că admiterea acţiunii în revendicare este singura soluţie prin care se poate restabili circuitul civil iniţial, circuit tulburat prin preluarea fără titlu a imobilului şi prin vânzarea ulterioară în temeiul Legii nr. l 12/1995.
Pârâţii B.J.V. şi B.G.N. au susţinut că hotărârea este nelegală pentru următoarele considerente:
În mod nelegal, cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legii, instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.R., excepţie invocată de S.R. prin M.F.P. şi a respins cererea de chemare în garanţie ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Se susţine faptul că în mod nelegal apelul S.R. a fost apreciat ca fiind fondat de către instanţa de apel, cu o lapidară motivare ce face trimitere exclusiv la art. 501 din Legea nr. 10/2001, articol introdus prin Legea nr. 1/2009 prin care a fost completată şi modificată legea specială de reparaţie.
Pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie împotriva S.R. prin M.F.P. încă din anul 2007, deci cu mult anterior modificării şi completării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 şi a introducerii art. 50 în ipoteza în care există vreo incertitudine cu privire la calitatea părţilor din dosar după modificarea Legii nr. 10/2001, modificarea legislativă apărută ulterior investirii instanţei de judecată, instanţa de judecată trebuia să pună în discuţia părţilor o astfel de modificare şi în funcţie de poziţia părţilor să invoce sau nu o excepţie dirimantă.
Procedând altfel, instanţa de apel a încălcat dreptul la un proces echitabil şi accesul la justiţie.
Potrivit art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 39/2009 M.F.P. reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Interpretând juridic norma legală, se deduce că M.F.P. are calitatea de reprezentat, iar nu de titular de drepturi şi obligaţii în locul statului.
Este evidentă calitatea de reprezentant a S.R. a M.F.P., iar ea rezultă din însăşi raţiunea adoptării unei legi speciale „de reparaţie” prin care legiuitorul obligă S.R., şi nu M.F.P. ca entitate de sine stătătoare, să remedieze atingerile aduse dreptului de proprietate asupra unor imobile ce au fost analizate în perioada comunistă, în măsura în care aceste ingerinţe au existat.
Astfel, nu se poate susţine că nu există identitate între noţiunea S.R. şi M.F.P. şi „M.F.P. ca reprezentant", atâta vreme cât persoana chematului în garanţie este una şi aceeaşi cu persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, iar dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 nu prevăd dispoziţii contrare referitor la titularul obligaţiei restituire a valorii de circulaţie a imobilului.
Analizând recursurile declarate prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed:
Motivele de nelegalitate invocate de reclamantul C.M.S. se circumscriu cazului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 480 C. civ. precum şi dispoziţiile art. l din Protocolul nr. l Adiţional la C.E.D.O., dând preferabilitate titlului de proprietate deţinut de pârâţi.
În mod corect s-a reţinut că, raportat la obiectul acţiunii promovate, acţiune în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaş al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat nu poate fi primită.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile legale incidente şi anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. l din Protocolul nr. l Adiţional la C.E.D.O., precum şi dispoziţiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Reclamantul se află în situaţia de a fi iniţiat acţiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autorului său.
În ceea ce priveşte criticile formulate de reclamant potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat faţă de titlul pârâţilor, care au dobândit imobilul în litigiu cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. l 12/1995 şi deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecţia art. l din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează;
Titlul pârâţilor, nefiind contestat în justiţie în termenul legal, aşa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamantul în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autorului său.
Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titluri, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, Înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenţie sau de principiul securităţii raporturilor juridice.
Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În ceea ce priveşte noţiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., „bunul actual” presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudenţa C.E.D.O. este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente, se constată că reclamantul nu deţine un bun şi un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acţiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.
De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunţării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoaşterea unui drept la restituire chiar în condiţiile în care o instanţă de judecată nu se pronunţase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terţ a imobilului aparţinând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii şi ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea”, nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăşi posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfăţişat de către pârâţi, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Însă, urmare a hotărârii Curţii din cauza A., circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamantul uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiţie, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din C.E.D.O.
Schimbarea de abordare în analiza cerinţei bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina S.R. a obligaţiei de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei A.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente (parag. 232) echivalează, în acelaşi timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situaţia vânzării imobilului către fostul chiriaş.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri şi drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
Aşadar, faţă de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie şi ale art. 480 C. civ., sunt nefondate.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (l) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M.S.
Recursul declarat de pârâţii B.J.V. şi B.G.N. se va respinge pentru următoarele considerente:
Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti, pârâţii au declarat apel care, însă, nu a fost motivat, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 287 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar cauza a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Criticile formulate de pârâţi (care nu au motivat apelul) direct în recurs nu pot fi primite, ele nu pot fi formulate pentru prima dată în recurs, fiind invocate „omisso medio”.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de pârâţii B.J.V. şi B.G.N.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamantul C.M.S. şi de pârâţii B.J.V. şi B.G.N. împotriva deciziei civile nr. 779/ A din 10 octombrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013
| ← ICCJ. Decizia nr. 222/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 218/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
