ICCJ. Decizia nr. 225/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 225/2013
Dosar nr. 356/1/2012
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 8141 din 17 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Primăria municipiului Timişoara şi intervenienţii I.B.L.F. şi I.F.B. împotriva deciziei civile nr. 460/ A din 25 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare I.B.L.F. şi I.F.M., invocând dispoziţiile art. 318 teza I şi a II-a C. proc. civ. şi solicitând anularea hotărârii, iar în urma rejudecării recursului, admiterea acestuia, în sensul casării deciziei curţii de apel şi trimiterii cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, modificarea deciziei şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.
În motivarea contestaţiei în anulare, se arată că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi 10 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu l-a analizat şi nici nu a motivat care sunt considerentele pentru care nu ar fi fost aplicabil în speţă. Mai mult decât atât, susţin contestatorii, instanţa nu a luat deloc în discuţie incidenţa acestui text de lege, nefăcând nicio referire la dispoziţiile legale imperative ale acestuia.
Totodată, instanţa a omis să cerceteze motivul bazat pe incidenţa adreselor emise de SC Compania locală de termoficare SC C. SA Timişoara care atestau faptul că terenul este afectat de lucrări de utilitate publică, în raport de care sunt incidente reglementări speciale.
Instanţa supremă nu a analizat nici critica conform căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra obiectului minutei întâlnirii dintre conducerea CSM şi membrii comisiei de unificare a practicii judiciare şi la nelegalitatea raportului de expertiză efectuat în cauză. Raportul de expertiză al expertului S.I. nu respectă prevederile H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea regulamentului general de urbanism.
S-a omis, de asemenea, motivul de recurs referitor la casarea hotărârii instanţei de apel, raportat la faptul că au solicitat administrarea unor probe noi.
Totodată, arată contestatorii, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greşeli materiale, fiind vorba de o evidentă greşeală faptică a instanţei de recurs, în sensul neobservării existenţei unor anumite elemente în conţinutul dosarului. Astfel, greşeala materială a fost indusă instanţei de expertiza efectuată în cauză, ce nu este conformă cu realitatea, precum şi de faptul neobservării la dosar a unor elemente şi date de natură a fi condus la o altă soluţie, cum ar fi adresa emisă de SC C.C. SA Timişoara.
Analizând contestaţia în anulare, prin raportare la criticile arătate de contestatori şi la motivele de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se solicită instanţei care a pronunţat hotărârea atacată să îşi desfiinţeze propria hotărâre în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (1) C. proc. civ. , hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când dezlegarea dată este rezultatul unor greşeli materiale sau când instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în partea omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Motivul contestaţiei în anulare specială, reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., privind neanalizarea unui motiv de recurs, nu subzistă în cauză.
Contestatorii susţin că instanţa de recurs nu a cercetat motivul de recurs privind incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi (10) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu l-a analizat şi nici nu a motivat care sunt considerentele pentru care nu ar fi fost aplicabil în speţă.
Se constată că, în analiza unui motiv de recurs, instanţa de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţii, într-o examinare exhaustivă (cum ar fi susţinerea referitoare la analizarea minutei C.S.M.), ci poate cerceta motivul de recurs printr-o interpretare de principiu, unitară, aşa cum s-a procedat în speţă, din analiza amănunţită a celorlalte motive, strâns legate de desluşirea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, reţinându-se criteriile obiective pe baza cărora instanţa de recurs a pronunţat soluţia.
Instanţa supremă a reţinut că, prin sentinţa de fond s-a respins cererea de intervenţie în interes propriu şi cea în interesul Primăriei municipiului Timişoara, formulate de contestatorii din prezenta cauză, iar apelul acestor intervenienţi a fost respins, de asemenea. Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că în prezentul litigiu aceştia nu pot solicita să se constate că sunt proprietarii terenului aferent construcţiilor cumpărate şi nici nu-i legitimează să ceară restituirea suprafeţei de 365 mp, atribuită reclamantului S.V., în raportul juridic general de Legea nr. 10/2001. Se observă, totodată, că intervenienţii au invocat în calea de atac a recursului doar formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., întrucât susţinerile lor nu se subsumau acestor motive.
Neîntemeiat este şi motivul reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., referitor la faptul că, în opinia contestatorilor, dezlegarea dată pricinii este rezultatul unei greşeli materiale, în sensul neobservării existenţei unor anumite elemente în conţinutul dosarului.
În realitate, contestatorii sunt nemulţumiţi de modul cum a fost soluţionat recursul, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv. Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii.
Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs.
Or, tocmai acest aspect este invocat de contestatori, în sensul că greşeala materială a fost indusă instanţei de expertiza efectuată în cauză, ce nu este conformă cu realitatea, precum şi de faptul neobservării la dosar a unor elemente şi date de natură a fi condus la o altă soluţie, cum ar fi adresa emisă de SC C.C. SA Timişoara.
Având în vedere considerentele expuse, contestaţia în anulare va fi respinsă ca nefondată.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligaţi contestatorii la 3.000 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul S.V.
Referitor la onorariile avocaţilor, potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să le mărească sau să le micşoreze, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.
În cauză, cuantumul cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat (4.000 lei), solicitat de intimatul S.V., raportat la complexitatea pricinii, numărul termenelor acordate şi activitatea avocatului care l-a asistat pe parcursul procesului, este unul exagerat şi nejustificat, motiv pentru care se impune aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestaţia în anulare împotriva deciziei civile nr. 8141 din 17 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, formulată de contestatorii I.B.L.F. şi I.F.M.
Obligă contestatorii la plata a 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reduse, în baza art. 247 alin. (3) C. proc. civ., către intimatul S.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 249/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 226/2013. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
